Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Vrajmasul cauta viata Pruncului

Publicat la 2011-12-19 de Traian

    Doamne, sunt o lumini cât un mugurel de vi -
    Orice val s m ating este gata s m sting,
    Orice vântior s bat m-nconvoaie dintr-o dat -
    Dac Mâna-i nu m-ar ine, n-ar fi-un ceas nimic de mine.

Cu cât Domnul Dumnezeu preuiete mai mult o via, cu atâta Satan caut mai mult s o nimiceasc. i cu cât Domnul Cristos caut s ocroteasc mai cu dragoste un suflet - cu atâta vrjmaul caut mai cu mult ur s-l arunce în tot mai multe primejdii.

Pentru împlinirea planurilor sale, Satan se folosete de tot felul de duhuri, de oameni, de mijloace i de ispite rele, vzute ori nevzute.

De câte ori în calea unei viei aprate de Domnul Dumnezeu vine câte o primejdie din partea celui ru, de atâtea ori Duhul Domnului îl întiineaz pe cel primejduit fie într-un fel, fie în altul. Când îns noi avem ori înelegerea prea netiutoare, ori voina prea slab ca s ne oprim la timp, atunci intervine însi Mâna Domnului cea Bun i Puternic i ne salveaz. Ori direct, cum a fost în viaa lui Ilie, ori indirect, cum a fost în viaa lui Moise.

Nu tiu în ce msur a gsit Domnul i Mântuitorul meu, c viaa mea Îi va fi folositoare în Lucrarea Evangheliei Sale, dar tiu c în multe rânduri, numai din câte le-am vzut eu - dar din câte nu le-am vzut! - a intervenit în chip minunat buntatea i grija Lui i m-a salvat de la moarte. Satan cuta s-mi ia viaa: numai viaa cuta s mi-o ia. Dar Domnul Dumnezeu nu i-a îngduit - ci, ori într-un fel ori în altul, m-a scpat de la moarte de fiecare dat...

Desigur, primejdiile de moarte sunt aezate în calea vieii noastre în mult mai mare numr decât le putem noi vedea, chiar când lum bine seama la ele. Dar cea mai mare parte din aceste primejdii noi nici nu le vedem. Trecem prin ele fr s le nici bnuim, cci Domnul Dumnezeul nostru ni le acopere - nici s nu le vedem cu ochii notri.

Îns pe unele dintre acestea El le las ca noi s le vedem, pentru cas ne dm seama, din cele puine vzute, cât de multe pot fi celelalte - i prin urmare cât de mult grij ne poart El!

Asta pentru ca totdeauna s învm s-I mulumim cu recunotin i s umblm cu grij.

De fiecare dat când Domnul Dumnezeul meu m-a salvat cu via dintr-o primejdie de moarte, eu ar fi trebuit s vd c mai triesc numai datorit Milei Sale. C viaa mea de dup salvarea asta fiind numai un dar al Lui, se cuvine s o mai triesc în totul doar spre Slava Sa. Îns eu nu totdeauna am vzut aceasta.

Dar slvit s fie Domnul pentru clipa când am început s vd.

De atunci întocmai aa am i cutat s fac.

Aveam nici patru aniori în vara anului 1918, când, într-o zi de var, ai mei secerau grâul la Vale. Bunicul tia grâul cu coasa, culcându-l brazd pe cel necosit, pentru ca mama s-l poat strânge cu secera, mnunchi, aezându-l în dreapta ei adunat frumos. Legtorul care venea în urma ei lua câte trei-patru mnunchiuri, strângându-le sub genunchi în snopi i legându-le în legturi fcute din spice.

Lâng un snop aezat în picioare era olul de pmânt cu ap, pus la umbr s nu se înclzeasc. Eu, în urma lor i printre snopi m jucam srind încoace i încolo, ateptând s aflm vreun cuib de pitpalaci ori de ciocârlie prin grâul cosit.

Cam la jumtatea timpului dintre amiaz i sear, când soarele era de un stânjen bun pe cer, toi secertorii de pe câmp lsau lucrul i, strâni roat, se aezau undeva pe snopi, ca s mnânce de "ojin"... cci flmânziser de la amiaz. Ziua era mare i lucrul greu. M uitam i cât vedeam cu ochii, întreg hotarul era plin de secertori. Unii cântau pe dealuri i pe vale, de rsuna pân departe.

Ce frumos era totul! În grâu cântau pitpalacii i cintezii. Pe sus cântau ciocârliile. Prin arini, de-a lungul vii cântau presuri i grauri.

Oricât de grea era munca atunci, nimeni n-o fcea mânios i forat. Toi o fceau cu drag i cei mai muli cântând. Ce mare binecuvântare de la Domnul Dumnezeu este bucuria muncii!

Lâng lanul de grâu unde secerau ai mei, era o fâie cu iarb verde i moale, prin care alergam eu descul încoace i încolo pe lâng secertori.

Când lsaser lucrul pentru a se duce mai încolo ca s-i ia gustarea lor de ojin ezând pe snopi, bunicul meu lsase coasa lui proptit în varga ei în iarb, cu tiul în sus.

În timp ce ei stteau pe snopii lor, roat, vorbind i mâncând, uitându-se în jos la mâncarea lor care era aezat pe un tergar la mijloc între snopi, nu m-au vzut pe mine cum fug descul, srind spre coasa care era aezat în calea mea cu tiul în sus.

Mai era atâta loc larg i în alt parte pe unde a fi putut s fug i s sar. M chemaser s merg i eu s mnânc cu ei pâine i ceap i brânz, dar pe mine nu tiu ce m mâna i m trgea s merg spre coas, fugind i srind descul.

Într-o clip m-am pomenit clcând cu picioarele goale în tiul coasei, care m-a ptruns usturtor pân la os, arzându-m ca o pleasna de foc.

M-am prbuit acolo plângând. Din picioarele mele descule curgea vale sângele, înroind pmântul i iarba.

Mama i bunicul au venit repede i m-au ridicat de acolo, cu labele picioarelor scldate în sânge, tiate aproape de tot.

Au rupt nite frunze de varz de pe aproape, cci nu mai tiau cu ce s-mi opreasc sângele, apoi m-au legat cu nite prosoape i obiele, care se umpluser îndat i ele de sânge.

Aa, pe sus, m-au dus în brae pân acas i m-au aezat în pat.

Bunica s-a dus repede aducând nite buruiene de leac - coada oricelului, i crestele, cu care, zdrobindu-le, mi-a oblojit amândou picioarele pân sus.

Am zcut aa nu tiu câte sptmâni între moarte i via. Picioarele mi se umflaser i rana copsese. Coasa fusese plin de praf i de zgur din buruienile veninoase de prin grâu.

Singurul meu doctor era bunica. Ea m lega i m dezlega, primenindu-mi ierburile ei de leac, "coada oricelului" i "cresteaua", pe care le zdrobea între dou pietre i apoi mi le întindea peste ranele mele dureroase, pân ce, într-un târziu, mi s-au vindecat i am putut s umblu.

De atunci nu m-am mai jucat pe lâng coas niciodat în viaa mea. Dar am aflat atunci i c nu toate ne sunt îngduite. C multe jocuri sunt primejdioase i c totdeauna trebuie s fii cu mare bgare de seam pe unde umbli.

Dar nici bunicul n-a mai aezat niciodat coasa în felul acela. De fapt, zicea el dup aceea, c nici pân atunci n-o mai aezase aa. Nici el nu-i dduse seama ce l-a fcut atunci s-o pun aa, cu tiul în sus - cum nu-mi ddusem seama nici eu ce m împinsese i pe mine s fug acolo tocmai atunci...

Dar Domnul nu m-a lsat s cad acolo cu burta sau cu ochii. Ca s nu m pierd de tot. Adevrul acesta n-aveam cum s-l tiu eu atunci, dar mai târziu am aflat c dac trebuie s trecem prin felurite încercri, Domnul Isus întocmete toate lucrurile în aa fel încât s nu ni se întâmple rul cel mai mare ci cel mai mic, dup cum a zis El: "Iat, Eu sunt cu tine ca s te scap..."

În toamna anului urmtor, dup ce abia m vindecasem de boala picioarelor mele din care am ieit foarte slbit - am fost iari împins într-o alt primejdie de moarte.

Era în dimineaa unei zile de lucru. Toi oamenii mergeau încoace i încolo cu boii înjugai fie la plug, fie la grap, cci era vremea semnatului de grâu. Bunicul i tata înjugaser boii la plug i o luar la arat, ieind prin grdina noastr cu meri s mearg spre Lunc. Mama nu era acas ci numai bunica era ocupat, pregtind mâncarea. Eu m-am luat în urma plugului pân la leas din gardul grdinii, ca s vd mai bine dac au plecat cu plugul ori se mai întorc dup ceva înapoi. Aveam de gând s merg pe uli s m joc cu ceilali copii, i m temeam s m duc cât vreme tata era pe aproape, c nici tata i nici mama nu m lsau s merg pe uli la ceilali copii.

Mult btaie am luat eu de la ei pân m-au înrcat de tot de acest obicei.

Eram copil, eram singur i pe atunci nimeni nu cumpra jucrii pentru copiii de la ar. N-aveam cu ce s m joc decât cioplind cu câte un cuit la câte ceva. Dar nici cu cuitul nu aveam voie s umblu. Toate degetele mi-s pline i astzi de semnele tieturilor de atunci.

De data asta, cum nu-i mai vedeam de gard i de meri - un gând ispititor m împinse s m sui pe scar, care era pus pe cpia cea mare de fân, lâng mine.

Scara era foarte înalt, dar cpia era i mai mare. Aa c dup ce nu mai avui scar, m urcai inându-m de fân, pân la parul din vârf.

Dar când am vrut s cobor înapoi, parc cineva m-ar fi împins. Fânul de care m ineam s-a smuls înainte de a ajunge eu cu picioarele pe scar.

Am alunecat în jos rostogolindu-m din vârful cpiei înalte, pân m-am izbit jos de pmântul tare, lâng grapa care era lsat acolo la umbra cpiei.

Nu tiu cât am zcut acolo fr cunotin i cu neputin s m mic. Când mi-am revenit mi s-a prut c toate oasele îmi sunt zdrobite. Respiraia îmi era tiat. i nite junghiuri ca nite cuie ascuite simeam în tot corpul. Capul m durea i îmi vuia ca o moar.

Bunica, gândindu-se c sunt pe uli la copii, nu m cutase. Când m-a gsit într-un târziu, îmi revenisem, dar eram galben ca ceara...

Eu nu i-am spus ce-am pit, iar ea nu s-a gândit din ce mi s-a fcut ru. M tia slbu i nu voia s m necjeasc. M-a aezat iari în pat i m-a lsat s dorm.

M gândeam ce bine totui c n-am czut în grap. Cu siguran c acolo a fi rmas mort i zdrobit de tot. Înelesesem eu c nu trebuia s m sui acolo i de aceea n-am mai spus la nimeni ce am pit. Dar cum s îneleg atunci ceva despre Mila i grija Tatlui Ceresc, care m-a izbvit s nu cad în grapa aezat cu colii în sus, chiar lâng locul unde czusem eu?

În anul urmtor, tot vara, o alt primejdie m pândea. Rzboiul se sfârise, dar nu se sfâriser i strile de vrjmie dintre oameni!

Ardealul revenise la români, iar judeul nostru, Bihor, era tiat în dou de grania cu Ungaria: jumtate rmsese dincoace, jumtate dincolo. Acolo, în Ungaria, rmseser muli români, aici rmseser muli unguri, între aceste dou popoare n-a fost niciodat pace deplin, iar acum ungurii erau i mai furioi din cauz c le fusese luat Ardealul pe care îl stpâniser aproape o mie de ani.

Peste frontier veneau noaptea multe bande înarmate i, în strile acelea tulburi, cutau s mute hotarul cât mai încoace, iar ai notri îl mutau înapoi. Aveau loc multe lupte i ura fcea mult ru i într-o parte i în alta. Atunci au fost ucii muli nevinovai i dintre ai notri i dintre ai lor.

Cu câteva sute de ani mai înainte, nite domnitori ai Ungariei strmutaser din inima Ungariei în inutul nostru câteva sate întregi cu un mare numr de unguri i îi aezaser în locurile noastre cele mai bune. Ca s fie aici în mijlocul românilor ca un cap de pod al lor. Cea mai puternic dintre aceste localiti, curat ungureasc, era una vecin cu satul nostru. Stpânirile maghiare le fcuser lor multe înlesniri pentru a cuprinde prin cumprare cât mai multe pmânturi de la noi. Românii erau în toate privinele nedreptii de acele stpâniri.

Cu timpul hotarul acestor sate ungureti s-a tot lrgit, cuprinzând ogoarele pân aproape de grdina noastr.

Vitele lor pteau pân lâng noi i plugurile lor arau tot mai mult pmânt al nostru. Din pricina asta erau foarte mândri i dispreuitori fa de ai notri.

Dac vitele unora dintre ai notri scpau în holdele lor, se rzbunau cumplit i pe vite i pe oameni. Din pricina asta au avut loc multe încierri între ai notri i ai lor. Ei aveau arme i trgeau cu armele dup ai notri, ori veneau cu ciomege i pari, fugrindu-ne în casele ori în ascunztorile noastre.

Dup revenirea Ardealului la români, înc câiva ani au tot continuat aceste lupte i ameninri între ai notri i ai lor.

În vara anului de care vorbesc, fiind înc îndat dup primul rzboi, aceste lupte erau înc în toi. Ungurii nu se puteau obinui cu noua stare de lucruri i cutau pretutindeni provocri i rzbunare. Muli dintre ai notri au fost atunci atacai noaptea sau ziua în ascuns, fiind gsii mori pe câmp ori rmai disprui pentru totdeauna.

În vara aceea, într-o zi cald, nu tiu ce mi-a venit mie s m duc singur departe, pe jos, pe Lunc, unde nu mai mersesem decât rar i cu alii, la pescuit, ori cu ai notri la munc.

Acum era chiar pe la amiaz i pe câmp era pustiu, fiindc era între sap i secer. Una se terminase, iar cealalt nu începuse.

Un ungur voinic care era dincolo de Lunc la coas, îndat ce m-a vzut c sunt singur lâng lunca cea plin de arini i de rchii, iar pe câmp nu-i nimeni, se grbi s vin i s m cheme la el. Avea în mân un cuit i se fcea c taie o nuia. Zicea c-mi face o fluier de rchit i s merg s prindem peti în lunc.

Eram foarte aproape când, dintr-o dat, un puternic gând de primejdie m înspimânt, zicându-mi: "Fugi c vrea s te omoare! Nu vezi cuitul la el?”

Am rupt-o numaidecât la fug spre cas cât puteam. Pân ce a ieit el din lunc s m prind, malul dinspre noi fiind destul de înalt, eu eram destul de departe ca el s mai fug dup mine. Era în plin zi i se temea s nu-l vad cineva pe câmp.

Aa am scpat i atunci de o moarte sigur, tot prin întiinarea i izbvirea Bunului Dumnezeu.

În toamna urmtorului an, murea bunicul dup tat. Bunicul care îmi povestise mie acele neuitate povestiri din care mai târziu am tras i eu multe învminte - fiindc tocmai pentru asta mi le i povestise el... Fusese un povestitor neîntrecut, cu un glas plin de buntate i de înelepciune. Multe din cele ce le-am scris mai târziu în crile mele de povestiri, de la el le-am tiut.

Nu avea decât ceva peste cincizeci de ani când a murit. A fost un om foarte muncitor în scurta lui via - i harnic. A avut muli copii, dar nu i-au trit decât trei: tatl meu, Constantin, i dou fete, mtuile mele Ancea i Catia.

Cea mai mare, Ancea, din cauza unei boli din copilrie, rmsese cu o venic durere de cap i cu un defect de auzire. Din pricina asta a fost tot timpul vieii foarte ncjit i dispreuit.

A cstorit-o mai mult zestrea decât celelalte daruri ale ei.

Dar n-a fost mai fericit nici în cstorie. Foarte curând a murit. Toat viaa ei mi-a fost mil de ea. N-o tiu decât plângând.

Cealalt sor a lui tata, Catia, era harnic i credincioas. O fire linitit, tcut, rbdtoare i darnic. S-a cstorit într-un sat mai departe, a avut i ea trei copii.

N-a trit nici ea mult i s-a îmbolnvit de inim i de picioare. Apoi, curând dup sora ei, s-a dus i ea în venicie.

E un dar de la Dumnezeu c oamenii cei mai buni i cei care au suferit mai multe necazuri nu triesc prea mult pe pmânt. Poate c îi este rânduit fiecrui om o anumit msur de necazuri în lumea asta.

În ziua înmormântrii bunicului meu, eu am prins un moment când în cas, unde era sicriul lui, nu mai era nimeni. M-am dus i am tras pânza de pe faa lui - i atunci o bobi de spum i-a înflorit între buze, sprgându-se. Mi s-a prut c este viu i c vrea s-mi spun ceva. Dar n-a mai putut s-mi spun nimic.

M-a lovit aa o jale i durere în inim, încât am izbucnit în lacrimi i nu m mai puteam opri din plâns.

Ce mult m iubise pe mine bunicul meu i ce mult îl iubisem i eu pe el! Ce multe îmi spusese el când putea vorbi - i ce multe simeam c ar avea acum s-mi spun, când nu mai putea.

Ceva foarte adânc am simit c se rupe în inima mea, când am îneles c-l pierdusem pentru totdeauna. i c tot ce mai avea el s-mi spun mie i eu aveam s-i spun lui, nu se va mai putea niciodat în lumea asta. Murise i el tânr ca i tatl su, Daniel, mort tot de inim i tot la cincizeci de ani, pe neateptate, în captul grdinii unde mersese s vad dac nu vine feciorul su - bunicul meu - cu carul de la pdure.

Cred c este mare nevoie, cât suntem împreun cu prinii notri sau cu copiii notri s ne împrtim unii altora cât mai multe i s ascultm unii de alii, mult mai mult decât o facem de obicei. Pentru c, pe neateptate, vine desprirea între noi. i atunci nu numai c prerile noastre de ru ne vor umple de amrciune pe cei rmai în via, dar i multe din cele ce le-ar fi folosit lor de la noi, sau nou de la ei, le pierdem pentru totdeauna i noi i ei.

În prima sptmân dup moartea bunicului meu am început s merg la coal, dup cum am spus în capitolul de mai înainte, începusem s m obinuiesc la coal i chiar s-mi plac, fiindc acolo aveam în sfârit bucuria s fiu împreun cu mai muli copii. Din lunile când începuse frigul i nu mai mergeau vitele la câmp, veneau i copiii vecinilor la coal, aa c nu mai mergeam singur i nici nu mai veneam singur, îns toi erau mai slbui ca mine.

Ceea ce vreau s v povestesc acum despre o alt primejdie de moarte prin care am trecut, s-a petrecut în prima vacan de Crciun pe care am primit-o în iarna aceea.

Înc de la începutul lunii decembrie ninsese mult, apoi urmase un înghe puternic, care fcuse peste zpad un pod de ne inea i nu se rupea cu noi. Apa în vale înghease, c treceau i cruele peste ea.

Cu o zi înainte de vacan, îns, începuse s plou i un vânt cald crpa gheaa de pe vale i topea zpada de pe toate dealurile, încât începeau s curg toate anurile i rzoarele, umflând albiile apelor. Valea începuse s ias pe afar. Apele, umflând gheaa, o rupeau i o crpau în lespezi mari i groase pe care apoi o crau grmezi la vale, izbind i doborând cu ea arinii i rchiile care abia se mai vedeau de ape.

Aa erau apele în ziua când noi primeam vacana de Crciun i veneam s trecem valea spre casele noastre.

Puntea peste care treceam noi de obicei, era acum luat de ape i nu te puteai apropia de locul unde fusese.

— Haidei s mergem în jos pân la pod - le-am zis eu. Poate c vom putea trece pe pod. Eu fiind cel mai mare dintre ei, toi m ascultau.

Am luat-o înainte cu cei 4-5 copii câi erau dup mine. Se însera repede, cci ziua era mic, norii groi, i începea s plou.

Am ajuns la drumul care ducea la pod, dar apele se revrsaser i peste drum i curgeau mari i tulburi, rostogolind lespezi de ghea.

Podul se vedea sus peste albia apei, dar pân acolo trebuia trecut prin uvoiul acesta care curgea peste drum i se vrsa mai departe întâlnind valea. Ce mare era acolo unde se întâlneau aceste ape, izbind lespezile de ghea care se înclecau grmad cât casa unele peste altele, fcând un zgomot înspimânttor. Parc i acum vd apele - ce mari i ce galbene erau! i ce zgomot fioros fcea gheaa lor rostogolindu-se în grmad de lespezi înclecate unele peste altele... Nu tiu ce îndemn puternic m fcu s le zic celorlali:

— Eu m bag în ap i trec pân la pod. M duc acas i v trimit pe ai votri dup voi. Voi stai aici pân trec eu.

Mi-am ridicat sumanul i tristua cu crile ce le luasem s le citesc în vacan - nite cri cu chipuri - i, aa, înclat, am intrat în ap.

Dar n-am fcut decât vreo cinci pai, pân ce am nimerit într-o groap fcut de ape. O lespede de ghea m-a lovit în piept i m-a rsturnat pe spate, umplându-mi hinuele i traista de ap. M-am ridicat cu greu în picioare, dar apele m târau la vale printre bucile de ghea, spre mijlocul lor cel adânc i învolburat. Înc puin i a fi ajuns în matca cea adânc în care m-a fi cufundat pentru totdeauna. N-am putut face nimic decât s strig: "Doamne, scap-m!"

i înainte cu o clip de a fi prea târziu, nu tiu de unde a aprut lâng mine un om cu o prjin lung, care mi-a strigat:

— Apuc-te de prjin cu amândou mâinile i ine-te bine!

Mâinile îmi erau îngheate i-mi tremurau, dar m-am prins de prjina lui - i aa m-a scos afar. Apa iroia de pe mine i eu tremuram de frig i de fric. Ceilali copii plângeau i ipau de spaim. Omul acela dispruse nu tiu unde, lsându-m acolo - nu l-am mai vzut. M-am întors la ceilali copii i le-am zis:

— Nu mai putem trece astzi. Venii s mergem înapoi în sat. Am eu o mtu acolo i vom dormi la ea.

Aa am i fcut. Când ne-a vzut mtua în ce hal eram, ne-a dezbrcat pe toi, ne-a pus hinuele s se usuce peste tot prin cas i, aa goi, ne-am culcat în patul cald, unde am dormit dui pân dimineaa.

Când ne-am sculat era ziua alb, hainele uscate i vremea se înseninase frumos. Apele sczuser de tot, aa c am putut trece fr nici o greutate, povestind acas cu lacrimi tot ce am pit. Iar eu pân în ziua de astzi nu-mi pot explica altfel salvarea mea de atunci, decât ca pe o minune pe care Domnul i Mântuitorul meu a fcut-o pentru mine, izbvindu-m în ultimul moment de la o moarte sigur. Cci n-am mai vzut pe omul acela nici înainte cu câteva minute de a cdea în ap - i nici dup ce m-a scos din ap.

De unde a venit i unde s-a dus - nu tiu. Nu-mi pot explica altfel decât c a fost Domnul meu Isus, Însui, luând acest chip, pentru a m salva.

Acestea au fost doar câteva din minunile prin care Dumnezeul i Mântuitorul meu m-a salvat în chip tainic i fericit de la moarte sigur. Dar câte altele ca acestea aveau s urmeze în viaa mea prin anii ce aveau s vin!

Le-am înfiat pe scurt, îns, doar pe acestea din primii mei apte ani, pentru a arta cât de mult sunt eu dator Domnului Dumnezeului meu. i cât de mult se cuvine s-mi triesc eu toat viaa pe care o mai am, numai pentru slava i slujba Mântuitorului meu Care mi-a salvat-o.

Le-am mai povestit pe acestea i pentru ca toi cei ce s-ar mai afla în vreo primejdie, s capete deplin încredinare c dragostea Domnului vegheaz asupra tuturor alor Lui. i Puterea Lui are totdeauna la îndemân mijlocul prin care s ne salveze, dac noi chemm din toat inima ajutorul Lui cu credin, în clipa necazului nostru. Dar dup ce ne-a salvat s nu uitm s-I fim recunosctori!

Slvit s fie Domnul!

Doamne, f s nu ne temem

Doamne, f s nu ne temem
Niciodat de acei
Ce ne pot ucide trupul
Cu puterea rea din ei,
Dar nu mai pot dup-aceea
S ne fac nici un ru –
Ci f, Doamne, s ne temem
Numai de Cuvântul Tu.

Doamne, s ne temem numai
De-ale Tale mari porunci,
Cci doar Tu poi în pierzare
Sufletul s ni-l arunci.
Doamne, temerea de Tine
S ne fac treji s fim –
i cu trupul i cu duhul
De pcat s ne ferim...

Doamne-apoi, f s ne-ncredem
C Tu-n toate ne ajui;
Cum grijeti cinci vrbioare
Ce se vând cu doi bnui
i niciuna nu-i uitat
Înaintea Ta nicicând –
Cum atunci s fim noi oare,
Mult mai mare pre având!

Doamne, f-ne s nu inem
Prea mult la al lumii pre,
Ci s-avem mai mult ca toate
Gândul venicei viei
Cci, s aib lumea-ntreag,
Omul moare tot srac;
Numai cei ce Te-au pe Tine
Fericii vor fi în veac.

Acela ce dorete slava

Acela ce dorete slava
S tie c-are de luptat
Cu eul lui, cu duhul lumii
i cu pcatul - ne-ncetat.
S lupte, s înving lumea,
‘Nlându-se mereu mai sus
i-acolo-ngenunchiat la Cruce
S-i ia putere din Isus.

Orice cdere s-l ridice
Mai hotrât i înelept,
Mai veghetor fcându-i duhul,
Mai sfânt flacra din piept.
Trecând biruitor prin toate,
Mereu cu adevru-ncins,
Curând ajunge starea-n care
Nimica nu-i de neînvins.

S poat-odat i el spune,
Senin, înalt i fericit,
Precum Isus a spus la urm:
— Curaj, cci Eu am biruit.
Acel ce caut mântuirea,
Luptând statornic i aprins,
inându-i la Cristos privirea
- Ajunge-odat de ne-învins.

Traian Dorz

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...APARATE VULCANIZARE, AEROTERME, MASINI DE SPALAT...Vezi aici!