Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Interviu cu Iancu Dan

Publicat la 2011-11-30 de Traian

Limitãrile noastre au putere asupra noastrã, atât cât le dãm voie… Uneori teama poate fi privitã ca și un handicap. Complexele de inferioritate sunt handicapuri care fac ravagii în rândul oamenilor indiferent de vârstã, de sex , etnie sau condiție socialã… Facem astãzi cunoștințã cu un bãrbat care nu s-a lãsat intimidat de limitãrile trupului, de privirile întrebãtoare și curioase ale trecãtorilor, ale cunoscuților și ale prietenilor…

Bunã Dan! Tânăr… plin de viață… cu o dragoste profundă pentru Dumnezeu și pentru oameni. Dan… m-a impresionat foarte mult povestea vieții tale. Ești un bărbat, puternic, inteligent, cu o voință de invidiat… Acestea sunt doar câteva caracteristici pe care le-am observat în puținul timp în care ne-am cunoscut!

Salutare. Mulțumesc pentru aprecieri, dar sunt doar un om ca și toți ceilalți… puternic în unele situații dar mai slab în altele. Inteligent… deja mă copleșesc complimentele. Ești amabilă, n-am făcut un test IQ dar îmi place să spun că omul cât trăiește învață… și când moare învață să moară.

Ceva special te face sã fii deosebit de ceilalți oameni și anume un handicap locomotor. Sã o luãm cu începutul… cum s-a ajuns aici? Te-ai născut cu handicapul acesta sau a fost un accident ulterior?


Da. Un handicap locomotor mă face să fiu un om după care ceilalți încă mai întorc privirea. Eu zic că nu e cine știe ce mare problemă această dizabilitate pe care o am de la naștere. E doar un mers altfel decât al tău. Mulți mă întreabă dacă mă dor picioarele, dacă mi-e greu și așa mai departe. E ceva normal, poate nu doar în România. Sunt oameni care întreabă asta dintr-un soi de milă care îi face să exclame: “Săracu”, alții chiar sunt interesați de subiect, ba mai se gândesc și la variante de vindecare, operații sau tratamente și terapii. Poate te întrebi care e răspunsul meu. De obicei spun așa fetelor care întreabă: “Ai purtat vreodată tocuri o zi întreagă și la un moment dat să îți vină să dai cu pantofii … să nu-i mai vadă nimeni…?”

Băieților încă nu le-am găsit un răspuns special dar uneori le dau și lor același exemplu, al unei fete care poartă tocuri. Cred că e cel mai potrivit. Până la urmă pe cine nu l-a durut picioarele niciodată. Legat de handicapul meu, eu am o vorbă: „Nu gândim cu picioarele!”

În general, într-o familie în care este un copil cu un handicap, existã tendința ca acel copil sã fie închis într-o lume diferitã de lumea realã din jurul lui… Cum s-a raportat familia ta, în cazul tãu?

Pot să îți dau dreptate. Unele persoane cu dizabilități trăiesc într-o lume perfectă, un turn de fildeș sau cum vrei să îl numești. Eu am avut șansa unei familii care nu m-a închis într-un astfel de turn. Am frecventat o școală normală, am avut prieteni normali. Înțeleg prin „normal” faptul că nu era o școală specială pentru „handicap”. Pe lângă acest fapt am mai avut șansa de mic copil să merg anual până în 1998 la un centru de recuperare lângă Moneasa (Arad) unde am cunoscut foarte mulți copii, tineri sau „oameni mari” (așa le spuneam când eram mic), care aveau tot felul de handicapuri. Așadar am văzut cum e și de o parte și de alta, prin prisma celor pe care i-am cunoscut. Acum am 29 de ani și pot să spun că în timp am învățat că lucrul important pentru orice om cu handicap sau complexe este acela de a ieși din pătrățelul său și să înțeleagă că nu e singurul care se confruntă cu problema pe care o are.

Cum ai ajuns sã Îl cunoști și sã îl iubești atât de mult pe Dumnezeu?


Asta nu e o întrebare prea ușoară sau una la care să pot răspunde repede. Cred că Dumnezeu m-a lăsat să ÎL cunosc treptat. De mic mergeam la biserica ortodoxa din sat alături de bunica mea. Era ceva interesant din câte îmi amintesc acum. Îmi plăcea să o văd rugându-se seara destul de mult. Nu știu ce se ruga, nu știu ce îi spunea Lui Dumnezeu, dar acum când mă gândesc mi-ar plăcea să știu și să mă rog și eu așa.

Dumnezeu este cel care îmi spunea în mii de feluri că mă iubește și am înțeles asta destul de târziu cred. Acum frecventez o biserică evanghelică și mă bucur de faptul că Dumnezeu continuă să îmi spună că mă iubește. Evit să spun cultul din care fac parte din vara lui 2008, tocmai pentru că nu îmi plac etichetele. Ceva asemănător voiam să spun și mai sus despre „a ieși din pătrățel”. Până la urmă trebuie să înțelegem fiecare că nu cultul, nu religia ci credința este cea care mântuiește. Poți foarte bine să fii „evanghelic” cu numele și să învârți în mămăligă sau smoală printre flăcările iadului. Iar dacă vrea cineva să fie mântuit sau să își depășească handicapul, asta trebuie să facă: să dea jos eticheta de „pocăit” , „baptist”, „penticostal”, „evanghelic” sau „handicapat” și să își repete mereu că se poate.

Care îți sunt pasiunile?


Computerele, limba engleză și versetele biblice, sunt trei din pasiunile mele. Dacă m-ai pune să fac un clasament nu aș putea chiar dacă normal ar fi să spun că Biblia e pe primul loc. Chiar dacă pentru unii pare imposibil cele trei pasiuni se înțeleg foarte bine între ele. Recunosc că ar trebui să citesc mai mult Biblia, dar cine o citește suficient de mult?

Sunt o fire sociabilă și cred că asta m-a făcut să îmi placă partea umanistă a disciplinelor școlare, în special limba engleză iar acum asta îmi este foarte utilă.

Computerul îmi ocupă destul de mult timp aproape zilnic și îmi place să învăț de fiecare dată câte ceva în fiecare pasiune pe care o am.

Cu ce te ocupi tu… ce lucrezi?


Da, așa e. Pasiunea mea pentru computere și internet m-a făcut să și lucrez în domeniu pentru Asociația Smiles, o fundație cu sediul în Cihei, lângă Oradea. Pot să spun că de fapt suntem o echipă care aducem zâmbete pentru cei pe care îi ajutăm într-o formă sau alta. Atunci când am intrat în această echipă mi s-a spus că pentru a fi parte din ea trebuie să fiu puțin nebun. Am luat-o ca pe un compliment cand mi s-a spus că într-adevăr sunt. Pe lângă faptul că realizez site-ul românesc al Asociației Smiles, sunt implicat și în proiectul nostru de “tenis în scaun rulant”.

Participarea mea în acest proiect a fost încă de la început o provocare, mai ales că nu sunt dependent și nici utilizator de scaun rulant (cărucior). Într-un fel acest proiect mi se pare potrivit pentru că prin el oricine participă poate învăța ceva ce am mai spus deja de două ori, anume a depăși condiția de persoană cu handicap.

Ce te-a determinat sã ieși de sub povara psihicã a handicapului și sã încerci sã “faci ceva”?

Spuneam la început că sunt un om ca toți ceilalți. Puternic în unele situații, slab în altele. Ieșirea de sub povara handicapului nu se face ușor. Sunt un om optimist, un angajat cu “zâmbetul” în fișa postului, un tânăr care a avut și are familia alături și nu în ultimul rând cred că și Dumnezeu a avut partea Lui în toată povestea asta. Acum mi-am adus aminte de întrebarea cuiva: “Dacă ești căzut și vrei să te ridici ce faci? Te străduiești să te ridici. Dacă renunți unde rămâi? Jos, căzut. Asta te face să nu îți îndeplinești dorința de a te ridica. Ce îți rămîne de făcut este să găsești modul potrivit de a te ridica.”

Ce te determinã sã îi ajuți pe alți tineri cu handicap locomotor sã cunoascã lumea realã, sã comunice, sã relaționeze cu ceilalți?


Nu sunt eu cel care îi ajută. Sunt doar un om optimist, sociabil și căruia îi place să zâmbească. Oamenii nu sunt făcuți să fie solitari. Nici măcar doar el unul și Dumnezeu izolat toată viața. Nicidecum. Mie îmi place să vorbesc, să ascult, să comunic și asta e tot ce fac atunci când am ocazia. Fie că vorbesc românește sau engleză oamenii au întodeauna ceva bun de spus și lucruri pe care le pot învăța indiferent de vârstă, sex, etnie, rasă sau religie.

Care îți sunt planurile de viitor?


Nu prea îmi place întrebarea cu “planurile de viitor” … de parcă ar fi planuri despre trecut. Nu știu ce să zic. Chiar dacă de multe ori am nevoie de timp mai mult pentru a lua o decizie privind ceea ce urmează să fac, îmi place să fiu și spontan și să acționez fără a mai sta pe gânduri. Îmi doresc să fiu în continuare implicat în ceea ce fac acum în cadrul Asociației Smiles. Asta mă face să mă simt împlinit “profesional” iar pe plan personal, desigur că îmi doresc multe … dar toate la timpul lor, și o soție, și copiii.

Interviu realizat de Nicoleta Pascu

Roni.ro

Atunci când te simți inferior, când ești nemulțumit sau simți cã trebuia sã ai mai mult, mai frumos, mai… mai… mai… amintește-ți cã dincolo de lumea ta trãiesc oameni care cu toate cã au un motiv plauzibil sã facã asta, nu o fac, ci aleg sã se încreadã în Dumnezeu, sã își ia limitãrile în mânã și sã porneascã la drum, deoarece avem o singurã viațã pãmânteascã și ea trebuie trãitã la valoarea maximã la care am fost creați sã o trãim. Atitudinea este parte din bucuria sau tristețea noastrã!

Citește mai mult: Flacăra Închinării » Interviu cu Iancu Dan

#Mihaela
Cum reușești să treci peste limite?

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUCATOR DE POMI FRUCTIFERI...Vezi aici!
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!



Alte interviuri