Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Interviu cu Ligia Seman

Publicat la 2011-11-16 de Traian

 
 “A avut loc acea tragedie... când părinții mei au divorțat. Mi-aduc și acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în fața judecătorului și el ne întreba, pe mine și pe sora mea: ‘La cine vreți voi să rămâneți, la mama sau la tata?' Iar noi răspundeam: ‘La amândoi, la amândoi!'
 
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil. Acel strigăt al disperării sufletului meu de copil nu a fost ascultat de cei mari. Și atunci ceva s-a prăbușit în mine.”
 
“Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau lângă ei o mamă.”
 
“Mi-aduc și-acum aminte de acele scene: figura disperată a mamei, cum întindea brațele după noi, cum tânjeam și eu după îmbrățișarea ei ... ”
 
“Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greșite ale părinților, că eu copilul care eram așa de îndurerat trebuie să scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greșelile acestea, care aduc atâtea lacrimi.”
 
“Refugiul în arta scrisului nu schimba nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă integra în societate.”
 
“Brațele Lui, cu a căror dulceață și alin începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioșie, gingășie și siguranță decât ar fi făcut-o brațele mamei mele, după care sufletul meu tânjise.”
 
“Tatăl meu, în felul lui disperat de a acționa, m-a pus într-un colț, mi-a pus cuțitul la gât și mi-a spus: ‘Dacă nu te lași de Cristos am să te omor!' “
 
“Când tatăl meu era cu un cuțit în mână deasupra mea, eram gata să-mi dau viața pentru Cel care și-a dat și El viața pentru mine.”
 
“Am și acum în fața ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din ochii mei... și mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete, iar eu plângeam... voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abține."
 
"Fugeam de mama ca și cum ar fi fost un dușman... și ea rămânea în urma noastră țipând de durere, cu părul negru răvășit și cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns și suferință..."
 
“Am încercat chiar să mă sinucid, deși eram doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viața nu mai are nici un sens."
 
Ligia Seman este scriitoare, autoarea romanelor „Handicapul conștiinței”, „Funiile dragostei” și „Tragedie și triumf”.
 
Reporter:
 
- Doamnă Ligia Seman, titlurile romanelor dumneavoastră parcă vorbesc despre un subiect comun. Tind să cred că există undeva... se simte undeva subiectul durere.
 
Ligia Seman:
 
- Am fost al 14 copil în viață al părinților mei. ?nainte de a veni eu pe lume, părinții mei nu se înțelegeau prea bine și de aceea mama mea a făcut 13 avorturi.
 
Nu-mi aduc aminte din acei ani decât de ultimele zile când mama mai era în casa noastră. Era la începutul clasei I. Stăteam amândouă la același birou, iar ea îmi dădea peste mâini, atunci când eu greșeam câte o literă sau un bastonaș. Parcă am și acum în fața ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din ochii mei... și mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete, iar eu plângeam... voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abține.
 
Când nu împlinisem 7 ani, iar sora mea avea 4 ani, a avut loc o tragedie în viața mea. Părinții mei au divorțat. ?mi aduc și acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în fața judecătorului și el ne întreba și pe mine și pe sora mea: „La cine vreți voi să rămâneți, la mama sau la tata?” Iar noi răspundeam: „La amândoi, la amândoi! Și la mama și la tata!”
 
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil, dar acest strigăt nu a fost ascultat de cei mari. Atunci ceva s-a prăbușit în mine.
 
Am rămas la vârsta de 6 ani doar cu tatăl meu și cu surioara mea care avea 4 ani. N-a fost ușor. Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau lângă ei o mamă. Eu, în loc să am o mamă și un tată, îl aveam doar pe tatăl meu și pe bunica mea, dar loc de mamă tot nu ne-au putut ține...
 
Inainte de a divorța părinții mei, am fost un copil puternic. Mi-aduc aminte că-mi plăcea să mă iau la întrecere cu toți ceilalți copii și luptam cu orice chip să fiu mai tot timpul ‘prima' - mă cățăram prin toții copacii și nu-mi era frică...
 
In urma acelor traume datorate tragediei din familia mea, puțin câte puțin am început să-mi pierd încrederea că aș mai putea fi o învingătoare.
 
După ce părinții mei au divorțat, mai venea câteodată mama la noi în locul în care știa că ne jucăm, eu și surioara mea. Ne aducea dulciuri. Dar tatăl meu, pentru că ne iubea prea mult și îi era teamă să nu ne piardă, ne învățase că trebuie să fugim de ea.
 
Mi-aduc și-acum aminte de acele scene: figura disperată a mamei, cum întindea brațele după noi, cum tânjeam și eu după îmbrățișarea ei, cum doream să mă ospătez din dulciurile pe care ea ni le aducea... și totuși cum fugeam de ea. Fugeam de ea ca și cum ar fi fost un dușman... și ea rămânea în urma noastră țipând de durere, cu părul negru răvășit și cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns și suferință...
 
Pentru că am fost un copil sensibil, toate aceste trăiri au pus amprente pe sufletul meu în decursul anilor M-am trezit în adolescență neputincioasă de a mă integra în societate. Nu aveam aproape deloc încredere în mine.
 
Adeseori mă retrăgeam în camera mea, la biroul acela de care erau legate singurele amintiri cu mama de pe vremea cât încă mai eram împreună. Mi-amintesc că atunci când eram tristă din pricină că tatăl meu mă pedepsea, puneam capul pe masă și plângeam mult. Mama mea demult nu mai exista în gândurile mele.
 
Acolo, la biroul acela, mi-aduc aminte că am luat pentru prima dată un caiet în mână și am început să-mi fac planuri. ?n acele clipe m-am gândit pentru prima dată: dacă nu am cui să împărtășesc durerea mea, am să scriu despre ea și aceasta va fi descărcarea mea emoțională.
 
Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greșite ale părinților, că eu copilul care eram așa de îndurerat trebuie să scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greșelile acestea, care aduc atâtea lacrimi și determină dezvoltări emoționale anormale.
 
Reporter:
 
- Din nefericire, o foarte mare parte dintre copiii de astăzi cresc în familii monoparentale, în familii cu un singur părinte, deoarece părinții au divorțat. Din păcate, mulți cititori înțeleg toate acestea pentru că au trecut prin astfel de drame sufletești.
 
Ligia Seman:
 
- Spunea Linda Dillow, autoarea cărții „Partenera creatoare”: „Cel mai important lucru pe care-l poate face o mamă pentru copii ei este să-l iubească pe tatăl lor, iar cel mai important lucru pe care tatăl poate să-l facă pentru copiii săi este s-o iubească pe mama copiilor. Un copil poate fi iubit atât de mamă cât și de tată, dar dacă aceștia nu se iubesc unul pe celălalt, copilul are un puternic sentiment de nesiguranță”
 
In decursul anilor am putut vedea diferența între ceea ce a însemnat o familie monoparentală în care am crescut eu și un cămin în care domnește pacea și dragostea. Despre soțul meu, Timotei pot să spun că este cel mai minunat dar pe care mi l-a dat Dumnezeu pe pământ după darul mântuirii.
 
Privind la dezvoltarea emoțională corectă a fetițelor noastre, Ruth-Diana și Rebeca, la puterea lor de a lupta și de a fi învingătoare, noi putem vedea clar diferența între ele și ceea ce eram eu, copil crescut într-un mediu necreștin și care a suferit consecințele rupturii unei familii.
 
Reporter:
 
- Experiența dumneavoastră de viață, experiența de copil și stările acelea emoționale negative pe care le-ați trăit și-au pus amprenta asupra dezvoltării emoționale. Care a fost momentul când ați debutat în literatură?
 
Ligia Seman:
 
- Am debutat în viața literară scriind poezie la cenaclul literar “Lucian Blaga” din Hunedoara. Aveam 14 ani, în 1985.
 
Atunci vedeam sensul existenței mele într-o viitoare carieră literară. ?n sfârșit, credeam că găsisem o activitate prin care să reușesc să estompez durerile trecutului. Mi se părea că în împărăția cuvintelor găsisem un sens al existenței mele, dar nu era așa. Era doar artă. Erau doar poeți și scriitori.
 
Mi se repeta mereu că am șansa de a ajunge departe într-o carieră literară, ceea ce mi se părea nemaipomenit atunci. Visurile acestea însă și refugiul în arta scrisului nu schimbau nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă integra în societate.
 
Am încercat chiar să mă sinucid, deși eram doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viața nu mai are nici un sens. Până într-o zi.
 
La vârsta de 14 ani, mergând la o biserică neoprotestantă, L-am cunoscut pe Cristos. Sufletul meu rănit, lipsit de iubirea maternă, era avid de iubire. Când am fost pentru prima dată într-o biserică neoprotestantă, am văzut că oamenii aceia ?l iubeau cu adevărat pe Cristos și că totodată se iubeau unii pe alții.
 
Dar mama mea era din neam de preoți ortodocși. ?mi spuneau despre asta rudele ei, spuneau că nu e bine să aleg această cale nouă. Dar tocmai această cale, adică Hristos, aducea vindecare rănilor trecutului meu. Brațele Lui, cu a căror dulceață și alin începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioșie, gingășie și siguranță decât ar fi făcut-o brațele mamei mele, după care sufletul meu tânjise.
 
Mi se descoperise Dumnezeu cu frumusețea Lui, cu singura iubire statornică și atotcuprinzătoare din Univers. Cum să renunț la ea, când am căutat-o atât de mult timp și atât de deznădăjduit ?
 
Dar, pentru că eram în vremea comunismului și tatăl meu era educat în spirit ateist, s-a arătat foarte ostil hotărârii mele. Mă iubea foarte mult și avea impresia că toate visurile lui cu privire la viitorul meu se prăbușeau. Când eu am hotărât să aleg această cale, mi-aduc aminte de o scenă tristă care mi-a marcat viața.
 
Intr-o seară, după ce am fost la biserică, tatăl meu tocmai pentru că mă iubea și avea impresia că din cauză că l-am ales pe Cristos viitorul meu este umbrit, în felul lui disperat de a acționa, m-a pus într-un colț, mi-a pus cuțitul la gât și mi-a spus: „Dacă nu te lași de Cristos am să te omor!”
 
Acum, deși au trecut peste 20 de ani de atunci mi-aduc aminte atât de clar acea scenă. ?mi zvâcnea inima în piept. Mâna părintelui meu era deasupra mea. ?mi aduc aminte că în acele momente, de dragul lui Cristos, când tatăl meu era cu un cuțit în mână deasupra mea, eram gata să-mi dau viața pentru Cel care și-a dat și El viața pentru mine.
 
Reporter:
 
- Ați scris și cu ură față de acele traume prin care ați trecut? Sau, odată cu momentul cunoașterii lui Cristos, a intervenit și momentul vindecării de tot ce însemna trecut?
 
Ligia Seman:
 
- Nu, n-am scris niciodată cu ură. Dar, după ce l-am primit pe Cristos a trebuit să renunț și la cenaclu, cu toate că mi-a fost foarte greu. A trebuit însă să iau această hotărâre deoarece Dumnezeu era total exclus din literatura din acea vreme și nu doar atât - pentru că trăiam în vremea vechiului regim, se știa că pentru a ajunge în vârful piramidei trebuia neapărat să-ți folosești talentul și în scopul de a compune “ode” conducătorului și patriei și eu nu aș fi putut să fac acest compromis.
 
Scriitorul care era coordonatorul cenaclului nostru m-a întrebat: „Cum să renunți la toate acestea, la cariera literară, când ai așa multe șanse? Și pentru ce,” îmi spunea el, “să ajungi la inculții aceia!?” Nu mi-a fost deloc ușor. Am ieșit din biroul acela cu ochii în lacrimi, dar cu inima plină de pace și cu simțământul că eram o biruitoare - reușisem să renunț de dragul lui Hristos la ceea ce nu crezusem vreodată că aș avea puterea să renunț.
 
Dar planul lui Dumnezeu era cu totul altul. Printre primele cărți creștine publicate după revoluție a fost o carte a pastorului Petru Lascău - “Pași spre lumină”. Citind prefața acestei cărți concepută de fratele Iosif Țon, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod cu totul special. Citez un pasaj: “Ne aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate, spre creștinism. Chemăm tânăra generație de credincioși evanghelici să îndrăznească să se avânte în creația literară. După decenii de întuneric și de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu să aducem din nou frumusețea în literatură.”
 
Reporter:
 
- Este Domnul Isus Cristos o prezență reală, este o persoană cu care comunicați în fiecare zi? Sau este doar o noțiune, un principiu, un surogat care să vă umple durerile sufletului?
 
Ligia Seman:
 
- Din momentul în care eu L-am cunoscut, Isus Cristos a devenit pentru mine cea mai minunată Ființă din univers. Isus Cristos este prezent cu mine în fiecare dimineață, de când deschid ochii și până seara târziu. El a promis celor care îl urmează că va fi cu ei în fiecare zi, în fiecare clipă, până la sfârșitul veacurilor.
 
Așa cum spune în „Cântarea Cântărilor”, El este Preaiubitul inimii și eu cred că fiecare om este creat în așa fel, încât să aibă nevoie de iubirea lui Cristos, de prezența Lui și totodată el să se dăruiască lui Cristos. Dumnezeu a dat totul din iubire pentru noi, a dat pe Fiul Său și nu ești împlinit decât dacă dai și tu totul.
 
Reporter:

 
- La final, cum v-ați descrie? Cu titlurile romanelor semnate Ligia Seman eu v-aș descrie: “Un handicap al conștiinței, care a cunoscut tragedia și triumful și care a fost legată de Cristos cu funiile dragostei.”
 
Ligia Seman:
 
- Cartea „Funiile dragostei” are un motto. Este un verset din Osea: „V-am tras cu legături omenești, cu funii de dragoste”. A fost o zi în viața mea în care Dumnezeu m-a tras cu funiile dragostei Lui.
 
Puteam să mă împotrivesc acestor funii ale dragostei Lui, dar, dacă m-aș fi împotrivit, acele funii m-ar fi rănit și toată viața mea ar fi continuat să fie o rană, o viață cu handicapuri interioare. N-aș fi cunoscut vreodată calea de la tragedie spre triumf, n-aș fi avut șansa de a-i putea ridica și încuraja pe alții prin scrierile mele.
 
Dacă eu m-aș fi împotrivit acelor funii ale dragostei cu care Dumnezeu mă trăgea spre El, pentru binele meu, pentru împlinirea mea, atunci aș fi luptat împotriva scopului pentru care am fost creată.
 
Profetul Ieremia spune “păgânii își irosesc durerile”, dar acei care sunt creștini, care L-au primit pe Cristos și care merg în aceeași direcție cu voia lui Dumnezeu, în direcția funiilor dragostei cu care sunt trași de El, acei oameni transformă durerile trecutului și le folosesc pentru a fi mai sensibili față de nevoile semenilor, mai gingași față de problemele lor, devin plini de înțelegere și milă, știu cum să încurajeze, să ridice pe alții, să dea soluții.
 
In Apocalipsa ni se spune: “Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.”
 
Cărțile care au cu adevărat valoare veșnică sunt acelea pe care mâna Marelui Maestru le scrie pe tăblița inimii noastre. Viața noastră poate fi cea mai valoroasă operă de artă, manuscrisul divinității sau poate fi produsul propriilor noastre gânduri, alegeri și acțiuni. Cele mai mărețe lucruri pe care le putem face pe pământ nu sunt neapărat lucrurile spectaculoase: a scrie cărți, a învăța pe alții, a fi în față... Spectaculos în ochii lui Dumnezeu este dragostea, și ea înseamnă multe fapte făcute în umbră, pe lângă care poate oamenii trec indiferenți și insensibili, dar penelul Marelui Maestru consemnează și răsplătește.
 
Reporter:
 

Dragii noștri cititori, se pare că nu există casă sau nu există suflet în care să nu fie o durere, de un fel sau de altul.
 
Poate și dumneavostră treceți prin ceea ce înseamnă dureri ale conștiinței, poate ați cunoscut în viață tragedie sau triumf și aveți nevoie de dragoste. Domnul Isus Cristos este singurul care vă poate oferi dragoste adevărată și El este singurul care nu se schimbă ieri, azi și în veci.

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...TAMPLARIE PVC, CARAMIZI ECOLOGICE...Vezi aici!
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!



Alte interviuri