Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Interviu cu Florin Ianovici

Publicat la 2011-11-07 de Traian

Dumnezeu a plătit pentru noi, iar noi trebuie doar să intrăm în moștenire.
Am aflat că Sfânta Scriptură poate fi citită.

Florin Ianovici s-a născut în Onești, județul Bacău. A absolvit Facultatea de Drept, este căsătorit cu Mina si au 2 fetițe.

Am crescut într-o familie cu teamă de Dumnezeu și mi-a plăcut să merg la biserică. La facultate eram ambițios, aveam mult succes și eram printre primii.

Cursul de Istoria religiilor l-am făcut cu părintele Galeriu – o figură remarcabilă în timpul acela. A avut asupra mea o înrâurire foarte bună, pentru că era un om așezat, domol, blajin și cu multă dragoste de Dumnezeu.

Dânsul mi-a făcut o invitație la schitul Darvari, unde era un grup de studenți, care, împreună cu un preot tânăr, stăteau de vorbă despre lucrurile lui Dumnezeu.

Acolo am aflat că Sfânta Scriptură poate fi citită. Totdeauna am crezut că Biblia este un instrument sacru, care aparține numai preotului și, din acest punct de vedere, mintea mea este prea mică să o înțeleagă. Am început să citesc Biblia, dar m-am oprit la genealogii. Mi s-a părut prea greu și n-a fost nimeni să mă îndrume cum să citesc.

Reporter:

Mulți cititori sinceri se împotmolesc la genealogii. Este mai ușor să citești Biblia începând cu Evanghelia după Ioan, apoi Noul Testament și abia apoi Vechiul Testament.                 Acolo se poate începe cu Proverbele și Psalmii, care conțin multă înțelepciune și mângâiere sufletească, mai ales în lumea noastră tot mai însingurată și lipsită de mângâiere.

Florin Ianovici:

După cursurile de la facultate, mergeam la o bisericuță unde îmi găseam liniștea. Stăteam și cugetam, însă întotdeauna aveam o problemă. Când intram în biserică și mă uitam la icoane, n-a fost niciodată vreun sfânt care            să-mi dea binețe. Mi se păreau așa de aspri în privire. Toți erau așa de serioși, severi aș putea spune. Și mi-era frică. Puneam capul în jos și treceam cât mai repede, să nu mă uit la ei, pentru că aveam impresia că toți mă mustră.

Citind Biblia, am ajuns la locul unde este scris: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul” (Exodul 20).

Atunci am zis: „Înfățișare?!? Asta poate să fie și grafică. Am să-l întreb pe duhovnicul meu: Cum se împacă lucrul acesta din Biblie cu practica?”.

Când i-am pus această întrebare, am pus-o ca unul care eram cu totul dedicat practicii bisericii căreia aparțineam.

Reporter:

În mod sincer, nu din dorința de polemică.

Florin Ianovici:

Cel mai sincer cu putință. Dar eram foarte curios. L-am întrebat pe duhovnicul meu: „Dacă este scris lucrul acesta, cum de, totuși, practica este diferită?”.

N-am crezut că voi declanșa o problemă. El mi-a pus patrafirul pe cap și mi-a spus: „Dumnezeu să te ierte!”.          M-am simțit umilit.

Am plecat acasă gândindu-mă: „Cum adică? Dacă Dumnezeu mi-a dat minte, este interzis s-o folosesc? Și ce-a însemnat întrebarea mea de am nevoie să fiu iertat?”.

Am întrebat pentru că nu știu. N-am citit istorie bisericească, n-am citit despre modul în care s-a ajuns la arta iconografiei, nu știam nimic în privința aceasta. Eu aveam o problemă de ordin personal, pentru că oriunde mă uitam, mi se părea că nici un sfânt nu mă place.

Și m-am gândit astfel: „Poate că la oraș oamenii sunt presați, au griji, probleme, necazuri și sunt mai nervoși, mai supărați, uneori poate chiar fără răspunsuri. O să mă duc în Moldova, la un pustnic”.

M-am dus la o mănăstire și înainte să-l întreb pe părinte ce mă durea, mai întâi i-am spus despre un vis pe care-l avusesem chiar atunci recent, cu niște șerpi peste care eu călcam. Am uitat de problema cu icoanele. Părintele mi-a zis că șerpii sunt păcatele mele și mi-a spus: „Te duci acasă și faci un canon duhovnicesc. Faci 600 de mătănii și te rogi lui Dumnezeu să te ierte”.

Mătăniile se fac din poziția în picioare, te proșterni cu totul la pământ, te lipești de pământ și apoi te ridici.

Reporter:

600 ?!?

Florin Ianovici:

600 ! Nu era un canon ușor, însă eu eram bucuros, deoarece mă gândeam că Dumnezeu vede că eu sunt în măsură să plătesc pentru păcatele mele, ca să fiu iertat.

Reporter:

Pentru iertare am da orice, pentru că iertarea ne aduce liniște sufletului. Cineva care s-a hotărât să se întoarcă la Domnul,  i-a întrebat pe câțiva membri din Biserica Baptistă în care voia să facă legământ cu Dumnezeu:

„Dar nu trebuie să plătesc nimic pentru păcatele mele?”. Ei i-au răspuns:

„Nu, pentrucă a plătit Cristos totul”.

„A plătit altcineva în locul meu?”

„Da. A plătit Cristos absolut totul!

Și oricum tu nu poți să plătești nimic, deoarece nu  poți  să  mori  tu pentru păcatele tale. Cristos a murit pentru păcatele tale.”

Florin Ianovici:

Dumnezeu a plătit pentru noi, iar noi trebuie DOAR să intrăm în moștenire. Când primești o moștenire, mai întâi semnezi un contract, dar nu vezi moștenirea. Însă știi că o ai.

Reporter:


Contractul acesta este chiar Biblia !

Florin Ianovici:

Acasă am zis: „Le fac pe toate 600 acum! În felul acesta Dumnezeu va vedea că eu sunt un om serios”.

Și-am început să spun singura rugăciune pe care o știam: Tatăl nostru. Și-am început să fac și mătăniile. Până am ajuns la 10 am simțit ceva frumos în inima mea. Apoi a intervenit problema tehnică: trebuia să și număr, să mă și rog. N-am putut să mă mai detașez: 11, 12, Sfințească-se Numele Tău, 13, 14… și era puțin cam dificil.

Am ajuns doar la 300 de mătănii. Mi-au înțepenit picioarele și nu mă mai ascultau. Mi s-a făcut rău. Mi-a crescut tensiunea. Am avut o puternică senzație de vomă și parcă îmi treceau niște drugi aprinși prin picioare.

M-am așezat dezamăgit pe canapea. Simțeam că sufletul mi-era gol. Acum știu ce-mi lipsea: liniȘtea.

Reporter:

Golul din suflet strigă în fiecare dintre noi și golul acela are forma lui Dumnezeu. Poate fi umplut doar de El !

Florin Ianovici:


Atunci am înțeles, profund dezamăgit, că nu  pot  cu  exercițiile  fizice  să  dobândesc  ceva  ce  am  nevoie  pentru  suflet, pentru că dacă bătrânii trebuie să facă mătănii, ei trec direct… în veșnicie…

Dezamăgit de canonul duhovnicesc, m-am așezat și am zis: „Dumnezeu este ceva prea greu pentru mine!”.

Dar Dumnezeu era  acolo când eu am terminat de făcut acele mătănii. Eu n-am știut. El avea un plan pentru mine. Mai târziu am înțeles asta. Uneori din greșeli înțelegem ce înseamnă, de fapt, dragostea lui Dumnezeu.

După câtva timp, o  colegă  de facultate mi-a zis: „Florin, să știi că nu ești nici așa deștept pe cât cred unii și nici așa de frumos pe cât cred alții. Dar ai putea să fii un rod extraordinar în mâna lui Dumnezeu”.

Reporter:


Colega aceea este acum soția dumneavoastră? J

Florin Ianovici:

Da. J Numele ei este Mina. Și a început să vorbească despre Dumnezeu într-un fel în care niciodată   n-am mai auzit. Un Dumnezeu care iubește și care L-a trimis în lume pe Isus, Fiul Său, să moară pentru păcatele noastre, în locul nostru. Așa de aproape era de Dumnezeu încât am rămas cu ochii larg deschiși. Așa m-am îndrăgostit.

M-am îndrăgostit de bunătatea ei, de gingășia ei,  m-am îndrăgostit de dragostea ei de Dumnezeu. Simțeam că pentru mine ea era cea care îmi era dăruită.

Mă simțeam apreciat și iubit și asta n-avea de-a face cu performanțele școlare și nici cu glumele mele. Fiind un om glumeț, eram sufletul petrecerilor. Dar glumele astea mă goleau. După ce glumeam o seară întreagă, acasă nu mai aveam nici o glumă pentru mine. Acasă eu eram gluma.

Am hotărât să ne căsătorim. Părinții mei, când au auzit, au început să râdă. Mama mi-a zis: „Să ai tu slujba ta, casa ta, rostul tău și apoi te însori”. I-am zis: „Mamă, pe la 70 de ani cred că mă însor, după criteriile tale. Că nu prea văd cum să ai azi casă, serviciu și toate lucrurile.

Așa că eu mă căsătoresc. Am găsit o fată cuminte, curată, iubitoare de Dumnezeu, cu care mă înțeleg extraordinar și pe care nu vreau să o scap”.

M-am însurat fără acordul părinților, și ei crezând că totul este o glumă…

Reporter:

…care se va termina în scurt timp, așa cum se întâmplă cu multe căsătorii.

Florin Ianovici:


Da. Soția mea era și cadru didactic în paralel cu facultatea, și era colegă cu o profesoară de franceză. Profesoara aceea de franceză era membră într-o biserică neoprotestantă. Trei ani cât au stat ele împreună, femeia aceea i-a vorbit despre Dumnezeu, astfel încât soția mea a ajuns să gândească, să acționeze și să se comporte ca un om care era cu totul schimbat, născut  din  nou.

Reporter:

Când soția v-a spus că puteți fi „un rod extraordinar în mâna lui Dumnezeu” ea nu era neoprotestantă?

Florin Ianovici:

Deloc, dimpotrivă, mergea la biserica în care crescuse. Dar trăia ca un om care postea, se ruga și citea Cuvântul lui Dumnezeu. Noi ne-am căsătorit în biserica în care am crescut, neștiind că există o altă biserică.

Și această doamnă, profesoara de limba franceză, nu i-a făcut niciodată invitații la biserica neoprotestantă. S-a mărginit doar să-i spună despre Dumnezeu. În fond, ce-i mai important: să vii sau să trăiești?

La căsătorie am fost doar noi doi și nașii la biserică. Ne-am așezat în genunchi și m-am rugat astfel: „Doamne, eu cred că astăzi Tu ne-ai căsătorit! Și nu spun asta ca să Te măgulesc, ci pentru că foarte curând o să-Ți cer socoteală că ne-ai căsătorit. Mai curând decât crezi”.

Am plecat în Parcul Carol. Aveam la noi niște mâncare, niște caș proapăt, niște pui. J N-am avut probleme cu rezervarea. Am găsit o bancă în parcul Carol. A fost foarte bine. Mi-am agățat haina într-un pom…

Reporter:

Doar amândoi?

Florin Ianovici:

Da, doar amândoi. Totul a fost foarte bine aranjat. Am avut și o orchestră minunată: păsărelele din pom.

Reporter:

Copacii ne-au slujit la mese… J

Florin Ianovici:


Așa ceva. A fost o nuntă foarte fericită. Nu m-a pupat nimeni, nu m-a felicitat nimeni, n-a trebuit să zâmbesc până să-mi înțepenească fața. A fost frumos.

Pe la 4 după-masa am ajuns unde stătea soția în gazdă. A ieșit proprietăreasa și m-am gândit că ne felicită, că știa că ne-am căsătorit. Dar ea a zis: „Bine c-ați venit, că mi-a venit prietenul și trebuie să vă mutați astăzi!”.

Reporter:

În noaptea nunții.

Florin Ianovici:

Încă era ziua nunții, dar ne-am mutat până în noaptea nunții. Am luat cei trei saci de cărți care erau zestrea mea, soția mai avea și ceva haine și am găsit o garsonieră undeva la marginea Bucureștiului, într-un cartier muncitoresc.

Am ajuns seara, pe la 10. Mai aveam o conservă de carne, dar n-aveam cuțit să o deschidem. M-am dus la vecina să-i cer un cuțit. Vecina mi-a dat cuțitul, dar mi-a zis: „Vi-l dau, dar data viitoare să nu mi-l mai cereți”.

Asta a fost în loc de „Bine ați venit în lumea celor căsătoriți!”. Este o vorbă românească: „Noi am început de la cuțit și furculiță”. Bravo! Unii n-au avut nici cuțit.

Reporter:

Măcar erați împreună și împărțeați amândoi o singură conservă. J În istoria satelor săsești din Transilvania exista un Turn al împăcării, în care erau închiși 2 săptămâni cei care aveau probleme în cuplu. La dumneavoastră încă nu era cazul… J

Erau închiși acolo, într-o singură cameră, mâncau dintr-o singură farfurie, aveau o singură masă și un singur pat. Și timp de 400 de ani n-au fost decât câteva divorțuri în toate acele comunități.

Florin Ianovici:


Au început și la noi deosebirile de păreri. Atunci  ne-am dus la o biserică neoprotestantă din București.

Acolo am auzit corul cântând și am văzut fețele oamenilor. Pentru mine a fost un lucru extraordinar. Am văzut lumină pe fețe și am auzit acele cântece extraordinare. Am zis: „Dacă cineva poate să cânte așa despre Dumnezeu, înseamnă că aici sunt lucruri care mie-mi scapă”.

Și se predica acolo despre capitularea în fața harului lui Dumnezeu, despre predare. Și-am zis: „Da’ de ce să mă predau? Ce înseamnă asta?”.

Apoi am înțeles că fiecare minciună, fiecare nelegiuire, fiecare păcat este un război declarat lui Dumnezeu. El NU ne-a făcut să fim așa cum suntem, ci ne-a făcut ființe frumoase, curate, dar noi I-am întors spatele la fiecare păcat și e nevoie să recunoaștem lucrul acesta. Mi se părea drept.

Apoi am auzit că există oameni inspirați de Dumnezeu prin care ar putea vorbi Dumnezeu. Mi s-a părut prea mult și n-am crezut, dar am zis:

„Dacă aceasta este Biserica unde vrea Dumnezeu să rămân, atunci să vină un om oarecare din această Biserică și să-mi zică, inspirat de Dumnezeu, cuvinte pe care eu le fabric acum în mintea mea. Să-mi zică așa: ‘Tu ești fiul Meu. Astăzi te-am născut. Păcatele îți sunt iertate și te primesc în Împărația Mea!’ ”. Nici măcar soției nu i-am spus. Era strict între mine și Dumnezeu.

N-am spus-o nici cu credință, nici cu necredință, ci pur și simplu neutru. Eram curios ce va face Dumnezeu.

După câtva timp, cineva spunea într-o predică: „E timpul să te smerești! Dacă vrei să intri pe ușa harului lui Dumnezeu, e timpul să te faci mic, să te smerești”.

Mesajul acesta m-a lovit cu forța unui tanc. Am dat să ies din Biserică, însă mi-am adus aminte că făcusem o înțelegere cu Dumnezeu.

Predicatorul a continuat: „Poate I-ai făcut o promisiune lui Dumnezeu în inima ta, poate L-ai întrebat ceva. Îți garantez că dacă tu faci un pas spre Dumnezeu, și Dumnezeu va face un pas spre tine. Și dacă El nu-l face, atunci retrage-ți pasul pe care l-ai făcut”.

Mi s-a părut corect. E o înțelegere juridică foarte corectă. Eu fac pasul, dar dacă Dumnezeu nu face și El un pas spre mine, retrag totul și spun: „N-a fost de la El”.

Așa că am făcut eu primul pas: m-am pus în genunchi în fața amvonului și mi-am predat viața Domnului.

În momentul acela s-a desprins o tânără din Biserică, a venit, și-a așezat mâna pe umărul meu și mi-a zis: „Ascultă ce-ți vorbește Domnul: ‘Tu ești fiul Meu. Astăzi te-am născut. Păcatele îți sunt iertate și te primesc în Împărația Mea!’ ”.

Am izbucnit în plâns. 25 de minute am stat topit la pământ pentru că eram uimit că Dumnezeu din cer a venit să vorbească cu mine. Nu mi s-a întâmplat niciodată până atunci să simt că Dumnezeu stă de vorbă cu mine. Am simțit că El mi-a spus acele cuvinte de încurajare.

Soția mea pusese și ea un semn cu Dumnezeu și a zis: „Dacă soțul meu iese în față și se pune în genunchi înaintea lui Dumnezeu, eu îl voi urma. Înseamnă că    asta-i Biserica în care vrea Dumnezeu să fim”. În spatele meu era soția mea, dar eu n-am știut…

…………………………………………………………………….

De-atunci și până astăzi n-am mai plecat din acea Biserică. Pentru că dincolo de doctrină și de dogmatică, există ceva foarte palpabil, foarte simplu. Nu știu dacă toți știm că apa este inodoră, insipidă și incoloră. Dar știm că dacă ne este sete și o bem, ne stâmpără setea.

La fel și aici: dincolo de tot ceea ce înseamnă teologie și doctrină, este vorba despre o realitate trăită și simțită, care mie mi-a adus foarte mult bine.

Reporter:

Ce sfat aveți pentru cititorii care poate sunt în aceeași stare de așteptare, încă n-au făcut acel prim pas spre Dumnezeu, pe care dumneavoastră l-ați făcut?

Florin Ianovici:

Orice om cu suflet sincer va ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. Tot ceea ce avem nevoie pe pământ este să fim sinceri, cu o inimă absolut deschisă. Cine este sincer cu el însuși și face lucrurile din toată inima, va avea posibilitatea ca-ntr-o zi să trăiască ce-am trăit eu, pentru că Dumnezeu poate vorbi fiecărui om sincer.

Reporter:

Dragul nostru cititor, cred că Dumnezeu este gata să-ți spună și ție, cu toată dragostea, acest mesaj pe care     l-a cerut Florin din partea lui Dumnezeu: „Tu ești fiul Meu. Astăzi te-am născut. Te primesc în Împărația Mea!”.

Florin Ianovici:

E un mesaj de dragoste. Lumea nu poate da mesaje de dragoste. Numai Dumnezeu poate da.

Nu pot să redau ce-am simțit. M-a secerat un fior din creștet până în tălpi. Este o întâlnire care te lasă marcat pentru toată viața.

Reporter:

Ce au spus părinții dumneavoastră?

Florin Ianovici:

Când au auzit că m-am pocăit, au fost șocați. Mama mi-a dat telefon și mi-a spus: „Din seara asta te rog să uiți numărul nostru de telefon”. Și 4 ani s-a ținut de cuvânt.

Părinții soției mele, fiind directori de școală, au avut o reacție și mai virulentă și au zis: „Ne-ați făcut de râs”. Și  n-am înțeles de ce. Am zis: „Dar noi nu bem, nu fumăm, nu facem lucruri neîngăduite, ne iubim, ne cinstim, ne rugăm lui Dumnezeu. Ce rău vă facem vouă?”

„Ne-ați făcut de râs în fața oamenilor.”

„Cum v-am făcut de râs?”

„Păi, v-ați schimbat religia.”

„Nu-i adevărat. Nu ne-am schimbat-o, ci ne-am îmbunătățit-o”.

Atunci am trecut printr-o perioadă de sărăcie extraordinară. Ca să-mi continui studiile, m-am angajat portar la Tribunal. Veneau colegii de facultate, se uitau lung la mine și spuneau: „Florine, te-ai prostit. Tu aici?”. Alții veneau la părinții lor – procurori, judecători – iar eu eram portar.

Dar eram fericit. Pentru mine Dumnezeu deja Se traducea în viața de familie. Era ceva minunat. Eu nu mă simțeam dator să apăr pe nimeni și nici o religie. Eu aveam ceva care era foarte bun pentru mine și lucrul acesta mă făcea să rămân echilibrat.

Însă în perioada aceea Dumnezeu a găsit o metodă de a mă recompensa enorm. Fiind paznic, în schimbul de noapte eram lângă camera procurorului de serviciu, care intervine la situații grave, crime etc. Și procurorii mă luau lângă ei și învățam pe cazuri concrete.

Reporter:

Ați „furat” meserie acolo.

Florin Ianovici:


Acolo am făcut un fel de a doua facultate.

Apoi doream să avem un copil. Soția avea probleme medicale și nu puteam avea copii. Atunci ne-am rugat, am postit și după o perioadă Dumnezeu ne-a dat un copil.           Ne-am cumpărat un apartament modest, pe datorie. Am plecat de la slujba de portar și am dat interviu, la o firmă de credite și operațiuni financiare, pentru un post de jurist.

La interviu mi-au pus trei întrebări. La primele două am știut să răspund, dar la a treia întrebare n-am știut pentru că nici nu auzisem despre instituția aceea pe care au   pomenit-o ei. N-am auzit niciodată sintagma aceea juridică.

Am vrut să răspund cu principii generale. Știți genul de răspuns în puncte cardinale: Nord, Sud, Est, Vest. Unde-ai fost? Pe ici, pe colo. De ce n-ai venit în cutare loc? Las’ că știe Dumnezeu! Răspunsuri de genul  acesta.

Dar m-am gândit: „Eu nu pot să mai fac așa ceva. Eu sunt un om care Îi datorez totul lui Dumnezeu”. Așa că le-am spus: „Nu știu să vă răspund la întrebarea aceasta. N-am auzit niciodată despre lucrul acesta”.

Am dat să plec dezamăgit, dar ei mi-au zis: „Ești angajat”. Uimit peste măsură, am întrebat de ce. Atunci mi-au spus: „Nici nu există răspuns la această întrebare. Asta este o invenție de-a noastră, pentru că n-avem nevoie doar de un om pregătit, ci avem nevoie de un om care să fie și loial și cinstit”. Și am primit postul. Am trecut de la 38.000 de lei salar la 350.000 de lei pe lună. 350.000!

…………………………………………………………………….

Dar am avut de dat în viață și un altfel de test. Dumnezeu ne dăruise o fetiță, Alina. Însă la 7 luni ea și-a pierdut viața, intoxicată cu gaz butan. Mașina cu care mergeam era alimentată cu gaz și a fost o emisie puternică de la butelie. Noi ieșisem din mașină să mergem până peste drum la magazin. Copilul dormea în coș și când ne-am întors intrase în comă de câteva minute. Ne-am pierdut fetița.

Ne-am întors acasă și stăteam jos, pe caldarâm, nu ne venea să intrăm în casă. Era acolo pătuțul ei. Așa de mult ne-am dorit-o. Așa de mult am iubit-o.

Părinții mei, când au auzit că ne-am pierdut copilul, au amuțit. Nepoata pe care n-o văzuseră niciodată.                                Socrii au spus că sunt blestemat, așa au interpretat ei pierderea copilului. Au venit la noi acasă, s-au așezat în genunchi în fața ușii, au țipat, au strigat, au auzit vecinii. Și au zis: „Cum mi-ați fript voi mie inima, așa să vă frigă Dumnezeu inima vouă”. Au făcut circ.

La capelă, cu o zi înainte de înmormântare, am simțit că mi se prăbușește toată încrederea în Dumnezeu. Am zis: „Doamne, e prea mult! În primul rând, copilul acesta a venit cerut de la Tine. În al doilea rând, n-am ieșit din cuvântul Tău și am văzut de câte ori m-ai ajutat”.                              Și vă întreb acum cinstit, câți au curajul să spună: „Vezi, Doamne, că sunt curat! Sunt curat! Nu găsesc în mine lucruri de judecat atât de aspru. Mai sunt greșeli, mai sunt lipsuri, mi le recunosc, dar sunt curat. Mie nu trebuia să mi se întâmple lucrul acesta!”.

Atunci m-am clătinat pentru prima oară în viața mea. M-am clătinat adânc. Era cât pe ce să alunec, să-mi pierd încrederea în Dumnezeu, să-mi pierd încrederea în faptul că Domnul este un Dumnezeu bun.

Au venit părinții mei a doua zi și ne-au rugat să le dăm voie să facă o slujbă și în religia lor. Le-am dat voie. Mama a ieșit așa de dezamăgită de la acea slujbă.

La înmormântare au venit câteva sute de oameni de la Biserica noastră. Când a văzut mama sprijinul și dragostea lor, când a auzit slujba noastră, mi-a spus plângând: „Iartă-mă, eu n-am știut!”.

Atunci am înțeles că în ziua în care mi-am înmormântat copilul, mi-am câștigat înapoi familia. Și de atunci mama este împreună cu mine în Biserică, sora mea este împreună cu mine în Biserică și Dumnezeu a făcut ca această jertfă să o văd astăzi așa: copilul meu este în cer, acasă, și e bine, iar părinții mei aici pe pământ sunt și ei bine.

Maniera lui Dumnezeu de a lucra este aspră uneori, dar cu mult înțeles. El niciodată nu Și-a dezonorat cuvântul: „Tu ești fiul Meu. Astăzi te-am născut. Păcatele îți sunt iertate și te primesc în Împărația Mea!”.

Reporter:

Aveți copii acum?

Florin Ianovici:

Avem 2 fetițe. Dar și astăzi mă doare modul cum a lucrat Dumnezeu. Mă doare. Pentru că eu întotdeauna zic că am trei fetițe: două aici și una acasă…

Biserica noastră are o mie de membri. Când au venit oamenii aceia, cu sutele, și au intrat în cimitir, mama s-a speriat. Și când au început imnurile creștine, pe mama a străpuns-o la inimă. Veneau oameni care plângeau pe tăcute și mă îmbrățișau. În acele momente, mama s-a gândit: „Cum, niște străini îmi îmbrățișează copilul și plâng? Și eu           n-am fost vrednică să-mi văd nepoata decât în sicriu !”.

E interesant ce poate să facă ura din om. Și greșita înțelegere. I-am spus atunci: „Mamă, eu nu am de ce să mă rușinez! Tu mă vezi cum sunt. Dar tu va trebui să trăiești cu rușinea că nu ți-ai văzut nepoata decât în sicriu. Singura posibilitate să îți repari greșeala este să te predai Domnului, să fii credincioasă și să ne reunim cu toții în Cer. Și o să-ți vezi nepoata acolo”.

…………………………………………………………………………

După ce mama s-a împăcat cu mine, ai mei, care sunt bogați, au zis: „Tu nu mai stai în apartamentul ăsta. Îți dăm bani și îți cumperi un apartament cum trebuie”. Am cumpărat un apartament cu patru camere, dar în momentul când am luat apartamentul n-am știut că el este ipotecat, așa că am pierdut apartamentul.

Reporter:

…avocat fiind…

Florin Ianovici:

Eu avocat. Am ieșit afară din apartament, după ce l-am pus la punct, cu hârtia de executare în mână.

M-am uitat la stele și am zis: „Doamne, măcar pe astea nu le mai fură nimeni!”. Soția plângea.

Problema fusese că procura prin care ne-a fost vândut apartamentul a fost dată în închisoare. Între timp s-a schimbat legea și spunea că procura nu mai trebuie dată doar în fața comandantului, ci să fie și un notar de față. Așa că procura nu era suficientă, iar eu nu puteam încheia actele.

M-am dus la omul acela în penitenciar, să-i zic: „Semnează-mi, te rog, procura, că mă nenorocești”.

Între timp, Dumnezeu îmi ceruse să nu mai fiu avocat, să nu mai stau la firmă, ci să mă ocup de Biserici în toată țara. Salariul era de 80.000 de lei, iar eu aveam la firmă 350.000 de lei. Când i-am spus patronului că plec,   mi-a zis: „Vino director economic, îți dau alt birou în oraș și îți dau salariul pe care-l vrei”.

Asta da luptă ! Dar, totuși, am zis: „Eu vreau să lucrez pentru Dumnezeu!”.

Am ajuns la omul acela în penitenciar, și el mi-a zis: „Nu-ți semnez decât dacă îmi mai dai 11 milioane”. Am amețit. 11 milioane era o treime din preț. Dădusem 33 de milioane pe apartament. I-am zis: „Omule, n-am de unde să-ți dau banii ăștia”. Mi-a răspuns: „Nu-ți semnez”.

Atunci am dat să plec. I-am cerut comandantului să-mi dea legitimația înapoi ca să plec acasă. Când comandantul mi-a dat legitimația, deținutul a pus mâna pe ea, a luat-o, a deschis-o și scria așa: Legitimația numărul 2, Cultul Creștin Penticostal, consilier juridic.

S-a uitat lung la ea și parcă l-ar fi curentat ceva. Mi-a zis: „Tu ești pocăit?”. Mi-a fost frică, n-am știut de ce mă întreabă și i-am răspuns: „Dumnezeu să mă ajute!”. „Mă, tu ești pocăit?” m-a întrebat el apăsat. Am zis: „Da, sunt pocăit!”. „Dă-ncoace procura să-ți semnez!”.

Notărița s-a fâstâcit cu totul. Nu mai știa cum să dea actele. Nici n-am respirat cât a semnat.

La sfârșit, după ce-am avut toate actele în servietă, l-am întrebat: „Domnule, de ce mi-ai semnat?”. El mi-a răspuns: „Auzi? De 4 ani sunt în pușcărie. Nici soția, nici copii și nici un prieten nu m-au vizitat. Singurii care         m-au vizitat sunt pocăiții. Eu cu Dumnezeul ăstora nu mă pun, că mi-e frică”.

Atunci m-am gândit: „Doamne, câți ani aș fi muncit eu la firmă să recuperez apartamentul pe care-l pierdeam și pe care Tu astăzi mi l-ai dat înapoi doar că am avut o legitimație de consilier juridic la Cultul Penticostal?”.

………………………………………………………………………….

Așa a fost întotdeauna: întâi testul, apoi binecuvântarea.  Dar atunci au fost ani în care am trăit de toate: foamea am făcut-o la modul propriu, ne-am mutat din casă în casă, la cheremul gazdei, umilință la serviciu am avut din belșug, părinții mi-au închis ușa, colegii m-au batjocorit.

Astăzi mă întâlnesc cu colegii mei și își scot pălăria. Dar le-am spus: „Dragii mei, voi cinstiți haina. Vă uitați la mine și spuneți: ‘S-a ajuns Florin’. Nu, nu m-am ajuns, numai că am un secret, și acesta este: puterea  lui  Dumnezeu”.

Ioan Ciobotă, RVE

Citește mai mult pe: Stiri Crestine.ro » Interviu cu Florin Ianovici

#maria lacatus
plingeam, rideam ,ma bucuram , ma miram, de tot ce am citit .fr Florin ma rog pt tine si familia ta ,pe tine DUMNEZEU sa te inputerniceasca pt vestira cuvitului ,si DUMNEZEU sa poartede grija familiei tale. DOMNUL ISUS sa te ia pe bratele lui sa te poarte pe unde stie ca trebuie cuvintl LUI vestit. amin.

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...TAMPLARIE PVC, CARAMIZI ECOLOGICE...Vezi aici!
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!



Alte interviuri