Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Marturie Dorin Mureșan

Publicat la 2013-02-25 de Traian

 

O lungă perioadă, căsătorit și catolic fiind, am vizitat duminică de duminică Biserica Piaristă romano-catolică de pe Universității. Cândva la altar slujea vechiul meu părinte spiritual, cel care mă învățase totul în ceea ce privește catehismul. Cu onestitate o spun, oricât de mult aș fi insistat cu prezența în acea biserică nu s-ar fi întâmplat nimic, cum, dealtfel, nici nu s-a întâmplat, pentru simplul motiv că nu căutam ce trebuie sau poate unde trebuie. Era și o situație hilară, aceea în care, spre sfârșitul liturghiei, mai exact înainte de procesul consumării Euharistiei, un grup de circa zece tineri și adulți își pierdeau răbdarea și fugeau afară să fumeze. Mulți dintre ei aveau fețe iuți, din pricina mahmurelii. Câteodată și eu eram așa. Desigur, nu neg: există creștini autentici printre cei de la Biserica Piaristă, dar… să fim serioși: 95 % habar n-au ce caută acolo. Dealtfel, s-ar putea ca ei să n-aibă habar nici ce caută în lume. Nu cred că există om care să nu-și pună problema asupra scopului pe care îl are și care să nu atingă, măcar, granițele chestiunii soteriologice. Însă e frustrant când, privind în jur, realizezi că parcă numai tu ai această problemă (căci ceilalți fie par prea grăbiți să se mai gândească, fie ignoră cu desăvârșire problema). În tot cazul, contextul acela nu-mi priia, nu mă ajuta deloc. Așa că, din nou m-am trezit în situația de a căuta și găsi o soluție. Așa am ajuns să-i vizitez pe neoprotestanți, “pocăiții” cum li se spune. Inițial nici nu voiam să aud de ei și de biserica lor. Îi respingeam automat, cu preconcepția că majoritatea lor e analfabetă și că accesul la Dumnezeu, din perspectiva lor, e mult prea simplist. Citești Biblia și gata… ai acces la Dumnezeu. În timpul Facultății de Teologie (greco-catolică) eu învățasem că, dimpotrivă, îți trebuie multă disponibilitate și capacitate intelectuală pentru a pricepe ce vrea Dumnezeu de la tine și de la ceilalți. Cât despre cunoașterea Lui… să fim serioși! Apofatismul a fost și încă este în vogă, cel puțin în cadrul bisericilor creștine majoritare (ortodocși, greco-catolici, romano-catolici). Biserica baptistă în care eram de-acum prezent în fiecare Duminică din nou nu rezolva problema, deși era ceva acolo pe care nu îl înțelegeam: o anume stare de liniște care începea să lupte împotriva stărilor mele grozave. Fumătorii mahmuri dispăruseră. Rămăsesem doar eu, stingher și discret. Și totuși, uneori nu înțelegeam rostul unei predici întinse forțat pe circa 60-75 de minute. Oamenii adormeau, în ciuda accesului direct la divinitate. Începeam să mă plictisesc la rândul meu, iar problema mea, în loc să-și găsească soluția, devenea din nou agresivă. Căci, după cum vedeam, până și acești “pocăiți” restrictivi, asumători de fel de fel de obligațiuni și iubitori de cuvânt divin, își pierdeau răbdarea cu toate că era vorba de Dumnezeul lor. Apoi, într-o zi, cineva ne-a recomandat o întâlnire de tineret care avea loc lună de lună la Iris.

*

Primul șoc pe care l-am avut, atunci când am intrat în Biserica din Iris, a fost unul formal, sau mai bine spus, unul SOCIAL. O schimbare de perspectivă care, deși poate exagerez, a explodat în fața ochilor mei, cu repercusiuni incredibile înlăuntrul meu, și care a constat în următoarele:

1. Biserica era arhiplină. Ca să găsim loc, a trebuit să fim prezenți în biserică cu cel puțin 30 de minute înaintea începerii programului. Chiar și-așa, dacă o cunoștință nu ne-ar fi rezervat 2 scaune, am fi fost nevoiți să stăm în picioare. Subliniez: e vorba de un serviciu religios, nu de premiera vreunui film. :) )))

2. Biserica era arhiplină de… tineri (având o medie de vârstă de 20 de ani). Aș fi vrut să-mi trag două palme să mă trezesc, întrucât ceea ce vedeam mi se părea de-a dreptul ireal. Mai văzusem grupuri numeroase de tineri, dar nu în biserică, ci în cluburi sau discoteci. Ba greșesc. Participasem cu mulți ani în urmă la întâlnirile tinerilor catolici, însă acestea erau organizate la nivel național. Întâlnirile din Iris nu aveau această amploare, fiind de nivel local, însă mulțimea adunată în Iris putea fi comparabilă cu mulțimea adunată în bisericile catolice în timpul întâlnirilor naționale, de unde și șocul pe care l-am resimțit.

3. Tinerii pe care îi vedeam nu erau spășiți, chinuiți, revoltați, umiliți, sau orice altceva de genul ăsta. Toți păreau fericiți, toți zâmbeau, aveau fețele luminoase; mai mult, aproape toți erau îmbrăcați elegant, lipsind anumite restricții formale pe care le întâlnisem la alți “pocăiți”  (precum elemente vestimentare ca baticul sau rochiile atotacoperitoare), însă fără a forța limita decenței.

4. Autenticitatea ambientală. Zona de unde se predica fusese amenajată (aveam să aflu mai târziu) de către membri tineri ai bisericii, studenți la arte plastice, lipsind elementele kitsch pe care, cu sinceritate o spun, așteptam să le găsesc. Pentru mine asta conta enorm, convins fiind că “pocăiții” sunt analfabeți și nu au nici o legătură cu arta.

5. Serviciul religios propriu-zis, care m-a ținut cu sufletul la gură, într-o stare de tensiune greu de explicat, cu atât mai mult cu cât cel care predica, Marius Cruceru, depășea uneori granițele stricte ale teologiei, atingând domenii variate (filosofie, muzică, artă, literatură, etc). Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, am realizat cât de mult conta, pentru această Biserică (nu mă refer, desigur, la spațiul respectiv, ci la membri care o compun), relațiile dintre tineri, viața lor, interesele lor, intimitatea lor.

Când s-a încheiat întâlnirea, am ramas cumva blocat pe scaun, ca un semn de întrebare. Tot ce văzusem și auzisem mă șocase în așa hal încât cu greu mi-am revenit. Sigur, văzusem astfel de întâlniri entuziaste, însă la televizor sau pe youtube. Sigur, participasem la întâlnirile tinerilor catolici, dar acolo, cu excepția unui procent de 10 % (care consta în predica de la final și ea rostită pe un ton monoton, oficios), totul se rezuma la formalismul Liturghiei. Aici, la Iris, totul pulsa de viață. Tinerii aplaudau, râdeau, plângeau. Îmi amintesc că cel care predicase folosise cuvântul BAPTISCOTECĂ. Așadar, fusesem la BAPTISCOTECĂ. :)

Și totuși, nu a fost de-ajuns. De fapt, a fost mai rău. Pentru că acum, după ce văzusem reversul, începea adevăratul război.

*

Orașul nebunilor este o carte virtuală. Sunt conștient că meteahna și, deopotrivă, calitatea ei constau paradoxal în aceea că am exprimat, folosind condiționalul optativ, neîntâmplarea, învârtirea în cerc, nerăspunsul. Și totuși, există două teme fundamentale pe care le-am abordat în acest volum: SENSUL și UMANITATEA, văzute drept categorii ale dependenței. Ambele m-au interesat în reală măsură: primul ca expresie a unor truisme despre care deja am vorbit pe acest blog, căci mintea este dependentă de anumite adevăruri în angajarea sa în existență (ca ieșire în afară), adevăruri fără de care ar rătăci într-o dinamică schizoidă, a doua ca expresie a organicului, dependența acestuia fiind deja cât se poate de cunoscută. Astfel, mi-am imaginat un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat în care oamenii, sătui de războiul care are loc dintotdeauna în ei înșiși, au încercat să simplifice totul reducând complexitatea întrebărilor umaniste la un răspuns oarecum tautologic: sensul există și-atât. Desigur, aceasta pare o expresie simplă, însă în subsolul ei totul este, de fapt, extrem de complicat. Provocarea acestei cărți, în ceea ce mă privește, a fost aceea de a simplifica prea complicatul minții mele, urmând cu îndârjire simplitatea expresiei tautologice amintite. Ca urmare, nu m-am sfiit să arunc personajele, atunci când nu mai aveam soluții la problemele lor, într-o adevărată luptă a firii cu firea, în speță într-o oarecare depravare sexuală, de parcă aceasta ar fi fost singura soluție la cumplita problemă axiologică (nu-i așa că vi se pare cunoscută strategia? la o adică nu asta facem și noi când ne lipsesc soluțiile, ne aruncăm adică în LUME?). Aproape fără să-mi dau seama, însă, scriind romanul, am ajuns singur la concluzia că, indiferent cât de mult va încerca omul să se esențializeze, să se reducă la problemele elementare dând automat răspunsuri elementare, chestiunile legate de Dumnezeu (adică tocmai ceea ce aparent ne complică viața) sunt de neeludat. Drept pentru care, societatea aceasta bolnavă a fost pusă în situația de a-și formula singură un al doilea adevăr de credință, considerând că are această autoritate. Scindarea aceasta socială, ca rezultat al nemulțumirii de a avea un singur adevăr (Sensul), a fost suficientă pentru a provoca autodistrugerea.

Ei bine, aceasta e structura întâmplărilor prin care am trecut după primul șoc avut în Biserica din Iris. Și, cu sinceritate o spun, nu-mi amintesc să fi avut o cădere mai mare în viața asta ca aceea care a urmat. Căci, așa cum în cartea mea personajele aveau deja un adevăr de credință, exprimat ca DEPENDENȚĂ de truismul sensului (orice dependență este generic vorbind tautologică, atâta timp cât nu are ca obiect divinitatea), la fel mintea mea depindea de ceea ce învățase, iar corpul meu de ceea ce îi plăcea, adică de buchetul de obișnuințe în care îmi găsisem culcuș de-atâtea ori. Iar când a apărut un alt ADEVĂR, care nu se exprima printr-un truism, ori printr-o sintagmă tautologică (nefiind o dependență imediată a rațiunii pentru a se adapta realității, și nici organică ori carnală) ca expresie a unui nerăspuns perpetuu, ci printr-o trăire reală, sacrificială (adică deloc egocentrică), sigur că șocul interior a fost aproape fatal. Am recurs la alcool ca la o salvare din acest război cumplit. În mod ciudat, contextul mă ajuta. Am deschis o firmă de construcții și am început să fac bani în mod constant. Prin urmare, am început să beau în mod constant. Beam pe șantier, în mașină, în baruri, în restaurante. Acasă aveam vreo 4 locuri în care îmi ascundeam dozele de bere. Două locuri erau la etaj și două la parterul casei (în cazul în care soția mea avea de lucru la parter, eu puteam bea în liniște deasupra și invers). Au fost seri despre care nu-mi amintesc nimic, nici măcar cum am ajuns cu mașina acasă. Au fost seri în care abia intram în casă și abia ajungeam la pat. Au fost zile întregi despre care nu-mi amintesc nimic. Și noapte de noapte soția mea plângea. Și dimineața îmi venea să mă spânzur. Paradoxal, abia așteptam noua întâlnire a tinerilor la Iris. Paradoxal, de fiecare dată când, mergând la Real, treceam pe lângă Biserica din Iris, un fior ciudat îmi cuprindea trupul. Astfel, am găsit o rută care să treacă pe lângă această biserică atunci când mergeam la supermarketul amintit. Uneori încetineam și priveam clădirea bisericii. Mă fascina. Știam că e ceva acolo care m-ar putea salva. Într-o zi chiar i-am spus soției: Corina, aici e ceva care mă va ajuta să ies din groapă, simt asta, hai să venim duminică aici. Așteptam o reacție aprobatoare. Nu a venit. Iar eu am continuat să beau. Până când, într-o duminică dimineața, n-am mai rezistat. M-am îmbrăcat și i-am spus Corinei: azi mergem la Iris.

*

Vă asigur, de la bun început, că nu m-a schimbat cu nimic intrarea mea fizică în Biserica din Iris. Este adevărat, simțeam pacea aceea nemaiîntâlnită de care eram atât de însetat. Dar sentimentul împăcării cu mine însumi se pierdea imediat după ce părăseam clădirea. Urma o săptămână în care o luam de la capăt. Ba chiar mai avid de alcool decât înainte. Țin minte că uneori, când mă trezeam dimineața mahmur, aruncam o privire în curte în direcția mașinii, privind-o atent, să văd dacă nu cumva am accidentat-o. Câteodată mă apropiam de ea și căutam urme de sânge, îngrozit că aș fi putut omorâ pe cineva. Dar, pe măsură ce consumam tot mai mult alcool, setea mea de pace creștea și ea. Și, pentru că nu mai suportam lupta aceea din care ieșeam mereu înfrânt, am cerut ajutor, respectiv m-am înscris în grupurile mici ale bisericii. Am făcut-o completând bilețele acelea pe care le-am primit parcă în toamnă. Nu m-am mulțumit cu asta, așa că am trimis o solicitare  și prin intermediul paginii de internet a bisericii. Mai departe, am scris câtorva persoane, trimițându-le o parte din mărturia mea și “strigând” că AM NEVOIE DE AJUTOR. Aici aș vrea să-i mulțumesc lui Marius Cruceru fiindcă a răspuns mereu prompt mesajelor mele și m-a încurajat întotdeauna. De asemenea, îi mulțumesc lui Filip Fărăgău care imediat m-a chemat la o întâlnire cu el și mi-a ascultat marturisirile. Apoi am primit și telefonul așteptat, care ne chema la prima întâlnire a grupului. Loial obiceiului meu, în chiar ziua în care trebuia să mergem la biserică (adică într-o miercuri) am consumat o mare cantitate de alcool, drept pentru care am amânat totul pentru săptămâna următoare. Cum probabil vă închipuiți, săptămâna următoare am consumat din nou alcool (de altfel beam zilnic), însă de data asta, chiar dacă eram nițel amețit, am decis să ne prezentăm la întâlnire. Experiența mă ajuta să-mi disimulez beția și să par, măcar într-un procent respectabil, un om treaz și la locul lui. Au trecut circa 3 sau 4 săptămâni până să povestesc, în cadrul acestor întâlniri,  vag, cu nenumărate ocolișuri, despre o problemă pe care aș avea-o. Nu spuneam pe față că sunt alcoolic, așa cum o făceam la întâlnirile AA, la care pariticipasem cu ceva vreme în urmă (renunțasem să mai particip la întâlnirile alcoolicilor anonimi fiindcă acestea aveau loc tocmai în Mănăștur, și nu doream să-mi dau șansa de a conduce euforic până acolo). Încetul cu încetul, însă, starea de beție începea să-mi displacă. Cu toate acestea, continuam să beau. Ceva nu era în regulă. Dacă înainte consumam alcool tot timpul, priindu-mi starea euforică, acum, imediat după ce dădeam gata vreo 5-6 doze de bere, fugeam în pat și mă culcam, dorindu-mi să scap cât mai repede de beție. Am început chiar să fac pauze, de două trei zile de abstinență. Însă cel mai poftă de alcool mi-era miercuri dimineața. Probabil că înțelegeți de ce. Eu nu înțelegeam, așa că îmi satisfăceam imediat pofta.

De fapt, schimbarea mea a început cu adevărat în momentul în care am renunțat la afacerile cu firma de construcții și cu intermedierile imobiliare, și asta s-a întâmplat chiar în perioada primelor întâlniri ale grupului nostru. Brusc nu mă mai interesau câștigurile financiare dubioase. Asta s-a întâmplat peste noapte și aproape fără să-mi dau seama. Cu alcoolul, însă, nu se putea peste noapte.

Ce se întâmpla, de fapt? De ce nu puteam să renunț? Sorgintea problemei mele era mult mai adâncă. Degeaba eram prezent fizic în biserică, degeaba căutam salvarea la ceilalți, degeaba îmi doream pacea aceea nemaiîntâlnită pe care o experimentasem privind cât de senini, de împăcați, de fericiți sunt ceilalți, atâta timp cât pentru mine Dumnezeu era o entitate situată cumva înafara mea, străină de mine. Dinamica schimbării trebuia inițiată de la un altfel de Dumnezeu, nu de la cel despre care nu știam decât că e atotputernic, atotcunoscător dar de necunoscut pentru mine, așa cum învățasem. Iar pentru asta trebuia să pornesc cumva din înlăuntrul meu spre înafară, nu invers, cum făceam acum. Și, sincer, nu știam cum să inițiez acest proces. Așa că, prezența mea în biserică, la fiecare serviciu religios, deși folositoare, nu-mi rezolva cu-adevărat problemele. Grupul nu mă ajuta, nici el, foarte mult. Acolo ceva șchiopăta. Eram doar 4-5 inși care ne mai povesteam din când în când câte ceva. Sigur, pentru noi fiecare întâlnire reprezenta o mână salvatoare întinsă, dar nicicum această mână nu ne apuca pentru a ne trage în interiorul credinței. Iată și motivul pentru care, uneori, nu-l prea luam în serios (grupul), cedând repede ispitei. Apoi, în luna ianuarie, s-a întors Beni (Beniamin Fărăgău). El era, de fapt, liderul micului nostru grup. În duminica în care ne-a vorbit (eu asistam pentru întâia oară la un discurs pe viu de-al său), am ieșit din biserică șocați (și eu, și Corina). Cumva, am înțeles că prin el aveam să ajung la acel Dumnezeu-altfel.

*

Următoarea întâlnire de grup, pentru care am venit pregătit (nu băusem nimic), în ciuda prezenței lui Beni, a fost extrem de dezamăgitoare pentru mine. Suspicios, căzut, aproape mort, eu digeram fiecare detaliu, dorindu-mi salvarea. A fost un prim șoc NEGATIV. Timp de 3 luni acest grup fusese compus din 3-4 maxim 5 persoane. Apariția lui Beni adăugase încă vreo 10 membri, care umpluseră sala. Unde fuseseră acești oameni timp de 3 luni, 3 luni în care mă târâsem ca o râmă tăiată în două? Brusc, mi-am dat seama că mă aflu într-un soi de clasă de elevi, elevi care, cât timp le-a lipsit profesorul, au putut absenta fără nici un fel de problemă. Atunci au apărut primele dubii în ceea ce privește prezența mea în această biserică. Numai la asta m-am gândit în cele două ore cât a durat întâlnirea. Nu reușeam să fiu atent la nimic. De altfel, după ce am plecat, eram aproape convins că n-am să mă mai întorc la Iris. Mi se părea ridicol. Cum să fiu salvat de acești oameni, care, vedeam acum, numai sfinți nu sunt. În plus, deși mă văzuseră pentru întâia oară acolo, printre ei, toți cei nou veniți, dar absolut toți, mă ignoraseră cu desăvârșire, de parcă nici n-aș fi existat, de parcă numai Beni exista. Nu doar eu eram dezamăgit. Soția mea simțea la fel. Dacă îmi amintesc bine, dezamăgirea ei a fost atât de mare încât i-au dat lacrimile. Însă, cu timpul, am trecut peste asta, cu atât mai mult cu cât nu mai voiam să dau înapoi, rezolvarea problemei mele fiind imperios necesară. La a doua întâlnire, în prezența lui Beni, am fost mai atent. Deși, din nou, mă miram de ce e sala plină, și de ce în acele 3 luni fusese goală. Chestiunea asta nu-mi dădea pace. La a treia întâlnire uitasem de problema cu “elevii”. Ba mai mult, atunci am depus armele jos și mi-am deschis viața în fața tuturor. La finalul întâlnirii, o doamnă m-a asigurat că grupul surorilor se va ruga și va posti pentru mine. De fapt, toți s-au rugat la finalul întâlnirii, și toți mi-au promis că mă vor aminti în rugăciunile lor. Ei bine, în aceeași perioadă am înțeles ceva extrem de important, anume că Biblia este cu adevărat revelată. Nu crezusem niciodată acest lucru. În timpul Facultății de teologie nu s-a insistat deloc asupra acestui ADEVĂR FUNDAMENTAL, ci asupra a tot felul de nimicuri istorice, filosofice și ritualice (nu spun că acestea nu sunt importante, însă, comparativ cu Biblia, chiar sunt nimicuri). Beni, în schimb, mi-o dovedise într-un mod foarte simplu: am observat că la orice întrebare, el răspunde folosind Biblia (nicidecum alte surse) (nu spunea niciodată DIN PUNCTUL MEU DE VEDERE… ci, cu tact, ne trimitea la pasajele biblice unde găseam singuri răspunsul). Mai mult, am observat că Biblia are răspuns la orice întrebare. Asta m-a dat gata. Pentru întâia oară înțelegeam că Biblia nu este o carte, ci este ceva VIU, este un răspuns CERT și COMPLET (pentru că nu greșește, și pentru că nu lasă niciodată o întrebare în coadă de pește) la orice întrebare din viața asta, dar nu doar atât, răspunsul acesta Cert și Complet mai era și plin de viață pentru că era acolo, în Biblie, mai ales pentru mine. Pentru întâia oară înțelegeam că pe acest Dumnezeu pe care îl căutam nu trebuia să îl găsesc ca să îl înțeleg, ci ca să am o relație cu EL. El nu mai era departe. Au urmat apoi 4 zile de entuziasm și abstinență. Luni, 14 februarie, mi-am serbat ziua de naștere, eu cu, din păcate, încă vreo 5 doze de bere. Marți, în schimb, am consumat din nou o cantitate mare de alcool, drept urmare nu-mi amintesc nimic din seara aceea. Miercuri, la finalul celei de-a patra întâlniri, după ce soția mea a subliniat în fața grupului că avem totuși o problemă foarte gravă, Beni ne-a luat deoparte și ne-a ascultat. Ei bine, în numai câteva secunde am recunoscut în fața lui Beni și a soției mele că sunt alcoolic. Îmi amintesc că tremuram tot și că abia îmi țineam lacrimile. Și, în clipa aceea, am renunțat la alcool.

*

Fără această ființă minunată, care m-a luat de soț și care m-a târât din biserică în biserică, suportându-mi toate metehnele timp de unsprezece ani și rugându-se, noapte de noapte, cu ochii în lacrimi, ca Dumnezeu să mă facă să VĂD ce trebuie să caut cu adevărat, nu aș fi reușit să fac această mărturisire niciodată .

corina

După 12 luni…

În momentul acela am înțeles cine sunt. Am privit la trupul îngropat într-o grămadă de tuburi de plastic sângerânde, la acele lucioase înfipte pe aproape tot brațul drept, sprijinit de mânerul argintiu al tărgii, la chipul acela morbid, peste care plutea, de parcă nu era a lui, o cruntă împietrire, la fața cu aspect important a polițistului care îmi întocmea dosarul penal, sprijinindu-și coatele brațelor de un suport de lemn ce imita granitul, la gresia îmbucătățită de roțile cărucioarelor încărcate cu moartea nestăpânită ce intra și ieșea furibund în și din secția UPU, la neoanele ce zumzăiau difuz și, pentru mine, asurzitor, ca o liniște cumplit de întortocheată, la halatul albastru confecționat din molton al doamnei doctor, și am înțeles: sunt un cadavru învechit, ca acela purtat pe targă. O adunătură de gunoaie fetide, cu un colorit buimăcitor. Am înțeles cât de mort sunt. Am înțeles, brusc, cine sunt. Am deschis telefonul și am scris: „mi se ia sânge”, de parcă cineva, făcând asta, îmi palpa o venă pentru a verifica dacă mai pulsează viață în mine. Apoi, ca și cum aș fi fost programat, am rămas cu ochii înfipți într-un nicăieri teribil și, paradoxal, incredibil de reconfortant. M-am trezit după două ore zbierând către doamna doctor ceva despre „când mi se ia naibii sânge că stau de prea mult timp”. Nu mi-a venit să cred cât de repede am pus în mișcare lucrurile. Ca în vremurile în care eram patron de firmă și aveam angajați doi țigani la care strigam cât îmi duceau corzile vocale și pe care îi amenințam cu fiecare gest. Unul dintre polițiști plecase pentru o injecție. Am început să mă răstesc samavolnic, îngroșându-mi intenționat vocea: „vă bateți joc de mine!”. Polițistul a apărut brusc de după un zid și și-a cerut scuze. Și…

Era o zi de joi. Noaptea. Ora 3.45. Eram în mașina poliției. Fusesem oprit la nici o sută de metri de casă. Conduceam. Amețit de bere. Nu am făcut mai mult de treizeci de metri și nu aveam mai mult de douăzeci de kilometri la oră. Practic, îmi duceam mașina acasă. Începusem procesul, lent, îngroșat, greoi, al unei parcări perpetue. Slavă Domnului că, la ora aceea, până și câinii dormeau.

-Băi, omule, mi-a zis polițistul, am văzut cum stăteai acolo în parcare și beai bere. Nu te-ai putut duce pe jos până acasă? Ești culmea și tu.

M-am sprijinit cu spatele de portieră, mi-am încrucișat mâinile pe piept și am zis:

-Cred că asta trebuia să se întâmple.

Am confirmat, apoi, șoptind, parcă mai mult pentru mine:

-Așa trebuia să fie.

Cumplitul moment, la UPU, în care mi-am dat seama cine sunt, a trecut aproape neobservat. De mine și de ceilalți. M-am trezit din acest coșmar undeva în jurul orei cinci noaptea, când am reintrat în mașină. Mi-am aprins o țigară și, întocmai ca la UPU, am rămas cu privirea blocată într-un nicăieri, la fel de teribil și, totodată, de reconfortant. După o oră, am ieșit din mașină și am parcurs cei o sută de metri până acasă. M-am trezit cu mare greutate a doua zi, pe la nouă, mai mult din pricina copiilor care începuseră să zbiere. Nu mi-am dat seama nici cine sunt, nici ce fac, nici ce gândesc. Eram același robot, cu privire fixată în nicăieri și cu mintea goală de conținut. Cred că am stat până la orele 19 cocoțat pe propriu-mi cadavru viu. Acolo am acceptat, trăgându-mi plapuma peste nas, reproșurile soției. De acolo am privit ecranul televizorului, ca pe un fel de punte între mine, cel care trebuiau să fiu cumva, și mecanismul exact care devenisem. Acolo am murit pentru cine sunt. Acolo, apoi, scăldându-mă în propriul miros fetid, am adormit. M-am trezit sâmbătă, proaspăt, înmiresmat. Am sărit din pat și am înțeles ce se întâmplase. Am privit către soția mea, în patul nostru. Dormea. Era frumoasă, era așa cum eu nu prea am fost, cum nu prea mi-am programat să fiu. Atunci am înțeles, din nou, cine sunt. Am înțeles cât de mort și cât de viu sunt, totodată. Și, brusc, am căzut în mine ca într-un abis plin de rahat.

 

Am căzut în cel care am fost. Timp de șaptesprezece ani am căutat ceva, fără să știu ce anume. Pe când eram în liceu și mergeam la Biserica locală din Bistrița, romano-catolică, fiind implicat chiar în ritualul închinării (la fiecare liturghie stăteam în preajma preotului meu spiritual, îmbrăcat în alb; turnam apă pe mâinile acestuia, la aducerea darurilor; cântam din tot sufletul, lăudându-l pe Dumnezeu cu toată sinceritatea; mă spovedeam cel puțin o dată la două zile; luam euharistia; participam la cateheză, fiind dintre cei mai activi etc.) mi-a căzut sub nas „Anticristul” lui Nietzsche, carte pe care am citit-o cu greu într-o săptămână. Astfel au apărut primele mari întrebări referitoare la mersul lumii și la cauzele și scopurile existenței mele în ea. Desigur, la vârsta aceea creierul meu a fost ca electrocutat de felul sinoptic și axiomatic al cuvintelor filosofului german. În scurt timp, preotul meu spiritual m-a alungat din biserică pe motiv că îi influențez negativ pe toți ceilalți tineri, pentru ca, ulterior, după ce mi-am recunoscut vina, aceea de a-mi fi pus și de a fi pus prea multe întrebări, am fost reprimit între enoriași. Au urmat apoi cursurile Facultății de Teologie Greco-Catolică de la Cluj Napoca, din care nu prea îmi aduc aminte mare lucru. Cert e faptul că sâmburele acela de continuă tăgăduire, pe care l-am sădit acolo prin citirea cărții „indexate”, a crescut și a început să mă sufoce. Am renunțat la Facultatea de Teologie și am dat admitere, pe-ascuns, la cea de Filozofie, unde am și intrat. Au urmat apoi patru ani de studiu în care nu am făcut decât să citesc carte după carte, mai întâi cu scopul de a-mi răspunde întrebărilor iar apoi, văzând că astfel de răspunsuri nu există, din simpla plăcere a lecturii. Părinții îmi cumpăraseră o garsonieră confort trei în cel mai sărăntoc bloc din Cluj, undeva în Mănăștur. Spun sărăntoc pentru că, la un moment dat, întrucât locatarii nu își plătiseră cheltuielile, administrația sistase apa rece. Cu apa caldă, care avea, de fapt, vreo sută de grade, nu aveai ce face. Astfel, ca să faci un duș, trebuia mai întâi să te săpunești pe tot corpul și, după ce dădeai drumu la apă, trebuia să te clătești în mai puțin de două minute, altfel riscai să te alegi cu arsuri pe tot corpul. Acolo, întins în pat, cu o mulțime de batoane de ciocolată așezate pe burtă, devoram cărți de tot soiul, de la istoria religiilor până la basmele românilor. Îmi propusesem să citesc un titlu pe zi, însă nu o dată am ajuns la patru titluri pe zi. Citeam de la 11 dimineața până la 6 dimineața (aproximativ nouăsprezece ore), fără oprire. După 3 ani, am întâlnit-o pe actuala mea soție. Nu prea înțeleg nici azi cum de a avut ochi pentru mine. Eram un băiat foarte neîngrijit, mirosind țipător a tutun, aproape tot timpul neras, cu gura într-o stare deloc atractivă. Nu cred că e o surpriză ce spun acum, de vreme ce singura mea activitate era aceea a lecturii, drept care garsoniera era mai tot timpul plină de gunoaie. Există câteva întâmplări de-a dreptul hilare, cum ar fi cea în care administratorul, venind să îmi ceară o semnătură, deși îi atrăsesem atenția asupra faptului că la mine e cam „dezordine”, nu m-a crezut și, pus în fața grămezii de știu eu ce de pe jos, a rostit, mai mult pentru sine: „într-adevăr, la dumneavoastră e foarte mare mizerie”. În fine, în 1999 m-am căsătorit. Iar în 2001, după ce îmi terminasem studiile, am avut primul copil. Ce s-a mai întâmplat am scris deja aici http://dorinmuresan.blogspot.com/2011/03/ce-m-adus-si-m-socat-in-iris-i.html etc.

La șapte luni după ce am înțeles că Biblia nu este o carte oarecare, încă mă întrebam cine sunt și ce vreau. Că Dumnezeu există, nu mă mai îndoiam. Biblia, cu uriașa sa înțelepciune, aplicabilă omului oricând și oriunde, ca și cu faptul că se dovedea o carte incredibil de coerentă, probându-și astfel ineranța, îmi spulberase orice urmă de îndoială. Dar Beni ne vorbea, de multe ori, despre Isus. Pe acest Isus nu știam cum să îl iau, nu îi înțelegeam rostul. Atunci, însă, când m-am ridicat din pat, mi-am privit soția și am alunecat în cel care am fost, m-am „luminat” dintr-o dată. Am înțeles că Isus era acolo, lângă mine. Părea că mă privește până în măduva oaselor și că dă din cap dezaprobator. Era o senzație copleșitoare, de ură și iubire, totodată, și care se răsfrângea asupra mea, asupra felului în care am fost (ura) dar și asupra felului în care ar trebui să fiu (iubirea). Așa a început o săptămână chinuitoare, o săptămână în care din mine ieșeau, spasmodic, valuri de mizerie care îmi zgâriau sufletul, făcându-l să sângereze. Sunt o fire profund analitică și, deseori, când am o problemă care privește starea mea psihică și implicațiile ei fizice, analizez în amănunt cauzele, rezolvând-o întotdeauna. Inițial mi-am spus că mă simt rău din pricina efectelor penale ale întâmplării. Totuși, ceea ce făcusem ca și contextul în care fusesem prins, foarte târziu, pe o străduță goală la ora aceea, fără să fi accidentat pe cineva, avea un conținut infracțional neglijabil. Starea aceea de rău nu avea ca sursă nesiguranța mea socială, ci felul în care îmi priveam trecutul, acel ce am fost, cu o scârbă viscerală de neimaginat. După câteva zile ajunsesem chiar la un soi de greață organică, dorindu-mi cu ardoare să vomit tot ce am fost, dacă așa ceva era posibil. Cu sinceritate o spun: dacă nu credeam în Dumnezeu, în acele momente, mi-aș fi pus ștreangul în jurul gâtului fără să clipesc. Sâmbăta aceea am pus toată ziua gresie pe terasa casei. Așezam placa de gresie și priveam către interiorul camerei. Și acolo, pe canapeaua albastră, simțeam că îl văd pe Isus, așezat, cu mâinile împreunate, așteptând. Ce? Habar nu aveam. Nu zâmbea, însă părea că îmi spune, în mod repetat: gata, Dorine, ori ești cu mine, ori ești împotriva mea. Duminică am avut senzația că tot ceea ce spunea Beni de la amvon mă privea exclusiv pe mine. Ba chiar, la un moment dat, m-am trezit „singur” în biserică. Beni luase în mână caietul în care mă înscrisesem pentru botezul ce urma să aibă loc în 4 decembrie. Și, cu spaimă, dârdâind aproape, mi-am imaginat cum îl deschide, cum îl răsfoiește, se oprește la o pagină anume, și, ațintindu-și privirea asupra mea, mă întreabă: „ce caută numele tău aici?”.  În clipa aceea în mine s-a petrecut ceva. Cu toată furia am decis să smulg rădăcina celui care am fost și să plantez în mine sâmburele unei noi ființe, al celui care ar fi trebuit să fiu. Luni, după ce m-am trezit, am șoptit o rugăciune, am coborât în bucătărie, am luat Biblia, studiul pe Evrei scris de Beni și am început să citesc. Și atunci s-a petrecut ceva incredibil. Am simțit cum, pe scaunul alăturat, se așează Isus, dând aprobator din cap. A fost momentul în care am izbucnit în lacrimi. Începeam să înțeleg cine e acest Isus și ce rol are el. O copleșitoare senzație de iubire, de bunătate, de înțelegere mi-a umplut ființa. Acest amestec de senzații usturătoare, pe de o parte o stare de o imensă bucurie, de iubire, și, pe de alta parte, una de greață organică, m-a urmărit tot timpul de-a lungul săptămânii. Ca să fiu cel care ar trebui să fiu, trebuia să renunța la cel care am fost. Izbucneam în lacrimi te miri pe unde, iar starea de greață devenea tot mai nuanțată. Marți, când m-am așezat din nou pe scaun, pentru a-mi relua studiul, am avut aceeași senzație: că Isus se așează lângă mine și mă bate, aprobator și blând, pe spate. Și din nou am izbucnit în lacrimi. Atunci, am luat o foaie de hârtie și am scris, cu ochii plini de lacrimi:

Doamne Isus Hristoase,

Îți mulțumesc! Îți mulțumesc pentru că, într-un moment al zilei ce îmi amintește de rugăciunea Ta din Grădina Ghetsimani, în culmea nopții, ai venit lângă mine și mi-ai spus, așa cum ai facut-o cu Nicodim, că, pentru a avea o viață veșnică alături de Tine, trebuie să mor și să mă nasc din nou. Îți mulțumesc că apoi, de-a lungul câtorva zile, mi-ai deschis ochii și mi-ai arătat cine sunt, cine am fost, cine aș fi putut fi, dar, mai ales, cine trebuie să fiu. Îți mulțumesc, Domnul meu, că asemeni unui chirurug meticulous, răbdător, în zilele acestea tai cu bisturiul Tău, cu Duhul Tău cel Sfânt, carnea putredă de pe nou născutul din mine. Îți mulțumesc că faci lucrul acesta fără anestezie, și tocmai durerea aceasta insuportabilă îmi dovedește că sunt în mâinile Tale, căci și Tu ai fost desăvârșit prin suferință pentru lucrarea Ta. Și, Doamne, să știi că, în această durere, eu văd blândețea și dragostea Ta.

Iată-mă așadar pus în legătură cu ce am fost, și văd că am avut toate viciile care supun azi oamenii, îndepărtându-i de scopul pentru care au fost creați. În loc să Te aleg pe Tine, am ales alcoolul. În loc să Te aleg pe Tine, am ales drogurile. În loc să Te aleg pe Tine am ales toate lucrurile care aduc suferință și dependență fizică și psihică, măcinând sufletul și distrugând orice fel de trăire spirituală. Am fost sclavul acestei lumi. Din inimă îmi cer iertare de la Tine, Cel care ai murit pentru mine. Și azi, ASTĂZI, vreau să mor pentru lume. Sunt convins că este un proces greu realizabil dacă Tu nu mă ții de mână și nu mă porți pe drumul Tău. Sunt acum la răspântia dintre două lumi: cea pe care am crezut-o adevărată, și pe care firea mea încă o pândește, asemeni unui leu înfometat și fioros, și cea ADEVĂRATĂ, după care sufletul meu tânjește. Simt cum oasele mele obosite de atâta viciu strigă după PACEA Ta, cea care întrece orice pricepere. Acesta este cel dintâi și cel mai important obiectiv pe care mi-l propun. Și sunt convins că numai în Tine am s-o găsesc. Și sunt convins că voi ajunge la ea doar dacă mor pentru lumea aceasta și mă nasc din nou căutând să trăiesc prin neprihănire, evlavie, credință, dragoste, răbdare și blândețe, căci altfel nu știu cum să ajung asemeni Ție. Fă-mă, Doamne Isuse Hristoase, prin Botez, o făptură nouă, în Tine! Fă ca toate cele vechi să se ducă! Fă ca toate lucrurile să se facă noi!

Și, te rog, Doamne Isuse Hristoase, folosește făptura mea nouă exclusiv pentru lucrarea Ta! Pune această făptură în planurile Tale, folosește-o cu mijloacele Tale, ține-o cu fața spre Tine, cel care ești CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA, folosește-i pentru scopurile Tale darurile pe care i le-ai oferit, cioplește în ea chipul Tău, fă-o răbdătoare, plină de bunătate, zdrobește-i orgoliul, nu o lăsa să se poarte necuviincios, nu o lăsa să își caute propriul folos, nu o lăsa să se mânie, să se gândească la rău, să se bucure de nelegiuire sau să se laude cu nelegiuirea, dimpotrivă, pune în această făptură nouă credință, nădejde și dragoste adevărată, pentru ca să acopere totul, să creadă totul, să nădăjduiască totul și să sufere totul, în Tine și pentru Tine. Știu că toate acestea nu sunt posibile dacă faptura cea nouă mai privește, chiar și cu coada ochiului, spre lumea pentru care a murit. Ajută-mă, te rog, ca ceea ce am socotit până acum un câștig să fie din pricina Ta o pierdere, ajută-mă să Te cunosc și să consider tot ce am pierdut ca un gunoi, în virtutea și pentru a Te câștiga pe Tine. Sufletul meu tânjește după Pacea Ta, dar trupul meu strigă prin orgoliul său după lume. Muțește-mi orgoliul, și fă ca să Te câștig pe Tine și să fiu găsit în Tine, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci o neprihănire care se capătă prin credința în Tine, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință.

Pentru tot ce am fost ÎMI CER IERTARE!

Pentru tot ce sunt ÎȚI MULȚUMESC!

Pentru tot ce voi fi TE ROG!

 

Mă născusem din nou.


Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...Filmari -Foto -Sonorizari -Organizari Evenimente....Vezi aici!
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!



Alte interviuri