Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Interviu cu Charo Washer

Publicat la 2013-02-07 de Traian

La paisprezece ani, părinții mei ne-au înscris pe mine și surorile mele la o școală Baptistă condusă de misionari americani în Lima, Peru. Motivația lor nu avea nimic de a face cu religia. Orele erau predate în limba engleză și părinții… noștri au considerat că ne-ar fi folositor să învățăm o altă limbă.

Părinții mei nu erau deosebit de interesați de nimic „Creștin”. Singurul motiv pentru care frecventam Biserica Catolică, chiar sporadic ( La Crăciun și Paște) era ca să le facem pe plac bunicilor care erau catolici. Faptul că noua noastră școală era „Evanghelică” îi deranja teribil pe bunicii mei, dar părinții mei au considerat că puțină religie nu ne-ar strica, indiferent ce religie era!

Înainte de a frecventa școala Baptistă, eu aveam foarte puține cunoștințe despre religie. Mama mea fusese afiliată cu Martorii lui Iehova pentru o perioadă scurtă de timp. Îmi amintesc o doamnă care venea la noi acasă o dată pe săptămână să studieze Biblia împreună cu mama mea. O altă doamnă venea împreună cu ea ca să mă învețe istorioare biblice. Orice cunoștințe a povestirilor din Biblie pe care le-am avut eu vreodată ca și copil sunt din aceste întâlniri.

La școala Baptistă, memoram capitole întregi din Biblie, în engleză și în spaniolă, frecventam capela o dată pe săptămână, și auzeam despre Domnul în mod regulat. La sfârșitul fiecărui servici divin de la capelă, se făcea o invitație, dar eu nu simțeam nici-o nevoie „să-L primesc pe Isus ca Salvatorul meu”. Mă gândeam că odata ce nu-L „urăsc” pe Isus, El trebuie să fie în inima mea.

Încetul cu încetul, majoritatea prietenilor mei ieșeau în față și învățătorii îi determinau să se roage împreună ca să fie mântuiți. Mi-era incomodă toată această situație, dar într-o zi la chemarea în față am ridicat mâna pur și simplu pentru a trece de această fază. Mulți dintre prietenii și învățătorii mei făceau presiuni asupra mea ca s-o fac și eu nu vroiam să fiu cioara albă. M-am rugat cu un profesor care m-a luat într-o parte după slujbă și m-am simțit eliberată. Nu fusesem eliberată de păcatul meu pentru că nu mă simțeam păcătoasă. Eram pur și simplu eliberată să fiu salvată de iad și să fiu în același grup cu ceilalți prieteni ai mei.

Din acel moment, eram activă în biserică, la întâlnirile de tineret, la taberele de tineret și majoritatea prietenilor mei erau creștini sau copii de misionari. Îmi plăceau toate activitățile „Creștine” și slujeam în biserică, cât de mult posibil.

Crescând într-o familie unde părinții erau disciplinari și ne învățau să deosebim binele de rău, nu aveam nici-o problemă în a respecta regulile „ce să faci și ce să nu faci” în VIAÞA Creștină. Niciodată nu mi-am pus la îndoială mântuirea mea pentru că eram exact ca ceilalți copii Creștini din jurul meu. Mereu fusesem un „copil bun” care nu umbla cu droguri, alcool, petreceri sau prieteni destrăbălați. Eram ok când mă comparam cu cei din jurul meu, dar niciodată nu mă comparam cu Hristos.

Biserica pe care o frecventam eu era mică și acolo nu existau studii biblice. Tinerii Creștini învățau pur și simplu ce puteau de la slujbele de duminică și de la întâlnirile de tineret. Nu fusesem învățați să studiem Scriptura și eu nu puneam niciodată întrebări pentru că îmi era prea rușine.

Când aveam șaisprezece ani, am simțit că Dumnezeu mă chema să fiu misionară, citisem despre Mary Slessor, misionara scoțiană în Calabar, Africa și inima mea a fost mișcată. Eram fermecată de această femeie necăsătorită care-și risca viața ca să meargă într-un loc părăsit să spună altora despre Dumnezeu! Citeam tot ce-mi cădea în mână ce avea legătură cu misionarii: Hudson Tazlor, William Carey, Amy Carmichel, etc, etc. M-am alăturat unui grup de Creștini din Biserica Salvatorului și am început să slujesc copiilor străzii. Îi hrăneam, le aduceam haine și le spuneam despre Isus. Credeam că mi-am găsit locul în viață și că Dumnezeu vrea să fiu misionară. Întotdeauna mi-a plăcut să învăț limbi străine și chiar mă gândeam să devin traducătoare și să-mi folosesc abilitatea de a traduce multele cărți Creștine bune care sunt disponibile doar pentru Creștinii vorbitori de engleză. Privind la tot în urmă, acum realizez că eram motivată de gândul romantic al misiunilor. Era doar o lucrare a firii pământești și nimic mai mult.

Când aveam șaptesprezece ani, ne-am mutat cu familia în Paraguai și eu am rămas puternică în dorința mea de a-L sluji pe Dumnezeu. Frecventam câteva tabere Creștine și ajutam ca și consilier. Fusesem educată de femei evlavioase și creșteam în cunoștința mea despre ce e bine și ce nu, în viața Creștină. Eram activă în biserică și în în grupul nostru de tineret. Acum realizez că dragostea grupului în care mă aflam mă motiva să continui în viața Creștină. Era un loc minunat unde să te afli, cu oameni buni și cu prieteni buni.

Cu cât dorința mea de a deveni misionară creștea, tot așa și zarva din casa mea. Părinții mei erau foarte potrivnici ideii, dar eu mă rugam ca Dumnezeu să-mi deschidă uși ca să studiez la Institutul „Word of Life” (Cuvântul Vieții) din Argentina. După providența Lui Dumnezeu, la optsprezece ani, am obținut o bursă la un colegiu Biblic din Mayfield, Kentucky. Eram foarte emoționată că în sfârțit voi putea învăța să devin misionară!

Când am venit în Statele Unite, aveam această noțiune naivă că fiecare cetățean era un super-Creștin. Gândirea mea greșită se trăgea din faptul că majoritatea misionarilor evlavioși pe care-i cunoscusem în America de Sud veneau din Statele Unite. Spre surprinderea mea, la scurt timp am descoperit că frecventând un Colegiu Creștin nu era ceea ce mă așteptam eu să fie. Eram șocată de felul cum își duceau viața unii studenți. Eram foarte dezamăgită și pur și simplu așteptam să termin școala și să mă întorc în Peru ca misionară.

La douăzeci de ani eram căsătorită cu Paul și ne-am întors în Peru ca misionari. Nu se putea fi mai bine! Lucram împreună unde îmi plăcea atât de mult, dar după un an romantismul vieții misionare a început să dispară. Mă simțeam nelalocul meu, incomod și fără rezultat, dar nu știam exact ce nu merge. Credeam că era pur și simplu zbuciumul și truda vieții misionare. Credeam ca sunt imatură și că am nevoie să cresc.

După câțiva ani, Paul necesita o înlocuire de șold iar mie mi s-au deschis ușile să termin colegiul. Mi-am zis: „Asta este! Dacă îmi termin studiile, voi fi o misionară mai eficace și totul va fi bine.” Am terminat școala în timpul alocat, dar zbuciumul continua. Vedeam că nu aveam abilități să slujesc ca ceilalți Creștini in jurul meu. Vedeam că în adâncul inimii mele dorința pentru lucrurile Lui Dumnezeu era foarte mică, fără bucurie sau pace, și fără abilitatea de a birui păcatul. Lucrurile ce erau prezente în viața fiecărui Creștin adevărat, nu erau prezente în viața mea. Unicul mod de a-mi descrie viața mea la acel moment era frustrare completă ce se potrivea în tiparul unui Creștin adevărat…dar încă eram oarbă la nevoia mea adevărată – transformare! Citeam Biblia din datorie, dar nu pentru că simțeam o profundă nevoie sau dorință după Cuvântul Lui Dumnezeu. Mă rugam pentru alții ca să-L cunoască pe Hristos, pentru lucrul în Peru, și pentru nevoile altora, dar nu puteam să am părtășie cu Dumnezeu.

Mă deranja foarte tare când îi auzeam pe alții vorbind despre părtășia lor cu Dumnezeu. Întrebam, „De ce nu pot simți și eu la fel?” Scuzam lipsa realității din viața mea spunând că alții erau doar emotivi iar eu pur și simplu nu eram genul acela de persoană. Aveam suficiente scuze ca să-mi risipesc bănuiala și totuși îmi doream să am ceea ce alți Creștini părea că au – o relație specială cu Dumnezeu și nu doar o listă bine definită cu ce e bine și ce e rău.

După câțiva ani în câmpurile din Peru, eu și cu Paul ne-am mutat în State. Aceasta doar a adăugat la frustrarea mea. Iubeam biserica noastră și prietenii din Peru și nu doream să locuiesc în Statele Unite. Știam că era voia Lui Dumnezeu pentru noi și niciodată nu m-am împotrivit lui Paul, dar el știa că mă întristase. Cu cât trecea timpul, eu mă retrăgeam din ce în ce mai mult. M-am ascuns în biroul de la Heartcry și intram foarte puțin în contact cu oamenii.Dădeam vina pe faptul că nu-mi doream să locuiesc în Statele Unite. Credeam că lucrurile vor sta altfel dacă aș fi fost în Peru din nou. M-am liniștit puțin gândindu-mă la aceasta, dar era doar o scuză.

Paul și alții mă rugau să slujesc ori să predau, dar eu mereu evitam această oportunitate. Chiar foloseam niște scuze care de altfel sunau foarte pios, de genul, „ Nu sunt vrednică!” sau „Eu mă lupt atât de mult încât nu aș putea să dau lecții nimănui!”

Încetul cu încetul, începeam să fiu foarte precaută cu alții pe care îi știam că erau Creștini evlavioși. Ei pur și simplu mă făceau să mă simt incomod pentru că știam că dacă vor petrece suficient timp cu mine, vor putea să vadă că sunt „goală”, că e ceva în neregulă cu mine. Ceva ce nu puteam defini exact!

În sfârșit, aproape trei ani în urmă, am început să-mi pun sub semnul întrebării mântuirea mea. Mă năpădeau îndoielile de fiecare dată când îl auzeam pe Paul predicând despre siguranța mântuirii din 1 Ioan. La început, puteam să înlătur repede orice îndoială, dar în timp, îndoielile au început să mă copleșească. Ședeam pe bancă și încercam cu disperare să-L „conving pe Dumnezeu” că eram cu adevărat o Creștină. Nu aveam pace cu privire la veșnicie și cu toate acestea nu eram îngrozită cum ar fi trebuit să fiu. Eram oarbă. Nu vedeam faptul că devenisem o persoană critică și mânioasă care avea o scuză pentru tot ce nu mergea bine în viața mea.

În cele din urmă mi s-a aprins un beculeț: Dacă eu nu eram întocmai o Creștină? Dacă am fost înșelată în toți acești ani? Dacă eu încercasem să mă încadrez într-un tipar Creștin și în final mi-am epuizat puterea și dorința de a mă conforma? De ce eram atât de zbuciumată? Un Creștin adevărat crește și se schimbă, dar la mine starea spirituală se agrava. Un Creștin adevărat se poate pocăi și birui păcatul, cu toate că eu mă uram și plângeam cerând eliberare, nu aveam puterea sa biruiesc. Dacă nu eram cu adevărat o Creștină?

Spre sfârșitul lunii Septembrie, Paul a fost invitat să predice la o misiune în San Antonio, Texas. După cum procedează în multe locuri, Paul a predicat despre siguranța mântuirii din 1 Ioan. Eu mi-am început zvârcolirea mea obișnuită întrebându-mă de ce nu predică altceva! Din nou, aceeași întrebare mi-a venit în inimă. Dacă nu sunt o Creștină? Un Creștin n-ar trebui să simtă așa! Un Creștin nu s-ar agita pe bancă la auzul acestor lucruri! Trebuia să aflu, o dată pentru totdeauna. Ședeam acolo și în fiecare noapte aplicam fiecare test din 1 Ioan vieții mele fără scuze. Pe la jumătatea predicii știam deja că eram pierdută.

Biserica era mică și ne întâlneam afară într-un cort. Era noapte și de cealaltă parte a străzii o prostituată mergea în sus și-n jos pe trotuar. M-am uitat la ea și m-am uitat la mine și atunci am știut că în ochii Lui Dumnezeu nu era nici-o diferență între ea și mine. Aici eram eu, soție de misionar, îmbrăcată evlavios, pe bancă în biserică, eu care am slujit pe câmpul de misiune, am predat, am consiliat, am mărturisit, am lucrat, am dat, m-am rugat și chiar am plâns pentru lucru… Și cu toate acestea eram tot atât de departe și tot atâta nevoie de Dumnezeu aveam ca și prostituata aceea de peste drum.

Vroiam să fug afară din cort strigând. Doream să fiu singură, doream să fug și să mă ascund, dar slujba urma sa se termine curând. Eram ca o fantomă. Mă plimbam și vorbeam cu oameni dar tot ce vroiam era să merg acasă. În acea noapte a trebuit să merg acasă cu soția pastorului și cu toți copiii pentru că bărbații au rămas să slujească după serviciul divin. Când am urcat în mașină ea m-a rugat să-i povestesc cum m-am întors la Dumnezeu. Am vrut să sar din mașină! În acea seară știam că eram pierdută dar i-am împărtășit istoria convertirii mele de la paisprezece ani.

Chiar și după acea seară din San Antonio, eu mai vroiam o confirmare că îmi vrobise Dumnezeu cu adevărat. Mă zbăteam cu mândria mea și cu consecințele de a le spune altora că nu eram convertită: „ Ce mărturie rea va fi pentru fiecare persoană ce ne cunoștea pe noi și lucrul nostru. Oamenii vor crede că eram falsă și voi ruina lucrarea.”

Câteva zile mai târziu, Paul a început să-mi împărtășească bucuria lui de fi în mijlocul voii Lui Dumnezeu. În acel moment nu mai puteam duce acea povară, așa că i-am spus tot ce aveam în inima mea și tot ce simțeam. După ceam terminat, unicul lucru pe care mi l-a spus a fost: „În baza a ceea ce mi-ai spus, eu nu pot spune că ești o Creștină.” Aceasta era exact ce aveam nevoie să aud! Aveam nevoie ca cineva să-mi confirme ce simțeam în inima mea. Aveam nevoie de o altă confirmare din partea Lui Dumnezeu. Nu eram o Creștină și pentru prima dată mi-am văzut păcatul cum nu-l mai văzusem niciodată până acum. Mă pocăisem cu adevărat. Aveam o nevoie disperată de Hristos și de viața pe care doar El mi-o poate da.

În acea noapte am stat până la 00:30 în rugăciune am citit 1 Ioan. L-am rugat pe Dumnezeu să-mi arate viața mea cu o mai mare claritate decât o văzusem până acum. Într-o convingere de păcat am experimentat o pocăință a păcatelor cum nu o mai făcusem până atunci. De multe ori înainte „mă simțeam rău” și doream ca data viitoare să „fac mai bine”, dar nu experimentasem niciodată pocăința adevărată ca în acea noapte. Am strigat la Dumnezeu să mă mântuiască și să mă schimbe. Recunoșteam că nu puteam duce o viață Creștină pentru că nu aveam viața Lui Hristos. În timp ce strigam la Dumnezeu s-a întâmplat ceva minunat – Dumnezeu Și-a revărsat dragostea Lui în inima mea și m-a umplut de pace. Am fost transformată de puterea Lui Dumnezeu și mi-a dat siguranța puternică a mântuirii în inima mea.

Tremur de frică când mă gândesc la viața mea de înainte. Cât este de ușor să fii înșelat și să fii în drum spre iad! Doar moralitatea și activitatea religioasă, chiar și activitatea misionară nu sunt suficiente să dovedească valabilitatea mântuirii noastre dacă nu există recunoașterea depravării, pocăința adevărată, credința în Hristos, victoria asupra păcatului și o dorință sinceră de a-L cunoaște și de a fi cunoscut de Dumnezeu. Mă înfior când mă gândesc câți pastori, soții de pastori și lucrători Creștini dedicați au o speranță falsă și au nevoie de transformare. Unica mea observație este aceea care vine din Scriptură:

„Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă încercați-vă. Nu recunoașteți voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteți lepădați.” 2 Corinteni 13:5

De aceea, fraților, căutați cu atât mai mult să vă întăriți chemarea și alegerea voastră; căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată. 2 Petru 1:10

La câteva săptămâni după convertirea mea, am dat de următoarele cuvinte în „Meditații dimineața și seara” ale lui Charles Spurgeon (4 Noiembrie). Comunică foarte clar ceea ce acum eu știu că e adevărat:
„Prin lumina Ta vedem lumina – Pslamul 36:9 – Nici-o gură nu poate spune inimii despre dragostea Lui Hristos până când însuși Isus nu-i vorbește. Toate descrierile sunt pasive și n-au succes dacă Duhul Sfânt nu le umple cu viață și putere; până când Emanuel al nostru nu se descoperă sufletului, acesta nu-L va vedea. Dacă L-ai vedea pe Fiul, ai aduna toate mijloacele de iluminare și vei priva globul de luminător? Nu, omul înțelept știe că soarele se arată singur și doar prin strălucirea lui se face văzut. La fel este și cu Hristos. „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-a decsoperit lucrul acesta.” Purifică carnea și sângele prin orice proces educațional care-l alegi, ridică facultățile mentale la cel mai înalt grad al puterii intelectuale, și totuși nimic din toate acestea nu-L poate revela pe Hristos. Duhul Lui Dumnezeu trebuie să vină cu putere și să-l acopere pe om cu aripile Sale, și în acea mistică Sfântă a Sfintelor Domnul Isus trebuie să se prezinte ochiului sfințit așa cum nu o poate face celor „orbi”. Hristos trebuie să fie propria Sa oglindă: Marea majoritatea a lumii, cu ochii închiși, nu poate vedea nimic din gloria nespusă a Lui Emanuel. El stă în fața lor fără nici-o formă de frumusețe, o rădăcină scoasă dintr-un pământ uscat, respins de către cei orgolioși și disprețuit de către cei mândri. Numai unde Duhul a atins ochiul cu balsamul de ochi, a însuflețit inima cu viață divină, și a instruit sufletul spre un gust ceresc, doar acolo El este înțeles. „Pentru tine care crezi El este valoros;” Pentru tine El este Piatra din capul unghiului, Stânca mântuirii tale, totul și toate; dar pentru alții El este „ o Piatră de poticnire și o stâncă de cădere”. Fericiți sunt acei cărora Dumnezeu li se manifestă, căci promisiunea Lui pentru aceștia este că El va rămâne în ei. O Isuse, Domnul nostru, inima noastră este deschisă, vino și să nu mai pleci niciodată. Arata-ni-te nouă acum! Învrednicește-ne cu o licărire din farmecul tău.


Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...CASE DE MARCAT , COPIATOARE, MULTIFUNCTIONALE...Vezi aici!
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!



Alte interviuri