Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

VOLUPTATE ,OTRAVA DULCE

Publicat la 2011-08-20 de Traian

 

Sunt, să zicem, Adriana și veți ințelege îndată de ce nu este acesta numele meu adevărat.

       Cu privire la cele ce urmează să vă spun, îmi aduc aminte și eu, și îmi aduc aminte zâmbind cu nostalgie, de vremurile când priveam distrată ocaziile întâlnite din întâmplare, când doi tineri dovedeau o intimidate vizibilă între ei. Însă vremurile acelea s-au evaporat fără să-mi dau seama…

De la un timp, m-am trezit privind cu mai mult interes la propriul meu trup, și, de asemenea, dacă întâlneam vreo ocazie ca cele descrise mai sus, le priveam cu alți ochi, cu un soi de gust.

Probabil că aceasta este traiectoria tuturor fetelor din lume…Evoluția lucrurilor însa, a lăsat urme adânci, care credeam că putea fi altfel.

            Fetele sunt considerate ființe rușinoase, tăcute, sfioase…Însă, când sunt mai multe laolaltă, nu este chiar așa. Se povestesc destul de multe și destul de… stufoase, când sunt numai ele.

Poveștile astea mi-au atras deseori luarea aminte și, trebuie să recunosc că, pentru mine, au devenit atractive. Probabil ca toate lucrurile care au contribuit la formarea unei anumite stări sufletești care s-a instalat în ființa mea, s-au regăsit în multele povestiri ascultate despre prietenii între băieți și fete, în care, de la o vreme, în gândurile mele, mă plasam și eu…cum ar fi să fiu curtată, să fiu îmbrățișată sau chiar sărutată, au devenit niște visări de care nu mă desprindeam degrabă, pentru că erau un fel de-a doua trăire care, măcar că erau doar închipuire, deveniseră foarte reale pentru mine.

Desigur că în preajmă erau și fete care păreau să demonstreze că nu sunt foarte interesate de toate acestea și, recunosc că, ori de câte ori găseam câte o breșă în poziția lor de fete cuminți, mă bucuram în sinea mea gâandindu-mă că toate sunt ca mine, și-mi dădeam astfel dreptate. Mai era și cugetul meu, al unei fete care dorea să fie credincioasă, și care deseori stârnit de unele predici auzite, predici care chemau la curăție, seriozitate, abstinență.

Pe de o parte, doream să fiu fata din acele predici, pe de altă parte, continuam să savurez din dulceața visărilor mele…

            Toate acestea au căpătat intensitate când unele dintre fetele care-mi erau apropiate și oarecum de o vârstă cu mine, au început să intre în atenția unor băieți. Simțeam că și vremea mea este aproape, însă ciudat, nu știu nici acum de ce am început să simt un fel de teamă.

Au început să-mi vină în minte și altfel de povești, pentru că nu toate cele povestite între fete erau roz. Știam bine despre câteva care sfârșiseră rău de tot in unele aventuri pe care le-au avut, și în unele cazuri din acestea, părinții habar nu aveau pe unde le-au trecut odraslele. Câteva au reușit să se mascheze așa de bine, încât treceau drept fete cu reputație bună, însă pe ici, pe colo, noi cele de o vârstă știam mai multe, și nu din auzite…

Întotdeauna însă, îmi spuneam cu hotărâre ca și cum doream să conving pe cineva: ’’cu mine nu o să se întâmple nimic rău...’’

            Într-o zi s-a întâmplat... s-a întâmplat pentru prima dată să-mi fugă pământul de sub picioare. O prietenă mi-a spus că cineva a rugat-o să mă întrebe dacă n-aș vrea să-l întâlnesc. Am simțit brusc cum inima a început să bată ca o tobă și tâmplele au început a zvâcni. Am reușit însă să pozez ca una care este stăpână pe situație și am răspuns tărăgănat că mă voi mai gândi la asta.

De fapt, regizasem de nenumărate ori în mintea mea secvența asta, gândindu-mă cum va fi și cum voi reacționa. Și... m-am întâlnit!

N-a fost cum mi-am imaginat, influențată de poveștile auzite. Nu, n-a fost nici Făt-Frumos, nici armăsarul argintiu, nici călătorie pe nori pufoși...Nici nu-mi place să mă gândesc dacă eu am fost Ileana Cosânzeana sau nu.

Realitatea crudă a fost alta: a doua oară, cu un altul, nici nu știu cum de am acceptat sa ne întâlnim. Și au mai fost câțiva… Totdeauna am păstrat o măsură de decență, este adevărat, stabilită după standardele mele de atunci și am reușit să-mi păstrez reputația de fată serioasă, nu și cugetul curat... până intr-o zi...

            De ce oare vine prăpastia așa pe nesimțite?! Așa ca un șarpe care te înfășoară încet, încet. Știi bine că astăzi ești mai înlănțuit ca ieri, dar așa, din pas în pas, nu ți se pare așa grav. Mai mult, nu-ți propui să mergi mai departe spre rău, dar știi bine că asta se va întâmpla mâine... și mai faci un pas...

            Îl știam pe Victor, a fost pe rând prietenul mai multor apropiate de ale mele și toate au fost foarte încântate de prietenia lui. Desigur că având în vedere istoriile despre el și dorința mea de afi fată pocăită (și el era cumva), mi-am propus să-l ocolesc...totuși mă atrăgea...Poate nu atât felul lui de a fi, cât povestirile care se spuneau despre el.

Pe lânga faptul că era atractiv, se situa destul de bine pe plan material, si apoi... avea ceva aparte tânărul acela...

            Într-o zi ne-am întâlnit din întâmplare, și am făcut o bucată de drum împreună. Era seara... Mi-a spus cât de dezamăgit se simte din pricina relațiilor lui eșuate în care n-a reușit să găsească ceea ce dorea sufletul lui și că, el crede că ar putea găsi în mine ceea ce n-a găsit nicăieri.Urechile mele au ripostat față de ceea ce știam că nu este adevărat, dar era așa de convingător incât am început să-l compătimesc....

            Seara aceea am rămas cu el și... m-am lăsat dusă de val...

Am trăit simțăminte neîncercate de mine până atunci... măcar că mai vorbisem cu băieți.În toiul voluptății, am descoperit în mine un fel de jandarm in stare de veghe: mă așteptam din clipă în clipă ca Victor să facă gestul pe care să-l refuz hotărâtă, spunându-i:

- Nu, Victor, nu, până aici…

Și cred că eram în stare să fac asta, numai că Victor n-a făcut gestul acela și mergând spre casă, singură, mi-am dat seama că… doream să-l fi făcut…

Nu mă mai puteam înțelege pe mine însămi, simțeam că mă cufund într-un fel de renunțare la a mă mai împotrivi răului... era plăcut, deși cumva trist să mă las dusă de val... a doua oară n-a mai fost așa... n-a mai fost așa...

            A urmat o perioadă în care mă simțeam ca o cârpa și mă întrebam dacă și celelalte prietene ale lui Victor se simțeau la fel. Oricum, m-am îndepărtat în termeni categorici de el imediat după aceea.În prima ocazie când m-a abordat întrebându-mă ce mai fac, i-am spus înciudată:

-Încerc să repar ceea ce ai dărâmat tu în mine, și te rog să mă lași în pace.N-am mai stat să aud scuzele și părerile lui de rău pe care începuse să mi le transmită.

            Am încercat să mă pocăiesc sincer și adânc... fundul gropii mi-a dat un fel de putere să mă pedepsesc pe mine însămi.Părinții au observat toate acestea, dar niciodată n-au înțeles care era sursa stărilor prin care am trecut.

Două hăuri negre, cumplite, provocatoare de groază îmi răvășeau gândurile în vremea aceea: dacă mă voi căsători, ce-i voi spune atunci soțului meu cu privire la ceea ce nu mai puteam ascunde, și, apoi, Dumnezeu mă va ierta vreodată deplin?

            Trecuseră cinci luni de zile până când, într-o zi de iarnă, am dat de Victor într-o gară dintr-un oraș vecin. Știam că urma să se căsătorească.Când m-a zărit, după un moment de ezitare, s-a îndreptat hotărât spre mine, în colțul unui hol mare, unde așteptam la rândul meu, trenul.

M-a întrebat câteva lucruri, și eu i-am răspuns rece, apoi am tresărit văzând privirea lui fixându-ma într-un fel anume, privire pe care n-am putut-o uita niciodată... înainte ca eu să-mi dau acordul, m-a prins în brațe și m-a tras spre el, și... parcă n-aș mai fi vrut să mai termine… însă el s-a smuls de lângă mine ca speriat, a aruncat o privire înapoi și s-a depărtat în grabă, fără să-mi spună nimic. O doamnă tânără apăruse pe neașteptate și el s-a dus spre ea. Aceasta l-a luat la braț și au plecat, nu înainte ca aceasta să arunce o privire peste umăr, spre mine. Era foarte frumoasă… și am simțit un fel de invidie în mine…

            După plecarea lor, mi-am mutat locul numai pentru că simțeam nevoia să mă mișc, și frigul m-a obligat să-mi înfășor iarăși capul cu șalul cel mare. Trecuseră câteva minute bune și încă mai simțeam buzele arzând. Am plecat capul și reconstituian în mine secvența care tocmai se terminase așa brusc, când am auzit în spatele meupași și un glas cristalin de femeie întrebând:

-Cine era fata aceea cu care ai stat de vorbă cât am fost eu la toaletă?

-O cunoștință dintr-o adunare vecină.

-Erai cam roșu la față!

-Fii pe pace, e o proastă dintre multe alte proaste!   -   și-au trecut înainte...

Am simțit un junghi dureros în piept... numai cu câteva momente înainte, când s-a lipit de mine, mi-a spus:  ’’Ai rămas unică în gândurile mele, nimeni nu-i ca tine...!’’

’’Probabil nimeni nu-i ca mine de proastă...’’ , și am început să plâng. Nu de faptul că m-a făcut proastă, ci pentru că îmi dădeam seama că asta meritam, plângeam de necaz că iar m-am pătat...

            Nu mult după aceea, am făcut 20 ani și cu toată confuzia care domnea în capul meu, am cerut botezul în apă, nădăjduind din răsputeri că aceasta va fi ca o piatră de hotar în viața mea.Am constatat însă, cu durere, că o parte din viața veche a trecut hotarul acesta după mine. Toate erau amintiri triste, dar, după un timp, unele dintre ele și-au schimbat înfățișarea în gândurile mele, redesoperindu-și aspectul savuros, care mă înlănțuia din când în când, răvășindu-mi ființa.

Degeaba îmi spuneam în acele momente că sunt lucruri păcătoase la care nu trebuie să mă gândesc, degeaba evaluam încă o dată în minte prețul mare cu care am plătit clipa... treceau greu...

            Apoi a apărut Mihai, un tânăr mutat cu serviciul în orașul nostru și care era pus pe pocăință cu toate motoarele. Ne-am împrietenit cu ocazia unor activități bisericești. M-a categorisit drept o fată credincioasă și serioasă.

După un timp, într-un mod foarte simplu m-a întrebat despre căsătorie. Am consimțitdeși, aș fi vrut să mă întrebe mai întâi despre viața mea. Lui nu-i venea in cap așa ceva știind că sunt fată pocăită și curând era deja prea târziu să mă mai gândesc la toate acestea pentru că întreaga adunare  aștepta deja să ne căsătorim.

            Prietenia noastră, prietenie la care visam de când eram fetiță, n-am putut-o gusta... teama de viitor amintirile din trecut, comparațiile dintre felul de-a fi al celorlalți și în mod deosebit dintre tandrețea cu care știa să se apropie Victor, acel mostru care mi-a nenorocit viața și felul simplu, reținut, curat, deși plăcut, cu care se comporta Mihai, creau un fel de tensiune interioară care spulbera fericirea pe care mi-o doream din toată inima s-o am alături de logodnicul meu... timpul însă te obligă să pășești înainte...

            În primele zile de după nuntă, l-am surprins de mai multe ori pe Mihai trist și dus pe gânduri. Uneori simțeam că vrea să mă întrebe ceva și nu găsește curajul să o facă. Eu simțeam că am o ceața peste mine și nu știam cum o să procedez dacă va avea întrebări. Oricum îmi propusem să-l iau pe ’’nu’’ în brațe și s-o țin așa, deși nu știam dacă voi reuși sau care vor fi urmările.

Dar Mihai nu m-a întrebat nimic și cu timpul pare să fie preocupat total cu problemele de familie, biserică, de serviciu.Totuși, în toiul fericirii noastre simt în el, din când în când, o îndoială și asta mă face să fiu nefericită...

O, cât de mult aș vrea să fi fost altfel...!

            Nu cu multă vreme în urmă, în timp ce mergeam pe trotuar la braț cu soțul meu, culmea, discutând ceva din Scripturi, am tresărit puternic, oprindu-mă o clipă din mers. Mihai a observat că am rămas cu privirea după o mașină care tocmai făcuse stângaîn intersecția unde am ajuns și mi-a spus blând:

-Este un BMW, model mai nou. Arată bine, dar are un consum groaznic...

’’Arată bine… consum groaznic...’’ – abia auzeam. În mașina aceea era Victor și asta m-a răscolit... groaznic.

            Am tras concluzia că relațiile acestea de dinaintea căsătoriei în care am pus suflet, fac parte pentru totdeauna din viața mea... nu le mai pot scoate.  Perioade lungi de timp par că s-au scurs odată cu timpul trecut, dar în anumite momente, reapar vijelios.In ultimul timp s-a înfiripat în ființa mea o nădejde: se pare că odată cu trecerea timpului toate acestea sunt mai puțin, tot mai puțin insistente, poate se vor stinge. Sau poate faptul că am decis să mă mărturisesc va aduce izbăvirea... o doresc, măcar că aizbavirea aceasta lasă în urmă un teren devastat cu multe ruine care puteau să fie tot atâtea palate minunate în care să-mi trăiesc fericirea: fericirea de a fi trăit curat înaintea lui Dumnezeu; fericirea de a nu fi răscolită de amintiri murdare; fericirea de a avea un cămin așa cum l-am visat încă din copilărie; și atâtea alte fericiri... Am câțiva copii...între ei trei fetițe care se înalță pe zi ce trece. Oh, cât de mult mi-aș dori sa nu facă primul pas greșit, pentru că al doilea este atât de greu de evitat... Aș da viața mea pentru asta, daca s-ar putea...

 

 

 

 
 

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUSE KLINKER ( CARAMIDA KLINKER )...Vezi aici!