Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Confruntarea, iertarea și împăcarea

Publicat la 2013-09-08 de Traian

Dacă nu îi iertăm, Isus ne-a promis în mod solemn că nici Dumnezeu nu ne va ierta pe noi (vezi Mat. 4:14-15).

Ce înseamnă a ierta pe cineva? Să vedem ce ne învață Scriptura în acest sens. Isus a comparat iertarea cu ștergerea datoriei (vezi Mat. 18:23-35). Imaginează-ți că cineva îți datorează bani și că apoi anulezi obligația acelei persoane de a îți plăti, distrugând documentul care consemnează această datorie. Nu mai aștepți să îți plătească și nu mai ești supărat pe debitorul tău. Acum îl vezi diferit de cum îl priveai când îți datora bani.

Putem, de asemenea, înțelege mai bine ce înseamnă a ierta dacă ne gândim ce înseamnă a fi iertat de Dumnezeu. Când El ne iartă păcatele, nu ne mai ține în seamă lucrurile prin care L-am supărat.

Tot așa și eu, dacă iert într-adevăr pe cineva, eliberez acea persoană în inima mea, depășind dorința de dreptate și răzbunare, dovedind în schimb milă. Nu mai sunt supărat pe persoana care a păcătuit împotriva mea. Suntem împăcați. Dacă port ranchiună și dușmănie împotriva cuiva, înseamnă că nu am iertat acea persoană.

Creștinii se păcălesc de obicei singuri în acest aspect. Ei spun că au iertat, știind că așa ar trebui să facă, dar încă mai sunt mânioși în sinea lor pe persoana care i-a ofensat. Evită să dea ochii cu acea persoană deoarece mânia iese din nou la iveală. Știu despre ce vorbesc pentru că și eu am făcut așa. Haide să nu ne păcălim singuri. Amintește-ți că Isus nu dorește nici măcar să fim mânioși pe fratele nostru credincios (vezi Mat. 5:22).

Permite-mi să îți pun o întrebare: Pe cine ne este mai ușor să iertăm, pe cel care își cere iertare sau pe cel care nu își cere iertare? Desigur că suntem de acord că este mai ușor să îl iertăm pe cel ce admite că a greșit și își cere iertare. De fapt, pare de o mie de ori mai ușor să iertăm pe cineva care dorește acest lucru decât pe cineva căruia nu îi pasă. A ierta pe cineva care nu vrea acest lucru pare practic imposibil.

Acum haide să analizăm acest aspect dintr-un alt unghi. Dacă este greșit să refuzi să acorzi iertare nu numai ofensatorului căruia îi pare rău, dar și celui căruia nu îi pare rău, atunci care dintre cele două este un păcat mai mare? Cred că suntem de acord că dacă ambele sunt greșite, atunci ar fi mult mai grav să refuzi să îl ierți pe cel care se pocăiește.

Scriptura ne rezervă o surpriză

Toate aceste lucruri mă duc cu gândul la o altă întrebare: Se așteaptă Dumnezeu să îi iertăm pe toți cei care au păcătuit față de noi, chiar și pe cei care nu se smeresc, nu admit că au greșit și nu își cer iertare?

Dacă studiem mai profund Scriptura, vom descoperi că răspunsul este: „Nu“. Spre surprinderea multor creștini, Scriptura afirmă clar că, deși ne este poruncit să îi iubim pe toți oamenii, chiar și pe dușmanii noștri, nu ni se cere să îi iertăm pe toți.

De exemplu, Se așteaptă Isus să ne iertăm pur și simplu fratele creștin care a păcătuit împotriva noastră? Nu, nu Se așteaptă să facem asta. Altfel nu ne-ar mai fi spus să urmăm cei patru pași ai împăcării evidențiați în Matei 18:15-17, pași care se sfârșesc cu excomunicarea celui ce nu se pocăiește:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; și, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș.“

Este foarte clar că dacă se ajunge la cel de al patrulea pas (excomunicarea), ofensatorul nu este iertat, întrucât iertarea și excomunicarea sunt două acțiuni incompatibile. Ar suna ciudat să auzim pe cineva spunând: „L-am iertat și apoi l-am excomunicat”, deoarece iertarea are ca rezultat împăcarea, nu severitatea. (Ce ai zice dacă Dumnezeu ar spune: „Te iert, dar nu vreau să mai am nimic de a face cu tine de acum înainte“?) Isus ne-a spus să tratăm persoana excomunicată „ca pe un păgân și ca pe un vameș“, două categorii de oameni cu care evreii nu aveau nimic de a face și chiar erau o scârbă pentru ei.

În cei patru pași menționați de Isus, iertarea nu este acordată nici după primul, nici după al doilea și nici după al treilea pas dacă persoana respectivă nu se pocăiește. Dacă nu se pocăiește după nici unul dintre acești pași, se trece la pasul următor și este tratat tot ca o persoană care nu se pocăiește. Numai când ofensatorul „te ascultă“ (cu alte cuvinte se pocăiește) se poate spune că „l-ai câștigat pe fratele tău“ (cu alte cuvinte v-ați împăcat).

Scopul confruntării este acela de a oferi iertarea. Totuși, iertarea depinde de pocăința ofensatorului. Deci, (1) confruntăm în speranța că ofensatorul (2) se va pocăi, pentru a-l putea (3) ierta.

Așa stând lucrurile, putem spune cu certitudine că Dumnezeu nu Se așteaptă să ne iertăm pur și simplu fratele credincios care a păcătuit împotriva noastră și care nu se pocăiește după confruntare. Desigur, acest lucru nu ne dă dreptul de a-l urî. Din contră, îl confruntăm pentru că îl iubim pe ofensator și pentru că dorim să îl iertăm și să ne împăcăm cu el.

Însă de îndată ce am parcurs toți cei trei pași enumerați de Isus spre împăcare, cel de al patrulea pas încheie relația în ascultare de Hristos.[1] Așa cum nu trebuie să avem părtășie cu așa-zișii creștinii care comit adulter, sunt bețivi, homosexuali, etc, (vezi 1 Cor. 5:11), tot așa nu trebuie să avem părtășie nici cu așa-zișii creștini care refuză să se pocăiască în consens cu întregul trup. Astfel de oameni dovedesc că nu sunt adevărați urmași ai lui Hristos și aduc rușine bisericii.

Exemplul lui Dumnezeu

Pe măsură ce continuăm să analizăm responsabilitatea de a-i ierta pe ceilalți, ne putem, de asemenea, întreba de ce s-ar așteaptă Dumnezeu să facem ceva ce El Însuși nu face. Cu siguranță Dumnezeu îi iubește pe vinovați și Își întinde plin de milă mâna pentru a-i ierta. El Își abține mânia și le dă timp să se pocăiască. Dar iertarea lor este dependentă de pocăința lor. Dumnezeu nu îi iartă pe păcătoși decât dacă se pocăiesc. Deci ce motive am avea să credem că Se așteaptă ca noi să facem altfel?

Astfel stând lucrurile, nu este posibil ca păcatul neiertării care este atât de grav în ochii lui Dumnezeu să fie de fapt păcatul de a nu-i ierta pe cei ce ne cer iertare? Este interesant că, imediat după ce Isus a enumerat acești patru pași disciplinari în biserică, Petru a întrebat:

Atunci Petru s-a apropiat de El, și I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?“ Isus i-a zis: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte“ (Mat. 18:21-22).

Credea Petru că Isus Se aștepta ca el să ierte un frate nepocăit de sute de ori pentru sute de păcate, când Isus tocmai le spusese cu câteva minute înainte să-și trateze fratele nepocăit ca pe un păgân și ca pe un vameș datorită unui singur păcat? Pare puțin probabil. Din nou, nu poți trata cu dezgust o persoană pe care ai iertat-o.

O altă întrebare provocatoare este următoarea: „Dacă Isus Se așteaptă să iertăm un credincios de sute de ori pentru sute de păcate de care nu se pocăiește niciodată, păstrând astfel relația cu el, de ce ne permite să încheiem relațiile de căsătorie datorită unui singur păcat comis împotriva noastră – păcatul adulterului, dacă soțul/soția noastră nu se pocăiește (vezi Mat. 5:32)?“[2] Ar părea mai degrabă lipsă de consecvență.

Elaborare

Imediat după ce Isus i-a spus lui Petru să își ierte fratele de saptezeci de ori câte șapte, El a mai spus o pildă pentru a-l ajuta pe Petru să înțeleagă ce voia să spună:

„De aceea, Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, și i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, și tot ce avea, și să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, și a zis: «Doamne, mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti tot.» Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, și i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, și-l strângea de gât, zicând: «Plătește-mi ce-mi ești dator.» Tovarășul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, și zicea: «Mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti.» Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în temniță, până va plăti datoria. Când au văzut tovarășii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult, și s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, și i-a zis: «Rob viclean! Eu ți-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?» Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:23-35).

Observă că primul rob a fost iertat pentru că l-a rugat pe stăpân acest lucru. Apoi, remarcă că cel de al doilea sclav l-a rugat smerit pe confratele lui să îl ierte. Primul rob nu i-a acordat celui de al doilea ceea ce îi fusese acordat lui și acest lucru l-a mâniat foarte tare pe stăpânul său. În acest caz, ar fi putut crede Petru că Isus Se aștepta să ierte un frate nepocăit care nu și-a cerut niciodată iertare, ceea ce nu este ilustrat de loc în această pildă? Pare foarte puțin probabil de vreme ce Isus îi spusese să-și trateze fratele nepocăit, după ce a fost confruntat în mod adecvat cu greșeala lui, ca pe un păgân și ca pe un vameș.

Pare chiar și mai puțin probabil ca Petru să fi gândit că trebuia să își ierte fratele nepocăit în lumina pedepsei pe care o promitea Isus în cazul în care nu ne iertăm frații din toată inima. Isus a promis să restabilizeze toate datoriile pe care le avem față de El și să ne dea pe mâna chinuitorilor până vom plăti datoria. Ar fi o pedeapsă corectă pentru creștinii care nu își iartă fratele, un frate pe care nici Dumnezeu nu îl iartă­? Dacă un frate păcătuiește împotriva mea, păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și Dumnezeu nu îl iartă până nu se pocăiește. Mă poate pedepsi Dumnezeu pentru că nu îl iert pe cel ce nici El nu îl iartă?

Sinopsa

Așteptarea lui Isus de a ne ierta fratele credincios este descrisă succint de cuvintele din Luca 17:3-4:

„Luați seama la voi înșivă! Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l! Și dacă-i pare rău, iartă-l! Și chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi, și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Îmi pare rău!» – să-l ierți“ (subliniere personală).

Putea fi mai clar de atât? Isus Se așteaptă să îi iertăm pe frații credincioși cărora le pare rău. Când ne rugăm: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri“, Îl rugăm pe Dumnezeu să facă pentru noi ceea ce facem și noi pentru alții. Nu ar trebui să ne așteptăm niciodată ca El să ne ierte fără să Îi cerem acest lucru. Atunci de ce am crede că El Se așteaptă să îi iertăm pe cei ce nu ne cer­?

Încă o dată, toate acestea nu ne dau dreptul de a fi mânioși pe fratele sau sora în Hristos care a greșit față de noi. Ni s-a poruncit să ne iubim unii pe alții. De aceea ni s-a poruncit și să îl confruntăm pe fratele credincios care ne-a greșit, astfel încât să ne putem împăca și să poate fi împăcat și el cu Dumnezeul față de care a păcătuit. Iată cum ar trebui să se manifeste dragostea. Totuși, foarte adesea creștinii spun că l-au iertat pe cel care le-a greșit, dar aceasta este doar o scuză pentru a evita confruntarea. Ei evită pe cât posibil să se întâlnească cu acea persoană și vorbesc adeseori despre suferința lor. Aceasta nu se numește împăcare.

Când păcătuim, Dumnezeu ne confruntă prin Duhul Său cel Sfânt care locuiește în noi, deoarece ne iubește și dorește să ne ierte. Ar trebui să Îi urmăm exemplul, confruntându-ne frații credincioși în dragoste, astfel încât să existe pocăință, iertare și împăcare.

Dumnezeu S-a așteptat întotdeauna ca copiii Lui să se iubească unii pe alții cu o dragoste sinceră, o dragoste care permite mustrarea, dar o dragoste care nu permite mânia. În Legea lui Moise este inclusă următoarea poruncă:

„Să nu urăști pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni, și să nu ții necaz pe copiii poporului tău. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Eu sunt Domnul“ (Lev. 19: 17-18; subliniere personală).

O obiecție

Dar ce vom spune despre cuvintele lui Isus din Marcu 11:25-26? Nu indică faptul că trebuie să le iertăm toată greșelile tuturor, indiferent dacă le pare rău sau nu?

„Și, când stați în picioare de vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greșelile voastre. Dar dacă nu iertați, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greșelile voastre.“

Aceste versete nu le anulează pe cele pe care le-am analizat anterior. Știm deja că ceea ce este foarte grav înaintea lui Dumnezeu este refuzul nostru de a ierta pe cineva care ne cere iertare. Deci putem interpreta acest verset în lumina acestui fapt bine definit. Isus doar accentuează aici că trebuie să îi iertăm pe ceilalți dacă vrem ca Dumnezeu să ne ierte pe noi. Nu ne vorbește despre un mecanism mai concret de funcționare a iertării și ce trebuie să facem pentru a primi iertarea.

Observă, de asemenea, că Isus nu ne spune că trebuie să-i cerem iertare lui Dumnezeu pentru a o primi. Ar trebui atunci să ignorăm toate celelalte pasaje ale Scripturii care ne învață că iertarea lui Dumnezeu ni se acordă dacă mai întâi o cerem (vezi Mat. 6:12, 1 Ioan 1:9)? Ar trebui să presupunem că nu e nevoie să cerem iertarea lui Dumnezeu când păcătuim deoarece Isus nu a menționat acest lucru în versetele de mai sus? Aceasta ar fi o presupunere lipsită de înțelepciune în lumina a ceea ce ne învață Scriptura. Este de asemenea neînțelept să ignorăm restul învățăturii din Scriptură referitor la faptul că iertarea celorlalți are la bază cererea lor specifică.

O altă obiecție

Oare nu S-a rugat Isus pentru soldații care trăgeau la sorți pentru împărțirea hainelor Lui „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac“ (Luca 23:34)? Indică acest lucru că Dumnezeu îi iartă oamenii fără ca aceștia să își ceară iertare?

Da, dar numai până la un anumit nivel. Acest lucru indică faptul că Dumnezeu manifestă îndurare față de cei ignoranți, o modalitate de iertare. Deoarece Dumnezeu este absolut drept, El le ia oamenilor în socoteală greșelile de care sunt conștienți.

Rugăciunea lui Isus pentru soldați nu le-a garantat locul în Rai – nu li s-a luat în calcul doar faptul că și-au împărțit între ei hainele Fiului lui Dumnezeu și doar pentru că nu erau conștienți cine este El. Ei Îl considerau doar un alt infractor pe care trebuiau să îl execute. Deci, Dumnezeu a manifestat îndurare față de o faptă care ar fi meritat o anumită judecată dacă ar fi fost conștientizată.

Dar S-a rugat oare Isus ca Dumnezeu să îi ierte pe toți ceilalți responsabili într-un fel sau altul de suferințele Lui? Nu, nu S-a rugat. De exemplu, în ce-l privește pe Iuda, Isus a spus că ar fi fost mai bine să nu se fi născut (Vezi Mat. 26:24). Cu siguranță Isus nu S-a rugat ca Dumnezeu să îl ierte pe Iuda. Din contră – dacă privim Psalmul 69 sau 109 ca rugăciuni profetice ale lui Isus, așa cum le-a considerat Petru (vezi Fapte 1:15-20), Isus S-a rugat ca judecata lui Dumnezeu să cadă asupra lui Iuda, care nu era un păcătos ignorant.

Tot așa și noi, cei care ne străduim să Îl imităm pe Hristos, ar trebui să manifestăm îndurare față de cei care nu au fost conștienți de ceea ce ne-au făcut, cum este cazul necredincioșilor care sunt la fel de neștiutori ca și soldații care și-au împărțit între ei hainele lui Isus. Isus Se așteaptă să manifestăm față de credincioși o milă extraordinar de mare, iubindu-ne dușmanii, făcând binele celor ce ne urăsc, binecuvântându-i pe cei ce ne blesteamă și rugându-ne pentru cei ce se poartă rău cu noi (vezi Luca 6:27-28). Ar trebui să încercăm să combinăm ura lor cu dragostea noastră, învingând răul prin bine. Acest concept este prescris chiar și în Legea Mozaică:

Dacă întâlnești boul vrăjmașului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmașului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuți să ia povara de pe măgar (Ex. 23:4-5).

Dacă este flămând vrăjmașul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci făcând așa, aduni cărbuni aprinși pe capul lui, și Domnul îți va răsplăti (Prov. 25:21-22).

Este interesant faptul că, deși Isus ne-a poruncit să ne iubim dușmanii, să facem fapte bune față de cei ce ne urăsc, să îi binecuvântăm pe cei ce ne blesteamă și să ne rugăm pentru cei se poartă rău cu noi (vezi Luca 6: 27-28), El nu ne-a spus niciodată să îi iertăm pe vreunul dintre ei. Putem iubi oamenii fără să îi iertăm – așa cum și Dumnezeu îi iubește pe oameni fără să îi ierte. Nu numai că îi putem iubi, dar ar trebui să îi iubim, deoarece Dumnezeu ne poruncește acest lucru. Iar dragostea noastră pentru ei ar trebui manifestată prin faptele noastre.

Doar pentru că Isus S-a rugat Tatălui Său să îi ierte pe soldații care Și-au împărțit hainele între ei nu înseamnă că Dumnezeu Se așteaptă să ignorăm toate celelalte lucruri pe care le-am studiat în Scriptură referitoare la acest subiect și să îi iertăm pe toți cei care păcătuiesc împotriva noastră. Doar ne învață că ar trebui să îi iertăm îndată pe cei care nu sunt conștienți de greșeala făcută față de noi și să manifestăm multă îndurare față de necredincioși.

Ce putem spune despre Iosif?

Iosif, care și-a iertat din toată inima frații care îl vânduseră ca sclav, este uneori dat ca exemplu al felului în care ar trebui să îi iertăm pe toți cei care păcătuiesc împotriva noastră, indifferent dacă ne cer sau nu iertare. Dar asta ne învață povestea lui Iosif?

Nu!

Iosif și-a trecut frații prin încercări și teste timp de cel puțin un an, pentru a-i determina să se pocăiască. Chiar a pus să fie închis unul dintre frații săi pentru mai multe luni în Egipt (vezi Gen. 42:24). Când frații săi și-au văzut toți vina (vezi Gen. 42:21; 44:16) și când unul dintre ei s-a oferit drept zălog în locul fratelui preferat de tatăl lor (vezi Gen. 44:33), Iosif a știut că nu mai erau aceeași oameni geloși și egoiști care îl vânduseră pe el ca sclav. Atunci și numai atunci și-a dezvăluit Iosif identitatea și le-a adresat cuvinte pline de dragoste celor care păcătuiseră împotriva lui. Dacă Iosif i-ar fi „iertat“ imediat, nu s-ar fi pocăit niciodată. De fapt aceasta este consecința implicită a învățăturii „iertării imediate pentru toți“ care circulă uneori astăzi. A ne ierta frații și surorile care ne-au greșit fără a-i confrunta rezultă în: (1) o iertare falsă care nu aduce împăcare și (2) ofensatori care nu se pocăiesc și deci nu se maturizează spiritual.

Aplicarea principiilor din Matei 18:15-17

Deși cei patru pași ai împăcării enumerați de Isus sunt destul de ușor de înțeles, în practică pot fi mai greu de îndeplinit. Când Isus a menționat acești patru pași, S-a gândit la situația în care un frate A este convins, și este îndreptățit să creadă așa, că fratele B a greșit față de el. Totuși, în realitate s-ar putea ca fratele A să se înșele. Așa că haide să ne imaginăm o situație în care să analizăm fiecare scenariu posibil.

Dacă fratele A este convins că fratele B a greșit față de el, acesta ar trebui să se asigure că nu este exagerat de critic, găsind un pai în ochiul fratelui său B. Multe ofense mici ar trebui trecute cu vederea și tratate cu îndurare (vezi Mat 7:3-5). Totuși, dacă fratele A descoperă că are resentimente față de fratele B datorită unei ofense semnificative, ar trebui să îl confrunte.

El ar trebui să o facă în particular, ascultând de porunca lui Isus, dând dovadă de dragoste față de fratele B. Motivația lui ar trebui să fie dragostea, iar scopul împăcarea. Nu ar trebui să mai spună nimănui altcuiva despre greșeala respectivă. „Dragostea acoperă o sumedenie de păcate“ (1 Petru 4:8). Dacă iubim pe cineva nu îi vom expune păcatele; le vom ascunde.

Confruntarea lui ar trebui să fie blândă, dând dovadă de dragoste. Ar trebui să spună ceva de genul: „Frate B, apreciez foarte mult relația noastră. Dar s-a întâmplat ceva ce a creat un zid în inima mea între mine și tine. Nu doresc să existe acest zid, de aceea trebuie să îți spun de ce simt că ai greșit față de mine ca să încercăm să ne împăcăm. Și dacă am avut și eu o contribuție la această problemă, aș vrea să îmi spui.“ Și apoi ar trebui să îi spui cu blândețe fratelui tău B ofensa pe care ți-a adus-o.

În majoritatea cazurilor, fratele B nici măcar nu și-a dat seama că și-a jignit fratele A și, de îndată ce află, își cere iertare. Dacă se întâmplă acest lucru, fratele A ar trebui să îl ierte îndată pe fratele B. A avut loc împăcarea.

Un alt scenariu posibil este când fratele B va încerca să-și îndreptățească greșeala față de fratele A, spunându-i că a fost o reacție la ofensa pe care i-o adusese mai înainte fratele A. În acest caz, fratele B ar fi trebuit să îl confrunte pe fratele A cu greșeala respectivă. Dar cel puțin acum există un dialog și o speranță de împăcare.

În asemenea cazuri, părțile ofensate ar trebui să discute ce s-a întâmplat, admițând că fiecare a greșit într-un anumit fel și apoi să își ofere iertarea reciprocă. A avut loc împăcarea.

Un al treilea scenariu este când A și B nu reușesc să se împace. Atunci au nevoie de ajutor și este timpul să treacă la pasul al doilea.

Pasul doi

Ar fi mai bine dacă fratele A și fratele B ar cădea de acord cu privire la persoana care să îi asiste în această încercare spre împăcare. Ideal ar fi ca frații C și D să îi cunoască și să îi iubească și pe A și pe B, asigurându-le astfel imparțialitatea. Și numai fraților C și D ar trebui să li se spună despre dispută din dragoste și respect față de A și B.

Dacă fratele B nu este cooperant în această privință ține de fratele A să găsească o persoană sau două care să ajute.

Dacă frații C și D vor fi înțelepți, nu vor lua o decizie până nu vor auzi ambele puncte de vedere. De în dată ce C și D au hotărât, A și B ar trebui să se supună deciziei lor și persoana care a greșit sau, dacă este cazul ambii, să își ceară scuzele de rigoare și să se împace.

Frații C și D ar trebui să spună clar cine anume a greșit, nu să concluzioneze că au greșit amândoi, din dorința de a fi imparțiali sau de a-și asuma un risc mai mic. Ei ar trebui să știe că dacă fratele A sau B le respinge hotărârea, atunci se va merge în fața întregii biserici, iar judecata lor lașă va deveni evidentă tuturor. Această ispită de a încerca să păstreze prietenia și cu A și cu B prin compromiterea adevărului este un motiv întemeiat pentru care este mai bine să ai doi judecători decât unul singur. În plus, este mult mai probabil ca decizia lor să aibă greutate în fața lui A și B.

Pasul trei

În cazul în care fie A, fie B, respinge hotărârea luată de C și D, problema trebuie adusă în fața întregii bisericii. Cel de al treilea pas nu este niciodată făcut în bisericile instituționale – și din motive întemeiate – deoarece ar rezulta inevitabil în dezbinări. Isus nu a dorit ca bisericile locale să aibă mai mulți oameni decât încap într-o casă. Acestă comunitate familială restrânsă, în care fiecare îi cunoaște și îi iubește pe A și B este contextul dorit pentru pasul trei. Într-o biserică instituțională, pasul trei ar trebui făcut într-un grup restrâns alcătuit din oameni care îi cunosc și îi iubesc atât pe A, cât și pe B. Dacă A și B fac parte din comunități diferite, corpul de decizii ar trebui să fie constituit din câțiva dintre cei mai adecvați membrii ai celor două comunități.

De îndată ce biserica ia decizia, fratele A și fratele B ar trebui să se supună amândoi acestei decizii, știind care este consecința finală. Ar trebui să își ceară scuze, să se acorde iertarea și să se împace. Dacă fie A, fie B refuză să își ceară scuzele de rigoare, ar trebui să fie dat afară din biserică și nimeni nu ar trebui să aibă părtășie cu el. De obicei, persoana care nu dorește să se pocăiască se va fi retras deja singură și probabil că va fi făcut acest lucru cu mult înainte de a fi început acest proces, dând astfel dovadă de lipsă de dragoste autentică față de familia lui spirituală.

O problemă frecventă

În bisericile instituționale, oamenii își rezolvă de obicei neînțelegerile părăsind pur și simplu biserica și ducându-se în alta, unde pastorul, dacă vrea să își construiască propriul imperiu cu orice preț și dacă nu are o relație bună cu ceilalți pastori, îi va primi cu brațele deschise și le va lua partea când le vor auzi povestea dureroasă.

Această abordarea neutralizează porunca lui Isus de a face pași spre împăcare. Și, în mod normal, este doar o chestiune de câteva luni sau ani până când persoana jignită, care a fost primită cu căldură de acești pastori în biserica lor, se va simți din nou ofensată și va pleca în altă biserică.

Isus S-a așteptat ca bisericile să fie suficient de mici încât să se poată întâlni în case și ca pastori/prezbiteri/supraveghetori să lucreze împreună ca formând un singur trup. Astfel, excomunicarea unui membru din biserică ar trebui să fie o excomunicare din toate celelalte biserici. Este responsabilitatea fiecărui pastor/prezbiter/supraveghetor să îl întrebe imediat pe creștinul care vine în bisercă despre contextul în care a plecat din biserica anterioară și apoi să-i contacteze pe cei de la conducere pentru a stabili dacă un asemenea om ar trebui să fie primit.

Planul lui Dumnezeu de a avea o biserică sfântă

O altă problemă frecventă în bisericile instituționale este aceea că de multe ori sunt alcătuite din oameni care participă ca la spectacol, fără să dea socoteală altora decât poate la un nivel minim, deoarece relațiile sunt doar de natură socială. Astfel nimeni, și în mod deosebit pastorii, nu are idee despre cum își trăiesc viața, iar oamenii nesfinți aduc în mod constant o pată bisericii pe care o frecventează. Cei din afară îi judecă pe oameni pe care îi consideră creștini ca fiind la fel ca și necredincioșii.

Acest lucru în sine ar trebui să fie o dovadă suficientă pentru oricine că structura bisericilor instituționale nu este ceea ce a intenționat Dumnezeu pentru biserica Lui sfântă. Oamenii ipocriți și lipsiți de sfințenie se ascund întotdeauna în biserici mari, aducând reproșuri la adresa lui Hristos. Totuși, așa cum am citit în Matei 18:15-17, Isus a intenționat foarte clar ca biserica Lui să fie alcătuită din oameni sfinți care sunt membrii dedicați unui trup curat. Lumea va privi biserica și va vedea o mireasă curată. Totuși, astăzi văd în ea o prostituată necredinciosă Soțului ei.

Acest aspect divin al curăției bisericii a fost evidențiat atunci când Pavel a abordat o situație critică din biserica din Corint. Un membru ce făcea parte din trup trăia în adulter cu mama lui vitregă:

Din toate părțile se spune că între voi este curvie; și încă o curvie de acelea, care nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăiește cu nevasta tatălui său. Și voi v-ați fălit! Și nu v-ați mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a săvârșit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru! Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de față cu duhul, am și judecat, ca și când aș fi fost de față, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi și duhul meu, fiind adunați laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna lui Satan, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus....V-am scris în epistola mea să n-aveți nici o legătură cu curvarii. Însă n-am înțeles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei hrăpăreți, sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieșiți din lume. Ci v-am scris să n-aveți nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că își zice „frate“, totuși este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau bețiv, sau hrăpăreț; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncați. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecați pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Dați afară dar din mijlocul vostru pe răul acela (1 Cor. 5:1-5, 9-13).

Nu era nici o nevoie ca acest om să treacă prin pașii specifici pentru împăcare, deoarece era clar că nu era un credincios autentic. Pavel s-a referit la el ca la unul care „își zice frate“ și „bărbat rău”. Mai mult, câteva versete mai târziu Pavel a scris:

Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10).

În mod clar Pavel avea dreptate să creadă că cei imorali, precum bărbatul din biserica din Corint, își trădau falsitatea credinței lor. Asemenea oameni nu ar trebui tratați ca frați și trecuți prin pașii împăcării. Aceștia ar trebui excomunicați, „dați pe mâna lui Satan“, pentru ca biserica să le întărească convingerile false și în speranța că vor vedea că au nevoie să se pocăiască pentru a putea fi „mântuiți în ziua Domnului Isus“ (1 Cor. 5:5).

În bisericile mari contemporane există uneori sute de oameni care își spun creștini, dar care conform standardului biblic sunt necreștini și care ar trebui excomunicați. Scriptura dovedește foarte clar că biserica are responsabilitatea de a-i îndepărta pe curvarii, imoralii, homosexualii, bețivii, etc., care nu se pocăiesc. Totuși, astfel de oameni, sub egida „harului“, sunt astăzi puși în grupuri de ajutorare în care pot fi încurajați de alți „credincioși“ cu aceleași probleme. Acesta este un afront față de puterea transformatoare a Evangheliei lui Isus Hristos.

Liderii căzuți

În ultimul rând, în cazul liderilor care au căzut în păcate grave (precum adulterul) dar s-au pocăit, ar trebui restaurați imediat pe poziția lor? Deși Domnul îl va ierta imediat pe liderul care se pocăiește (și la fel ar trebui să facă și biserica), liderul căzut a pierdut încrederea celor cu care lucra. Încrederea trebuie câștigată. De aceea, liderii căzuți ar trebui să se retragă de bună voie din poziția de conducere și să se supună supravegherii spirituale până când se vor dovedi din nou demni de încredere. Trebuie să o ia de la început. Aceia care nu vor să se smerească slujind în lucruri mici ca să recapete încredere nu ar trebui să fie reconsiderați ca lideri de nimenea în biserică.

Pe scurt

Întrucât ucenicizatorii sunt chemați să mustre, să certe, să îndemne cu toată blândețea și învățătura (2 Tim. 4:2), să nu șovăim în fața chemării noastre. Haide să ne învățăm ucenicii să se iubească cu adevărat unii pe alții, manifestând întotdeauna o îngăduință plină de milă, confruntându-ne cu blândețe când este cazul, apoi cerând și ajutorul altora dacă este nevoie și iertându-ne ori de câte ori ne cerem iertare. Cât de diferită este această iertare de cea falsă, care nu aduce vindecare reală în relațiile destrămate. Haide să ne dăm silința să ascultăm de Domnul în fiecare aspect, pentru a-I păstra biserica sfântă și curată, o adevărată laudă la adresa Numelui Său!

Pentru un studiu mai aprofundat legat de confruntare și disciplina în biserică vezi Rom. 16:17-18; 2 Cor. 13:1-3; Gal. 2:11-14; 2 Tes. 3:6, 14-15; 1 Tim. 1:19-20, 5:19-20; Tit 3:10-11; Iacov 5:19-20; 2 Ioan 10-11


[1] Dacă, mai târziu, cel excomunicat se pocăiește, este normal ca Isus să Se aștepte să îl iertăm.

[2] Dacă un soț adulter este creștin, ar trebui să trecem acel soț prin cei trei pași spre împăcare despre care a vorbit Isus înainte de a intenta divorțul. Dacă acel soț adulter se pocăiește, conform poruncii lui Isus trebuie să îl iertăm.


Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...APARATE VULCANIZARE, AEROTERME, MASINI DE SPALAT...Vezi aici!