Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Psalmul marilor resurse

Publicat la 2013-08-01 de Traian

Cine nu a auzit de Psalmul 23? Nu este doar o capodoperă a literaturii creștine, dar este și un izvor de viață, lăsat să curgă pentru fi ecare sufl et nefericit și neîmplinit. Este invitația de a întâlni cea mai blândă și minunată persoană, în prezența căreia găsești drumul spre viața adevărată.

Oare cum sună acest psalm pentru un cuplu căsătorit? De fapt este ca o muzică. Pentru unii poate fi la prima audiție, dar nu vă va părea rău. Primele acorduri încep cu:
Domnul este Păstorul meu… Este clar: nici soțul și nici soția nu este conducător, unul pentru altul, ci numai Cel care leagă inimile în dragoste. Pentru că tipul lui de conducere este asemenea păstorului cel bun, care nu gonește oile din spate, ci le cheamă după El. Datorită a ceea ce este el, prin caracterul lui. Cel care este în cuplu și care își asumă caracterul Marelui Păstor, nu va folosi coerciția și manipularea pentru a-și conduce partenerul acolo unde dorește. Ar însemna pustiirea sufletului celuilalt. Și atunci cine va conduce în familie? Dacă rămânem lângă Păstorul cel Bun nu avem decât o singură conducere în căsnicie: conducere împărtășită. Amândoi vor stăpâni peste lucruri și evenimente, dar nu unul față de celălalt. Și, totuși, și unul și celălalt se vor supune unul altuia în dragoste. Și asta este o taină.

Ce părere aveți de următorul vers: nu voi duce lipsă de nimic?

E absurd! Dacă n-ar fi din Biblie aș trece repede peste el și l-aș arunca peste bordul rațiunii. Pentru că la prima citire nu are rațiune. Poftim, accept să am în familie prezența Păstorului cel bun. Așa am plecat și eu în căsnicie. Dar la început am avut doar o cameră pe pivniță și un hol care servea ca bucătărie. Doamna mea a venit cu o canapea îngustă, care totuși avea calitatea de a ne ține cât mai aproape unul de celălalat, iar eu am venit cu un aragaz și o cuvertură persană. Doamna a mai adus un șifonier în două uși și am mai primit de la nuntă ca dar un frigider. Eu am pus o masă în mijloc și doamna un covor persan, cu care ne mândream. Nici tu cuptor cu microunde, nici tu combină frigorifi că și nici măcar două camere, ca să primim musafi ri. Nu tu mașină sau bicicletă și nici mobilă de bucătărie. Cum să accept afi rmația Bibliei că nu voi duce lipsă de nimic? Cum să accept sfaturile ei și, dacă Îl am pe Păstorul cel Bun de ce-mi lipsesc atâtea lucruri din cămin?

Am uitat să vă spun un lucru: deși nu aveam de niciunelea, eram fericiți. Nu simțeam nevoia de ceea ce astăzi am și atunci nu aveam. În căsnicia noastră exista ceva ce acoperea totul. Ați ghicit: era dragostea! Și nu duceam lipsă de nimic! Concluzia este simplă: cine duce lipsă de unele lucruri și este nefericit atunci nu are… un păstor. Pe Cel Bun.

El mă paște în pășuni verzi… și bine face. Ceea ce ne ține pe noi în viață este o hrană completă, Cuvântul vieții Lui. Chiar și cei care nu acceptă conducerea și păstorirea Lui mănâncă din ceea ce El dă și peste buni și peste răi. Și ei nici nu-și dau seama. Dar pentru cei doi prinși în legătura căsniciei hrana care le alimentează încrederea și dragostea este… comunicarea. Cum oile consumă toată ziua iarbă așa și cei doi parteneri trebuie să trăiască prin comunicare. O comunicare de dragul celuilalt, prin care unul față de celălalt se deschide cu tot ce îi aparține, înseamnă calea spre cunoașterea nevoilor celuilalt, spre intimitate și dragoste. Absența unei comunicări adevărate înseamnă primul motiv al atâtor despărțiri și divorțuri. Așa cum Dumnezeu ne cheamă la o comunicare vitală pentru existența noastră pământească și veșnică prin Cuvântul lui și după cum noi comunicăm cu El prin rugăciune și ascultarea princiipilor Lui nobile, așa ar trebui să se așeze în căsnicia noastră comunicarea iubirii.

…și mă duce la ape de odihnă… Un om care trăiește credința în Dumnezeu are odihnă. Nu are furtuni și lupte interne. Nu este speriat de ziua de mâine și nu trăiește dezamăgirea reacției incomode a partenerului de viață. Apele de odihnă înseamnă încrederea în Dumnezeu. Înseamnă seninătate și pace în sufl et. Încrederea în partenerul de viață, chiar dacă mai sunt tensiuni și dezacorduri (amintiți-vă de Iov) este totuși pasajul marital, care asemenea unui cântec al unui izvor, își afi rmă existența prin a se dărui. A-l suspecta pe partener de neloialitate și a-l califi ca în modul nefericit ca un oponent înseamnă deja deschiderea unui front de luptă și echiparea cu armament greu de distrugere a „vrăjmașului”, pe care îl socotește astfel, tocmai pentru că se face vrăjmaș lui însuși. El n-a ajuns la apele de odihnă pentru că se conduce singur și n-are nevoie de Păstorul cel Bun. Hrană sigură pentru balaurul divorțului.

îmi înviorează sufletul… căci în arșița rutinei nimeni n-ar putea trăi. După cum Creatorul nu ne-a lăsat doar cinci culori și șase fl ori; după cum nu ne-a lăsat doar trei pomi cu roade și două soiuri de pești; după cum Creatorul nu ne-a lăsat doar o singură stea pe cer și doar o singură strălucire, așa și căsnicia nu trebuie să cuprindă doar un set de cuvinte și atitudini. Doar câteva expresii și simțăminte. Ceea ce înviorează un cămin este varietatea manifestărilor fericite prin care îl îmbogățim pe partener și îl îmbrăcăm în fi ecare zi cu o altă haină a aceleiași iubiri. Cuvinte proaspete de apreciere, cadouri și îmbrățișări, program variat și deconectare de lucrurile repetitive, umor și joacă, bucurie împărtășită și declarații de dragoste inedite, iată ce înviorează sufl etul. Asta pentru că Păstorul cel Bun ne schimbă zilnic peisajele vieții cu binecuvântări noi și proaspete.

…și mă povățuiește pe cărări drepte… Apropo, a cui e cărarea mai dreaptă? A mea sau a doamnei mele? Nu e așa că eu argumentez mai bine? Nu e așa că ea prea le exagerează și se agită prea tare? Nu-i așa că ea deformează cu sentimentele ei realitatea și iese din judecata cea bună a lucrurilor? Nu-i așa că ea… Hai oprește-te că deja ai început să apuci pe cărări strâmbe, ori de câte ori te justifi ci și învinovățești partenerul. Din pricina Păstorului și a Numelui Lui nu ai dreptul să-ți scoți dreptatea, chiar dacă ai… dreptate. Când ne considerăm mai buni decât partenerul nostru am și stabilit inegalitate în relație. Am și creat bazele unei competiții maritale. Am și dat drumul la resentimente și confl icte. Am și creat cadrul pentru abuz. Și asta nu e viață! Uitați-vă la Păstorul cel Bun care ne acceptă așa cum suntem, rebeli și încăpățânați; uitați-vă cum ne leagă rănile deși o să mai luăm drumul mărăcinilor și o să mai rătăcim drumul dragostei; uitați-vă cum ne așteaptă la fi ecare intersecției insistând să-L urmăm. Chiar nu vrem să învățăm nimic de la El?

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de nici un rău, căci Tu ești cu mine... Existența noastră este tragică. La tot pasul suntem întâmpinați de pericole. Frica ne pândește la orice colț de eveniment. Ne este teamă să nu pățim ceva care ar deteriora sănătatea noastră, prestigiul nostru, relațiile noastre, bunurile care le-am strâns cu atâta sudoare.Pierderea partenerului ar fi una dintre cele mai teribile dureri.Și totuși în această vale a plângerii Păstorul mă dezbracă de frică și de teama de moarte. Ce argumente are ca să mă convingă? Și știți ce-mi spune? Îmi spune că „dragostea nu va pieri niciodată”. El îmi garantează veșnicia relației de cuplu dacă eu o așez în mâinile iubirii Lui. Chiar și pierderea unuia din cei doi nu este o tragedie pentru că El l-a răscumpărat pe cel care a trecut la odihnă. Argumentul cel mai tare este de fapt asigurarea că „Tu ești cu mine!” În durere, în bucurie, în pierdere, în teamă, în singurătate, în confuzie El este cu noi când Îl chemăm. Durăm cât îi permitem să fi e prezent în existența noastră. V-ați gândit cumva la veșnicie? O cere chiar dragostea dintre și din cei doi?

Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie. Primul este semnul conducerii regești, al doilea semnul disciplinei pe care o cere dragostea. Un cuplu nu se poate conduce decât după principii, iar natura noastră răzvrătită are nevoie de o continuă disciplină pentru a cuibări în noi și în relație permanența vieții constante de dragoste. Avem nevoie de deprinderi fericite de viață care să se instaleze suverane în practica existenței de familie. Dăruirea iubirii necondiționată, răbdarea, acceptarea, înțelegerea partenerului, ascultarea atentă în comunicare, atenții calde și delicate, bucuria de a crește relația, au nevoie de repetiții insistente pentru a construi fericirea. Ele vor fi prin disciplină și conducere divină o mângâiere a vieții de cuplu și o creștere continuă în dragoste. Viața de dragoste care nu crește dezvoltă monștri. Dar fi ecare pas câștigat în permanentizarea unei relații pe principii înseamnă alegerea drumului spre cer. Dar împreună!

Tu îmi întinzi masa în fața protivnicilor mei… Ce curaj! Dar și gestul unei ospitalități surprinzătoare. Între mine și cel cu care sunt în confl ict Marele Păstor pune o masă! Asta înseamnă că mă cheamă la masa tratativelor. Chiar așa! Nu m-am gândit că de aceeași favoare trebuie să aibă parte și oponentul meu! Cineva a scris o carte intitulată: „În pat cu dușmanul”, dușmanul fi ind chiar unul din cei doi din căsnicie, care ridică o pretenție de viață diferită de a partenerului. Ce e de făcut? Nimic mai simplu: așează o masă între el și tine. O confruntare creștină, unde bucatele alese sunt cuvinte de respect și amabilitate, atitudine de acceptare, un ton plăcut al vocii, un spirit de concilere și iertare. Exact cum face Păstorul ce Bun. Doar că El îți dă motivul, dar și puterea de a face la fel, în măsura în care guști din
bucatele Lui.

…îmi ungi capul cu untdelemn… Nu e șampon sau gel de duș, ci untdelemn. În vechime, în poporul lui Israel, când era ales un împărat, semnul simbolic al acestui act era consemnat prin ungerea cu untdelemn. Să înțeleg că Păstorul celor mai bune pășune vrea să mă ungă împărat, iar pe doamna mea, împărăteasă? E chiar așa! Intenția Lui este să reașeze demnitatea pierdută în Eden, când cei doi au ajuns să se învinuiască reciproc și să-și piardă domeniile și stăpânirea dată de Creator. Restabilirea relației cu Păstorul ne procură însemnele regalității pierdute: respectul de sine. Cel care primește caracterul lui Dumnezeu primește și o valoare de sine, care nu poate fi alterată de nici o ocară pe care cineva ar arunca-o. În dialogul dintre cei doi, pot exista califi cative care urmăresc să prăbușească valoarea celuilalt, dar cel care își cunoaște propria valoare dată de Sus nu va replica la fel și nu se va prăbuși sub cuvintele și atitudinea întunecată a celuilalt. Cel care are însemnele regalității se respectă pe sine și va proceda ca și Cel care l-a investit cu acea putere de caracter. Ține de demnitate divină!

…și paharul meu este plin de dă peste el... Mare lucru este să fi i mulțumit cu ceea ce primești și ai. În acest secol al comparațiilor (vecinul are vilă, eu nu am; noi nu avem mașină ca familia Popescu; eu nu sunt așa de bine văzut ca Istrate) unde standardul este celălalt, este greu să înaintezi în relație. Cel care este nemulțumit se va alimenta din comparația cu partenerul său, iar conflictele vor fi permanente. Mulțumirea nu se procură proporțional cu lucrurile pe care le deții, ci vine din calitatea relației. Adevărata abundență rezidă din virtuțile prezente în inimă, unde cel ce le deține este haină pentru partenerul lui, este hrană gustoasă prin comunicarea dragostei lui, este pace și încredere prin consecvența iubirii manifestate, este apă curată și proaspătă prin romantismul mereu prezent. Singura comparație pe care o face este aceea dintre el și Păstorul cel Bun, în care se oglindește pentru umplerea cu frumusețea lui de caracter. Și, deodată devii cel mai bogat din lume!

Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele… Dar poate o căsnicie să vadă fericirea? Și da și nu. Încep cu nu. În deplinătatea condițiilor nu va fi fericire. Lipsurile, suferința, singurătatea uneori și crizele de viață nu vor putea prinde fericirea. Dar în relație, da. Ceea ce va determina bucuria de a trăi este relația de dragoste care lucrează fericirea. Și ea vine numai de Sus și se propagă între cei doi. Ceea ce face ca acestă fericire să fi e posibilă este îndurarea sau harul divin. Marele dar este deschiderea permanentă a milei lui Dumnezeu spre cei doi, ca oricând, atunci când doresc resursele vieții cerești să le aibă la dispoziție, fără vreun merit și fără să le cumpere. Acceptarea lor este ocazia lui Dumnezeu de a le oferi. Este atât de ușor pentru că L-a costat așa de mult pe Dumnezeu atunci când L-a oferit pe Fiul Său pentru răscumpărarea noastră. Așa încât nu există scuză pentru eșec.

…și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele. Destul de sumbru. Toată viața într-o biserică nu este tocmai o perspectivă echilibrată. Nu asta înseamnă Casa Domnului? Dar stai puțin! Nu spune Biblia că acolo unde sunt doi sau trei, adunați în Numele Meu sunt și Eu cu ei? Ca o biserică să fi e biserică are nevoie de o grupare de oameni care I se închină și care cred în El. Numărul minim, dar sufi cient este doi. Iar dacă soțul și soția cheamă prezența lui Dumnezeu în căminul lor, nu înseamnă că acea casă este Casa Domnului? Corect. El locuiește în inimile noastre prin credință. Dar va locui și cu cei doi unde este chemat. Sintagma „sfârșitul zilelor” este descurajantă. Doar atât? Până la sfârșitul zilelor este testul credinței și a umblării cu Păstorul cel Bun prin care facem dovada că rămânem în staulul Lui și în turma Lui. Că nu dorim alt păstor. Că nu dorim altă viață. Că nu dorim un cămin cu abuzuri și ceartă. Că nu ne place să controlăm pe partener și să ni-l anexăm. Că nu vrem să stăpânim peste celălalt, dându-i programul nostru de viață. Până la „sfârșitul zilelor” pământești, în aceste condiții de păcat, este ocazia harului înnoirii și a umblării după Păstor, pentru a învăța din dragostea Lui și de a o reproduce în cămin. Apoi timpul nu va mai fi intrerupt de moarte. De ce? Pentru că cel care a auzit psalmul marilor resurse de viață a cunoscut pe Păstorul vieții de familie.
* * *
O voce se înalță într-o rugăciune sinceră și interesată de răspuns: „Doamne, Tu, cel ce ne ești Marele Păstor, te rog schimbă-l pe soțul meu și fă-l mai bun și mai înțelegător. Ia-l Tu, în turma iubirii tale și dă-i cuvinte potrivite pentru mine ca să nu mă mai critice și să mă desconsidere. Convinge-l să fi e mai tandru și mai dispus în treburile gospodărești și fă-l să comunice mai mult cu mine, că prea tăcut este când îi cer câte ceva. Și, apoi, fă-l dispus să meargă cu mine oriunde vreau eu și să mă asculte în tot ce cred că este bine. Fă-l să mă iubească chiar dacă îl mai cicălesc și îmi mai ies din fi re. O să fi u mai credincioasă dacă îmi vei răspunde cererilor mele și am spun și altora ce minuni faci Tu celor necăjiți, cum sunt eu. Dar dacă nu îl vei schimba pe soțul meu atunci voi da divorț de el. Știu că o să-mi răspunzi și că o să-l iei în turma dragostei Tale ca să-l schimbi și să fi e alt om, căci așa cum este nu mă pot înțelege cu el. Îți mulțumesc. Amin.”

Iar Păstorul cel Bun îi răspunde: „Îmi pare rău. Nu pot să-ți ascult cererea.” „Bine, dar Tu nu poți să nu răspunzi la rugăciunea mea! Așa am citit în Biblie!” zise ea revoltată. „Cu siguranță că vreau să-ți răspund, dar nu după părerea ta. Pentru că-Mi pui condiții, asta dovedește că nici nu crezi că pot să-l schimb pe soțul tău. Am altă idee, cu riscul de a fi greșit înțeles: vino tu, mai întâi în staulul schimbării inimii și apoi ne vom ocupa și de soțul tău. Ce părere ai?”

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...CASE DE MARCAT , COPIATOARE, MULTIFUNCTIONALE...Vezi aici!