Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Cerând aprovizionare și iertare

Publicat la 2013-06-25 de Traian



Anul trecut, mulți creștini din Vest dar și din Orientul îndepărtat au sărbătorit 500 de ani de la nașterea reformatorului francez John Calvin, reformatorul din Geneva. Au avut loc numeroase evenimente cu această ocazie. Cred că am participat la șapte astfel de evenimente. La a șaptea dintre ele, unul dintre prieteni mi-a spus că pentru el este a zecea sărbătoare la care participă; și am știut că va mai merge la multe. Am împărtășit amândoi perspectiva că anul umrmător Calvin nu va mai avea cinci sute de ani și nu va trebui să sărbătorim nașterea lui atât de frecvent. John Calvin a scris poate cea mai remarcabilă carte creștină din ultimii cinci sute de ani. A început s-o scrie la douăzeci și șase de ani. A fost publicată când avea douăzeci și șapte de ani. Este vorba despre cartea Institutes of the Christian Religion (Institutele religiei creștine, n.tr.). El și-a petrecut următorii douăzeci și cinci de ani revizuind cărticica scrisă în tinerețe, adăugând și adăugând la ea, traducând-o în franceză, pentru poporul lui, până când ediția finală din 1559 (și ediția franceză, un an mai târziu) a ajuns să conțină două mari volume. În toți acei ani de revizuire, propoziția introductivă a cărții a rămas aproape neschimbată. Cu alte cuvinte, Calvin „a înțeles-o”, după cum am spune noi, când avea douăzeci și șase de ani. Și propoziția introductivă este aceasta: „Aproape toată înțelepciunea pe care o avem, adică înțelepciunea adevărată și sănătoasă, constă din două: cunoștința lui Dumnezeu și cea a noastră.” Cărturarii creștini au discutat multă vreme de unde a luat Calvin acea idee. Cel mai probabil răspuns este că a luat-o din rugăciunea Tatăl nostru, rugăciunea Domnului Isus. Pentru că despre aceasta este vorba în rugăciunea Sa, despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, a ne cunoaște pe noi înșine și a trăi pentru slava Lui. Și în introducere Domnul Isus Cristos ne direcționează atenția spre Dumnezeu, spre a-l cunoaște pe El ca Tatăl nostru ceresc, care este de asemenea Cel sfânt, care ne este accesibil numai prin harul Său. Și astfel ne rugăm ca împărăția Lui, întemeiată de Domnul nostru Isus Cristos, să crească, să se mărească și să se extindă până în ziua în care pământul va fi plin de slava lui Dumnezeu; după cum apele acoperă marea și împărățiile lumii acesteia vor fi împărăția Dumnezeului nostru și a Cristosului Său și El va domni pentru totdeauna. Într-un sens, aceasta este tot ceea ce trebuie să știi pentru a avea o viață corespunzător centrată. Să știi că poți să-L numești „Tată”. Să știi că El este infinit de sfânt și a creat o cale pentru ca păcătoșii nesfinți să vină la El. Și să știi că trăiești în harul și puterea unei împărății care nu va avea sfârșit.

Și apoi, desigur, după cum știți, Isus își mută atenția de la aceste trei lucruri, pe care trebuie să le cunoaștem despre Dumnezeu, spre cele trei lucruri pe care trebuie să le știm despre noi înșine. Mai întâi de toate, noi avem nevoie de aprovizionarea Lui. „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi.” În al doilea rând, avem nevoie de iertarea Lui. „Și ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă și noi iertăm oricui ne este dator.” Și avem nevoie de protecția Lui. „Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău.” Azi ne vom gândi la aprovizionare și iertare. Acestea sunt marile noastre nevoi: aprovizionarea zilnică din mâna lui Dumnezeu, iertarea zilnică prin harul lui Dumnezeu. Dă-ne azi pâinea ce-a de toate zilele. Noi spunem adesea că nu poți să te rogi Tată nostru decât dacă vrei să trăiești această rugăciune. Și poți vedea aceasta aici. Există cu siguranță o reflecție aici, un ecou al căii în care Domnul și-a dus poporul Lui prin pustie în zilele exodului; și a aranjat viețile lor astfel încât, în afară de aranjamentele speciale pentru ziua sabatului, ei trebuiau să culeagă mană zilnic. Ei trebuiau să trăiască în dependență constantă față de Domnul. Majoritatea dintre noi ne-am rugat deja azi: „...pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...” Mă întreb dacă există vreun contestatar conștient în încăpere, cineva care vede clar, gândește ferm, a cărui conștiință puternică îl împiedică să spună lucruri despre care nu crede că sunt adevărate. Mă întreb dacă este cineva de acest fel în încăpere, care a decis să nu se roage această rugăciune: „De ce să Îi cer lui Dumnezeu pâinea cea de toate zilele, când pâinea mea zilnică este deja în frigider? De ce ar trebui eu, care trăiesc într-o zonă care furnizează cantități mari de mâncare altor zone ale lumii, să-I cer lui Dumnezeu ceva ce am deja, în mare măsură prin propriile mele eforturi?” Cred că acesta e cazul celor mai multe persoane provenite din alte țări și care locuiesc acum în Statele Unite. Deplinul belșug de care ne bucurăm noi este uluitor pentru ei. Obișnuiam să gândesc că mania britanicilor era să afle cât de mulți oameni se pot înghesui într-un Mini Cooper, iar mania gospodinei americane – cât de multe poate înghesui într-un frigider. Și asta deoarece, în calitate de oaspete, binevenit în bucătăria oamenilor, nu am putut să nu văd când deschideau frigiderul că era destulă mâncare acolo, nu doar pentru acea zi, ci pentru o întreagă armată. Deci nu ar fi mai cinstit să ignorăm această cerere, să uităm să-I mai cerem Lui pâinea noastră zilnică? Pâinea este în frigider. Din câte știu eu, cina ta este deja în cuptor, nu trebuie să te rogi pentru aceasta.

Deci, de ce te rogi, totuși, în acest fel? Pentru că ai nevoie disperată să te rogi astfel. Știi de ce ai nevoie disperată să te rogi astfel? Pentru că nu poți nici măcar să mergi până la frigider despărțit de binecuvântarea și ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că într-o zi nu vei mai fi în stare să te duci la ușa frigiderului, nu-i așa? Decât dacă Dumnezeu continuă să sufle viață în tine. Tu ai nevoie de binecuvântarea Lui pentru ca acea aprovizionare zilnică să fie cu adevărat a ta. Îmi amintesc cum m-au afectat cele scrise de Abraham Keiper, teologul și primul-ministru olandez, într-una din cărțile lui, în timp ce medita la misterul profund al vieții. Și iată ce spune el: „Este un lucru uluitor că un om care cântărește 240 de livre (108,86 kg) poate urca scările în casa lui, câte două deodată, astfel încât întreaga lui casă se zguduie sub forța cu care urcă scările, iar după o jumătate de oră va avea nevoie de trei oameni foarte puternici să îl coboare. Pentru că între timp suflarea de viață a fost luată de la el.” Acesta este un motiv pentru care, cu toate că nu trăim (în special pentru că nu trăim) într-o cultură de subzistență, este atât de important să recunoaștem că în fiecare zi avem nevoie să ne mărturisim dependența noastră absolută de Domnul, pentru toate binecuvântările în ce privește toate cele necesare vieții. Și astfel, decât să fim înclinați a disprețui această cerere, vom fi, mai degrabă, prin harul lui Dumnezeu, dintre toți oamenii, cei mai conștienți că trebuie să ne amintim, zilnic, că pentru tot ceea ce avem suntem absolut dependenți de Dumnezeu. Și că trebuie să recunoaștem că nimic din ce avem nu e al nostru de drept, pentru că în prezența lui Dumnezeu ne-am pierdut toate drepturile și nu merităm din partea Lui decât judecată și înstrăinare. Prin urmare, când spun această rugăciune, eu îmi mărturisesc dependența absolută de Domnul. Și încă ceva, îmi mărturisesc în același timp mulțumirea pentru ceea ce îmi oferă Domnul.

De aceea am spus că nu te poți ruga Tatăl nostru fără să trăiești această rugăciune. Pentru că aceasta este o rugăciune pentru lucruri simple. Și ea ne învață, într-adevăr, o lecție foarte importantă. Cu cât mai repede învățăm această lecție, cu atât mai puternici vom fi: dacă nu pot să-I cer Lui aceasta cu toată inima, nu am nevoie cu adevărat de aceasta. Dacă vom înțelege acest principiu, viețile noastre vor fi extrem de diferite de viețile celor din jurul nostru, care ne spun că nu au nevoie de acele lucruri pe care le au, dar ei nu se pot elibera de ele. Le e teamă să se elibereze de ele, pentru că identitatea lor, valoarea lor și statutul lor în comunitate depind de toate lucrurile pe care le posedă. Dar ce lucru minunat este pentru un student, pentru un adolescent, pentru un cuplu de tineri căsătoriți, pentru noi toți să învățăm că, atunci când privirea noastră este concentrată asupra Domnului, care ne furnizează nevoile de bază, avem tot ceea ce am putea avea nevoie pentru a fi în stare să-L glorificăm la maximum. Aceasta ne face cu adevărat atât de puternici. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că, din întâmplare, adolescent fiind, am întâlnit un verset în cartea Eclesiastul, capitolul 4, versetul 6: „Mai bine o mână plină de odihnă, decât amândoi pumnii plini de trudă și goană după vânt.” Desigur, oamenii nu cred asta. Dimpotrivă, ei consideră că în societatea noastră ești cu adevărat puternic dacă ai toate lucrurile. Dar, de fapt, lucrurile acestea te slăbesc, pentru că ajungi să ai nevoie de ele. Însă creștinul care a învățat să se uite la Dumnezeu pentru aprovizionarea zilnică, care își concentrează atenția pe lucrurile de bază, care îl vor ajuta să trăiască la maximum pentru slava lui Dumnezeu, este cea mai puternică persoană din lume. Îți garantez că acest lucru este adevărat. De ce? Pentru că, în acest fel, niciun lucru nu te poate afecta. Ești liber de toate. De fapt, dacă ești liber de toate, unul din lucrurile de care trebuie să te păzești este felul în care vor acționa oamenii când tu le vei spune: „Nu, mulțumesc, nu am nevoie de asta.” Ei se mânie foarte mult. De ce se mânie atât de mult? Pentru că le-ai descoperit una dintre cele mai profunde slăbiciuni din viața lor. Ei au devenit atât de dependenți de lucruri. Dar tu ai devenit dependent de Domnul.

Și mai este ceva în această cerere, nu-i așa? Ne mărturisim dependența de Domnul pentru necesitățile noastre de bază. Ne mărturisim mulțumirea față de Domnul pentru lucrurile simple pe care El ni le oferă. Și în același timp, ne mărturisim responsabilitatea noastră unul față de celălalt pentru împlinirea reciprocă a nevoilor noastre. Nu este așa? Noi nu ne rugăm: „...pâinea noastră cea de toate zilele dă-mi-o mie azi.” Ci noi spunem: „...dă-ne-o nouă azi.” Cu alte cuvinte, noi suntem constant preocupați de familie. Și desigur, aceasta este rugăciunea familiei-biserică. Aceasta este ceea ce a făcut biserica primară din Faptele Apostolilor, o comunitate remarcabilă, pentru că, după cum vă amintiți, Luca ne spune timpuriu în Fapte că nu era niciun membru din biserică în nevoie, pentru că ei au învățat să se roage: „...pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi.” Este ceva ascuns aici, nu-i așa? Nu te poți ruga astfel fără a te dedica unei astfel de trăiri; și nu te poți ruga astfel și nu te poți dedica unei astfel de trăiri decât dacă ți-ai ridicat ochii întâi spre comoara pe care o ai în cer. Tatăl nostru ceresc, vie împărăția Ta. Când privești insistent acolo, când prioritățile tale sunt acolo, atunci orice alt lucru își găsește perfect locul. Nu aceasta ne spune Isus în predica de pe munte? Căutați mai întâi împărăția Lui și toate celelalte vi se vor da. Deci avem nevoie de aprovizionare.

Dar avem nevoie, de asemenea, și de iertare. Avem nevoie ca păcatele noastre să fie iertate. Isus ne învață să ne rugăm: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.” Ne-am rugat și aceasta. Mă întreb dacă te-ai rugat vreodată cu voce tare. „Și îmi iartă mie greșelile mele...” Aceasta este o formulă extrem de nepopulară în lumea noastră, în special printre păcătoși, nu-i așa? De ce îi irită pe oameni atât de mult cuvântul „păcat”? Creștinul știe că este în siguranță în prezența Tatălui ceresc când spune: „iartă-mi păcatele”. Nimeni altcineva nu este. Ei nu pot fi. Pentru că tot ceea ce așteaptă ei de la Dumnezeu este mânie și judecată. Indiferent de ce spun ei, aceasta este ceea ce așteaptă, de fapt, de la Dumnezeu. De aceea ei nu Îl iubesc. De aceea nu se încred în El. De aceea viețile lor sunt pline de toate lucrurile. Dar creștinul este liber să se roage: „Tată, iartă-mi păcatele.”

Și mai interesant e faptul că formula a devenit nepopulară chiar și în biserică, printre creștini. Ai observat acest lucru? Cam în jurul anului 1980, în Anglia, a existat o controversă teribilă, pentru că Biserica Anglicană a decis să schimbe unele rugăciuni din Cartea de liturgii. Pe când creștinii de modă veche veneau la Dumnezeu mărturisind că sunt niște păcătoși mizerabili, creștinii moderni sunt învățați să se roage: „Ne pare foarte rău și regretăm ce am făcut.” Nu este același lucru. Oricine are puțină minte știe că omul ar trebui să spună: „Îmi pare foarte rău și voi face mai bine data viitoare.” Oricum, este cu totul altceva să începi să te rogi: „Doamne, sunt un păcătos mizerabil.” La sfârșitul anului 1990, într-o mare denominație prezbiteriană din Marea Britanie, cineva a scris un articol pentru revista denominației numind un membru al familiei regale drept un păcătos mizerabil. Deodată s-a creat o adevărată nebunie. Dar, interesant, din câte știu eu, nebunia nu s-a stârnit în familia regală, ci în biserică. Și cincizeci de mii de copii ale revistei au fost aruncate. Când reporterii ziarului (văzând stupiditatea și inconsecvența bisericii) i-au întrebat de ce-au făcut acest lucru, știți care a fost răspunsul? Este absolut uluitor. „Nu vrem să dăm impresia că credința creștină poate cauza oamenilor o traumă psihologică.” Aceasta este cea mai binecuvântată traumă psihologică pe care o poate experimenta vreodată omul muritor: să descopere că, deși suntem păcătoși mizerabili, avem un Dumnezeu gata a ne ierta păcatele. Nu vedeți ce-au făcut ei? Ei nu au diminuat doar realitatea păcatului, ci și minunile harului.

Dar, după cum observați, că atunci când ne rugăm această rugăciune, „iartă păcatele noastre”, există o altă clauză, „pentru că noi înșine iertăm oricăruia care păcătuiește împotriva noastră, care este îndatorat nouă.” Oare întoarce Isus Evanghelia cu susul în jos spunând că, dacă urmează să fiți iertați, trebuie să construiți un merit prin iertarea datoriilor altor oameni față de voi? Nu, El spune că atunci când rostim această rugăciune, realizăm că, dacă noi primim iertarea lui Dumnezeu, semnul sigur că am primit iertarea lui Dumnezeu este tocmai faptul că noi îi iertăm pe ceilalți. Noi îi iertăm pe ceilalți. Noi suntem reconciliați cu ei. Biserica creștină este comunitatea „iertătorilor iertați” și a „iertaților iertători.” De aceea experimentați deseori acest lucru la cina Domnului. Eu o experimentez adesea. Când particip la cina Domnului, în timp ce mă gândesc la semnificația sărbătorii, la tot ce a făcut Domnul Isus pentru mine, la sângele Său vărsat pentru a-mi oferi iertarea de păcate, sunt fericit să merg de la cină îmbrățișându-i pe toți din încăpere și spunându-le: „ Dacă am ceva împotriva ta, te iert și dacă ai ceva împotriva mea, iartă-mă.” Altfel, nu am gustat cu adevărat iertarea, nu-i așa? Muntele păcatelor mele față de Dumnezeu, a datoriei mele, nu poate fi niciodată achitat. El a anulat datoria mea. Și dacă aceasta mă mișcă, mintea mea, inima mea, emoțiile mele, afecțiunile mele vreau să le revărs din mine spre alții. Știu că noi suntem oameni modești. Nu alergăm în jurul bisericii îmbrățișând oameni. Suntem oameni rezervați. Dar găsim moduri de a face aceasta, nu-i așa? A fi împăcat unul cu altul. Asigurându-ne că toate canalele părtășiei sunt curate. Este absolut minunat. Atât de diferit față de lume, nu-i așa? Aceasta nu este una dintre regulile vreunei alte societăți căreia îi aparțineți. Este dinamica acestei societăți. Știu ce lucru binecuvântat este când aceasta este eliberată în comunitatea noastră; și bărbați și femei, care-au stat toată viața lor în închisoarea datornicilor față de Domnul sau față de alții, descoperă că există un loc unde toate datoriile lor pot fi anulate și unde toate păcatele lor pot fi iertate.

Realizezi ce spui când te rogi să fii iertat, nu-i așa? „Iartă-mi păcatele.” Asemeni lui David în Psalmul 51, tu spui în asență astfel: „Pentru că Dumnezeu este infinit sfânt și drept, recunosc în fața Lui că nu există nicio cale prin care să-I pot plăti datoria păcatelor mele față de El. Nu pot scăpa de păcatele mele. O, Dumnezeule, nu vei găsi Tu pe altcineva care să plătească datoria mea?” Și minunea este că Acela care îi învață pe ucenicii Săi să se roage ca păcatele lor, datoriile lor, să fie iertate și anulate, a fost Acela care va sta înaintea Tatălui Său ceresc și va spune: „Socotește păcatele și datoriile lor în contul Meu.” Aș fi vrut ca tu să fi fost aici duminica trecută la sfârșitul predicii pentru copii. Am cântat un cântec învățat de ei: „Tu ești Regele meu.” Puteai să ai 60 de ani și încă nu ai fi înțeles aceasta. Copiii îl înțeleg. Cântecul începe astfel. „Sunt iertat, că ai fost părăsit. Sunt acceptat – ai fost condamnat. Ce dragoste de Dumnezeu, să moară un Rege în locul meu. Ce dragoste, uimit privesc, cu bucurie Te slăvesc.” Rugăciunea Tatăl nostru nu este o lectură despre îmbunătățirea vieții tale. Este o invitație la a-l cunoaște pe Domnul și a găsi iertare. Apoi, datorită iertării primite, să o răspândești în toată comunitatea de bărbați, femei, adolescenți, studenți, băieți și fete care au experimentat cu toți iertarea păcatelor în și prin Isus Cristos.

S-ar putea să știi, din întâmplare, că o mulțime de copii din Statele Unite ale Americii sunt tratați acum de terapeuți cu medicamente, pentru că noi, în Vest, suntem o comunitate care a respins Evanghelia și care nu are unde să meargă să găsească iertare pentru greșelile și păcatele sale. Și astfel încercăm să ne tratăm cu diverse lucruri, de la sticle cu alcool la sticle de medicamente, pentru că nu avem unde merge pentru a primi iertare. Dacă odată Evanghelia a pătruns cu putere în Vest și mulțimile au fost convertite, azi au apărut și s-au dezvoltat o mulțime de probleme care ne-au îndepărtat de ea. Un lucru care s-ar întâmpla, în final, ar fi că un mare procent dintre psihologi și-ar părăsi afacerea. Pentru că atât de mulți dintre ei depind de vina ta și de vina mea și de faptul că bărbați, femei, tineri și acum băieți și fetițe nu au unde să meargă să experimenteze un bun-venit al Tatălui, iertarea păcatelor lor, perspectiva unei vieți noi și o concentrare și o prioritate a vieții lor, care să-i ajute să trăiască spre slava lui Dumnezeu și în bucuria Domnului, așa cum am fost creați să trăim. Dați-mi voie să vă întreb: sunteți iertați? Sunt toate datoriile voastre anulate înaintea lui Dumnezeu? Sunt toate păcatele voastre iertate înaintea lui Dumnezeu? Nu credeți că acesta e cel mai minunat lucru de pe lume? Și tot ceea ce trebuie să faceți este doar să veniți la El și să-I spuneți: „Sunt iertat, că ai fost părăsit. Sunt acceptat – ai fost condamnat.” „Deci, Doamne Isuse, învață-mă să mă rog.”

Tată ceresc, ce minunată este Evanghelia lui Isus. Ce mesaj glorios de iertare și restaurare! O, botează-ne, scufundă-ne în bucuria iertării, Tatăl nostru ceresc, pentru ca să trăim în simplitatea și claritatea rugăciunii Domnului Isus! Ne rugăm aceasta în Numele Lui. Amin.

Sinclair Ferguson

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MATERIAL SADITOR-PROIECTARE SI INTRETINERE GRADINI...Vezi aici!