Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Textul Noului Testament și transmiterea lui

Publicat la 2013-06-03 de Traian

Colectarea cărților Noului Testament a fost un proces lent din care ne-au rămas puține urme. Evangheliile și epistolele au fost scrise în perioade și locuri diferite și au fost trimise la destinații diferite. Originalele au fost scrise probabil pe papirus, un fel de hîrtie subțire și fragilă făcută din tulpina plantei de papirus, care crește în mlaștinile din Egipt și din Orientul Mijlociu. Ele erau scrise de mînă cu pană și cu cerneală (3 Ioan 3) și, de obicei, erau trimise prin mesageri la persoanele sau Bisericile pentru care erau destinate (Rom. 16:1; Efes. 6:21, 22; Col. 4:7-9, 16).

Este imposibil de stabilit cînd au fost create primele colecții ale cărților Noului Testament. Copii ale Evangheliilor și epistolelor trebuie să fi fost în circulație la o dată timpurie, în scrierile lui Pavel există frînturi din cuvintele spuse de Isus, deși acestea s-ar putea să fi fost luate din tradiția orală și nu din relatări scrise. „Toate epistolele [lui Pavel]" sînt menționate în 2 Petru (3:15, 16) încă înainte de sfîrșitul primului secol, și ele trebuie să fi fost publicate toate împreună, întrucît nu apar niciodată singure în manuscrise. Pe la mijlocul secolului al doilea, Evanghelia după Luca a fost separată de Faptele și a fost combinată cu Evangheliile după Matei, Marcu și Ioan, pentru a prezenta din patru unghiuri viața lui Cristos. Iustin Martirul (cca 140) a făcut aluzie la „memoriile apostolilor", iar Irenaeus (cca 180) a menționat pe nume cele patru Evanghelii. Tatian (cca 170) le-a combinat în prima armonie a Evangheliilor, numită Diatesaron, care a avut o circulație largă în Biserica răsăriteană și a fost folosită în general pentru citire în public pînă la începutul secolului al cincilea.

Celelalte scrieri ale Noului Testament, cunoscute ca epistolele generale (sobornicești) și Apocalipsa, nu au constituit de la început un grup fix, deoarece ele nu au apărut într-o ordine uniformă în lucrările celor mai vechi părinți ai Bisericii. Treptat, ele au fost incluse în colecția mai mare alături de celelalte, pînă cînd, la începutul secolului al treilea, a fost conturat Noul Testament așa cum există astăzi.

Transmiterea textului

Cărțile Noului Testament au fost reproduse la început fie de persoane individuale, pentru a le utiliza ei înșiși, fie de scribi de meserie pentru biserici și mănăstiri. De obicei, copiile erau făcute cîte una o dată, dar pe măsură ce au crescut cerințele, probabil că sclavi pregătiți au transcris mai multe copii simultan, prin dictare, în procesul de transcriere s-au strecurat în manuscrise erori care au fost perpetuate de copiști ulteriori, așa încît a apărut un număr mare de variante. Pe măsură ce s-au înmulțit copiile, numărul de variante a avut tendința să crească, dar însăși mulțimea documentelor a mărit probabilitatea ca textul original să fie păstrat în cel puțin cîteva dintre ele.

De la începutul secolului al doilea pînă la sfîrșitul celui de-al treilea, Biserica a suferit persecuții intermitente din partea stăpînirii romane. Creștinii erau arestați, judecați de judecători locali și condamnați la moarte. Deseori Scripturile lor erau confiscate, și ca urmare multe manuscrise au fost distruse, iar altele au fost deteriorate, făcînd supraviețuirea lor precară. Pe un manuscris al Evangheliilor, datînd din secolul al cincilea, Codex Washingtoniensis (W), se văd urme care arată că a fost copiat din cîteva surse diferite care s-ar putea să fi fost fragmente mai vechi care au supraviețuit devastării ce a însoțit persecuția inițiată de Dioclețian (302-311 d.Cr.), în timpul acestei perioade, producerea de manuscrise trebuie să fi fost sporadică și probabil că multe copii au fost făcute de persoane care aveau prea puțină educație sau deprindere de a scrie. Divergențele majore în textul Noului Testament datează din perioada dinainte de Constantin și poate reflecta presiunile și confuzia care au dominat lumea creștină.

Odată cu încetarea persecuției în urma victoriei lui Constantin și cu adoptarea creștinismului ca religie de stat în anul 313 d.Cr., creștinii au început să pregătească texte scripturale pentru folosință publică. Constantin însuși a comandat cincizeci de exemplare ale Bibliei ca să fie distribuite la bisericile mari din cetățile imperiului. Aceste „ediții autorizate" au devenit fără îndoială prototipuri pentru multe manuscrise mai mici, în timp ce alte manuscrise, care s-ar putea să fi fost și mai vechi, au fost reproduse în mănăstiri și în comunitățile mai mici. Din secolul al patrulea și pînă în secolul al doisprezecelea, Noul Testament a fost publicat fie pe porțiuni, cum sînt Evangheliile sau epistolele lui Pavel, fie în volume complete numite pandecte.

În acest proces au fost folosite noi materiale de scris. Papirusul era prea fragil pentru a fi folosit în servicii publice sau în bibliotecile mănăstirilor. Scribii foloseau în general vellum, foi subțiri din piele de vițel, sau pergament, confecționat din piei de miel. Din vremea lui Constantin și pînă în epoca tiparului, aceste materiale au dominat; hîrtia a fost necunoscută pînă la o dată relativ tîrzie.

În ciuda capacității mediocre și a cunoștințelor limitate ale multor scribi, textul pe care l-au reprodus ei a fost surprinzător de corect. Manuscrisele pe care le aveau la dispoziție pentru copiere conțineau deseori greșeli. Neatenția și prejudecățile au afectat uneori judecata scribului care a modificat sau a „corectat" originalul. Pe de altă parte, unii dintre scribii ale căror nume sînt cunoscute din semnăturile lor erau fenomenal de exacți și arată prin exactitatea lor uluitoare că s-au străduit să urmeze cu fidelitate originalul. Deși nici unul dintre ei nu era infailibil, puțini dintre ei au modificat sau au falsificat textul în mod deliberat.

Sursele textului

În ciuda numeroaselor posibilități de eroare, Noul Testament este probabil cea mai demnă de încredere lucrare scrisă care a supraviețuit din antichitate. Pentru reconstituirea textului lui există mai multe resurse decît pentru orice alt document din epoca clasică. Un fragment mic de papirus, Fragmentul Rylands din Evanghelia după Ioan, s-ar putea să fi fost scris la mai puțin de cincizeci de ani de la moartea autorului Evangheliei, în timp ce papirusul Chester Beatty, care a conținut inițial o mare parte a Noului Testament, a fost produs în jurul anului 250 d.Cr. Prin contrast, dialogurile lui Platon, lucrările dramaturgilor greci și poemele lui Virgiliu ne-au parvenit numai prin copii foarte puține la număr și care sînt separate de originale prin aproape 1400 de ani. Nu este improbabil ca în viitor să fie descoperit un papirus din primul secol, conținînd vreo Evanghelie sau vreo epistolă, ducînd astfel textul scris pînă în a doua generație a Bisericii creștine.

Pentru reconstituirea textului Noului Testament există în prezent cinci tipuri diferite de surse. Prima și cea mai importantă dintre acestea o constituie manuscrisele care conțin textul grecesc și care au fost păstrate din vremuri străvechi. Fragmentul Rylands, care a fost menționat mai sus, o bucată pătrată de papirus cu latura de 4 cm, papirusul Chester Beatty, care conține porțiuni din Evanghelii, Faptele, epistolele lui Pavel, Apocalipsa și Papirusul Bodmer, care conține scrieri ale lui Ioan, datează din secolul al treilea sau mai de mult. Cele mai vechi manuscrise cuprinzătoare sînt Aleph, sau Codex Sinaiticus, aflat acum în British Museum, și B, sau Codex Vaticanus, aparținînd Bibliotecii Vaticanului din Roma. Amîndouă au fost scrise în secolul al patrulea și s-ar putea să fi fost printre copiile pe care le-a comandat Constantin pentru biserici. Inițial ele au conținut întreg Noul Testament, deși din amîndouă s-au pierdut cîteva pagini.

Manuscrisele amintite mai sus aparțin categoriei cunoscută ca „uncială", numită astfel pentru că textul era scris cu litere mari de peste doi centimetri. Este evident că ele au fost pregătite pentru citirea în public și au fost copiate cu multă grijă. Din acest motiv textul uncial este socotit în general cel mai demn de încredere.

Un al doilea text, numit „cursiv", a folosit scriere cursivă de mînă. Literele, în loc să fie scrise separat, ca în manuscrisele unciale, erau legate prin ligaturi. Multe manuscrise cursive erau pentru folosință privată; altele au fost pregătite pentru citire în public, în general, ele aparțin unei perioade mai tîrzii decît uncialele, începînd cu secolul al zecelea și pînă în secolul al cincisprezecelea, după introducerea tiparului în Europa, în unele cazuri, ele par să fi păstrat un text paralel cu cel al manuscriselor unciale; majoritatea conțin textul larg răspîndit al Bisericii bizantine.

O altă sursă de informații o constituie numeroasele „versiuni" sau traduceri care au fost făcute în perioada de expansiune misionară a Bisericii. Pe măsură ce Evanghelia a fost răspîndită în partea de apus a imperiului roman, unde se vorbea limba latină, și înspre răsărit, în ținuturile aramaice din Orientul Mijlociu, Scripturile au fost traduse în latină și în siriană. Aceste două versiuni s-ar putea să fi fost produse deja în a doua jumătate a secolului al doilea și s-au bazat pe manuscrise grecești mai vechi decît oricare manuscris care a supraviețuit pînă acum. Deși nu este posibil întotdeauna să se stabilească prin traducere care a fost cuvîntul exact folosit în scrierea originală, versiunile redau destul de exact ordinea generală și conținutul textului original.

Există un mare număr de manuscrise latine care datează din secolul al patrulea pînă în secolul al șaptelea, iar unele sînt chiar mai vechi. Există prea puțină uniformitate Între ele; au existat aproape la fel de multe versiuni cîți copiști. Explicația este că ele au fost produse în mod independent una de alta, sau că prima traducere a fost modificată atît de mult și copiată atît de neatent încît variantele s-au înmulțit cu repeziciune. Prima alternativă pare mai probabilă, deoarece liderii Bisericii apusene din primele veacuri vorbeau atît greaca cît și latina și foloseau într-o mai mare măsură Testamentul grecesc pentru studiu și pentru învățătură. Unele dintre manuscrisele vechi, cum este Codex D (Bezae) din secolul al cincilea, erau bilingve, arătînd prin aceasta că persoanele care le-au folosit cunoșteau mai bine latina decît greaca.

Proliferarea traducerilor latine a devenit atît de derutantă încît Papa Damasus, în anul 384 d.Cr., l-a însărcinat pe Ieronim să producă o nouă versiune latină standard. Folosind cele mai vechi manuscrise grecești pe care le-a putut găsi, el a corectat textul latin și a produs versiunea Vulgata (obișnuită), care continuă să fie Biblia standard a Bisericii romano-catolice.

Versiunea siriană veche este reprezentată în principal de două manuscrise ale Evangheliilor: Manuscrisul Curetonian siriac, descoperit de Willian Cureton în British Museum printre niște manuscrise aduse de la o mănăstire din deșertul Nitrian din Egipt, și Manuscrisul Sinaitic siriac, care a fost găsit în anul 1892 de două surori, Agnes Lewis și Margaret Gibson, în mănăstirea Sf. Caterina de la Muntele Sinai. Acesta din urmă este un palimpsest, un manuscris care a fost șters parțial și rescris. Ambele manuscrise datează din secolul al cincilea, și multe pasaje din ele se aseamănă mult cu vechile manuscrise latine.

Alături de aceste versiuni, ar trebui să notăm și lucrarea lui Tatian, Diatesaron, prima încercare de a întocmi o armonie a celor patru Evanghelii, datînd din secolul al doilea. Un fragment descoperit recent arată că Diatesaron exista atît în greacă cît și în siriacă și că armonia siriacă era o traducere. A fost folosită pe larg mai ales în Biserica răsăriteană, pînă la începutul secolului al cincilea, cînd Rabbula, episcopul de Edesa (411 d.Cr.), a decretat că bisericile trebuie să folosească cele patru Evanghelii independente, cunoscute sub numele de „Cele separate". El a patronat versiunea Peshitta, un echivalent siriac al traducerii Vulgata, care este în prezent versiunea oficială a Bisericii siriene.

În secolele care au urmat, au fost produse alte versiuni, unele direct din textul grecesc, altele din latină sau siriacă. Versiunea armeniană veche, cunoscută acum numai prin pasaje sporadice care apar într-o versiune armeniană mai nouă, versiunile georgiană, coptică, etiopiana și gotică au fost produse înainte de începutul secolului al șaptelea. Ele au păstrat asemănări cu textele vechi, dar sînt mai puțin valoroase pentru studiu decît versiunea latină și cea siriacă. Astăzi există mai mult de o mie de versiuni ale Noului Testament sau ale unor părți ale lui, dar ele nu afectează caracterul esențial al textului, care este deja bine conturat.

O a treia sursă importantă de cunoștințe cu privire la textul primar o constituie scrierile părinților Bisericii, conducătorii și învățătorii creștinismului din primele șase secole, care au folosit pe larg limbajul Noului Testament în predicile și în cărțile lor. În multe cazuri, referirile sînt doar aluzii; un mare număr dintre ele par să fie inexacte, dar pot fi identificate; în alte cazuri, sînt citate suficient de multe versete consecutive ca să arate clar care a fost textul original, în ciuda faptului că multe dintre aceste „citate" erau disparate, o parte atît de mare din Noul Testament apare în scrierile patristice încît dacă ar fi pierdute toate copiile Noului Testament, pe baza acestor lucrări textul ar putea fi reconstituit aproape în întregime, cu excepția cîtorva versete. Armonia dintre aceste aluzii sau citate și pasajele din diferite manuscrise furnizează indicii valoroase pentru stabilirea datei, locului de origine și tipului de text pe care îl reproduc.

De exemplu, Ciprian, un predicator creștin care a trăit în Africa de Nord în jurul anului 250 d.Cr., a citat pe larg dintr-o versiune latină. Citatele sale corespund îndeaproape cu pasaje din manuscrisul k, un manuscris latin vechi din secojul al patrulea sau al cincilea. Armonia dintre ele arată că manuscrisul k conține un text care trebuie să fi fost răspîndit pe larg în Africa de Nord pe la jumătatea secolului al treilea și, prin urmare, este mai vechi decît Vulgata lui Ieronim.

„Lecționarele" sau colecțiile de texte folosite în închinarea liturgică a Bisericii, păstrează unele pasaje din Evanghelii și din epistole. Ele sînt mult mai puțin importante decît sursele menționate anterior, întrucît este evident că sînt incomplete și întrucît datează în cea mai mare parte din secolul al nouălea sau mai tîrziu, întrucît ele au fost folosite pentru citirea în public a

Scripturilor, uniformitatea lor a fost păstrată cu grijă și ele sînt folositoare pentru identificarea tipului de text pe care Biserica medievală l-a decretat oficial.

Cîteva texte disparate au fost găsite scrise pe ostraca, cioburi de lut care au fost folosite de oamenii foarte săraci pentru însemnări. Datorită naturii lor, nu se putea scrie pe ele un text mai mare; este cert că nimeni nu a putut păstra o Evanghelie întreagă sau o epistolă pe ostraca, și cu atît mai puțin întreg Noul Testament. Ele ne permit să cunoaștem modul în care erau perpetuate citatele populare și, deși acestea au fost expuse greșelilor în mai mare măsură decît manuscrisele pregătite cu grijă, uneori ele redau corect pasaje din texte contemporane.

În timpul primelor patrusprezece secole ale erei noastre, Noul Testament a fost transmis prin manuscrise. Majoritatea acestor documente erau în posesia bisericilor centrale mari și ale mănăstirilor sau în bibliotecile oamenilor bogați, deși nu este imposibil ca oameni de rînd să fi avut copii ale Evangheliilor sau epistolelor, în secolul al cincisprezecelea au avut loc două evenimente care au afectat puternic răspîndirea Noului Testament: inventarea tiparului de către Johann Gutenberg, în anul 1437, și cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453.

Căderea Constantinopolului a dus la dezmembrarea Imperiului Bizantin, care a fost ultimul moștenitor direct al culturii greco-romane. Curtea imperială a fost un centru de cultură greacă, iar biblioteca ei a conținut cea mai bună colecție de manuscrise clasice și biblice din lumea civilizată. Multe dintre acestea s-au pierdut, dar un mare număr au fost transferate la mănăstiri răspîndite în toată Asia Mică; altele au fost luate de învățați care au fugit spre apus, în Europa, unde au reintrodus educația greacă în școlile Bisericii apusene. Renașterea interesului față de greaca clasică a dus la o nouă familiarizare cu Testamentul grecesc, care fusese înlocuit aproape complet de versiunea latină în Apus. Învățații au început să colecteze și să studieze aceste manuscrise care fuseseră neglijate timp de secole și au început să discute valoarea lor.

Prima carte scoasă de Johann Gutenberg din tiparnița sa din Mainz, în Germania, a fost faimoasa Biblie latină Gutenberg sau Mazarin, care a apărut în anul 1456. Reproducerea mecanică a textului tipărit a garantat uniformitate, a eliminat posibilitatea erorilor pe scară largă și a redus costul de producție, așa încît oamenii de rînd puteau să aibă copii ale Scripturilor, în timp ce copiile în manuscris ale textului grecesc sau ale traducerilor anterioare au circulat cu zecile, copiile tipărite puteau fi distribuite cu sutele. Interesul nou pentru studiul biblic, care a urmat după răspîndirea pe scară largă a Bibliei, a promovat în secolul al șaisprezecelea reforma protestantă sub conducerea lui Luther, Calvin și a colaboratorilor lor. Biblia germană a lui Luther a fost un agent plin de putere pentru trezirea și luminarea compatrioților săi.

cristiaNet

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUCATOR DE POMI FRUCTIFERI...Vezi aici!