Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

O filosofie a muzicii bisericești

Publicat la 2013-06-03 de Traian

Întrebarea: „de ce există muzică în biserică?“ nu pare a fi un subiect de discuție prea des întâlnit. Tocmai de aceea este un domeniu potrivit de studiu filosofic.
Donald P. Hustad, în articolul său A Spiritual Ministry of Music, discută tocmai o astfel de filosofie a muzicii bisericești. El își începe articolul afirmând: „Foarte mulți ar putea fi nepregătiți pentru a răspunde la întrebarea: «De ce există muzică în biserica ta?» Ei, ca mulți alții, nu au considerat că muzica este atât de importantă încât să se întrebe «de ce» și de cele mai multe ori, răspunsul lor ar putea fi ceva de genul «Păi, nu prea știu. Am avut din totdeauna muzică în biserică și bănuiesc că o vom avea întotdeauna». Aceeași oameni ar putea să vă spună «nu știu prea multe despre muzică, însă știu ce-mi place».“[1]
Acest citat prezintă multe probleme, însă un aspect foarte interesant este că pentru cei care nu se consideră cunoscători în domeniul muzicii, totul se reduce la o chestiune de gust. Voi demonstra pe parcursul lucrării că într-o discuție cu privire la stilul muzicii din biserică, problema gustului este fundamentală.
În această lucrare vom aborda doar câteva aspecte de principiu pe care le considerăm a fi cele mai importante. Vom încerca să determinăm mai multe roluri pe care muzica le poate avea în biserică, această problemă fiind deosebit de importantă, de vreme ce se referă la motivațiile care stau în spatele utilizării muzicii în biserică. Un alt aspect demn de luat în considerare se referă la stilul de muzică potrivit pentru închinare, subiect care constituie motiv de dezbinare în multe biserici.
 
 

1. Scopul muzicii în biserică
 
1.1.Tradiția bisericii

Unul dintre motivele pentru care avem muzică în biserică amintite de Hustad este că muzica a existat dintotdeauna în biserică. Dacă ne întrebăm când a început să se cânte în biserică, trebuie mai întâi să amintim faptul că muzica avea un rol foarte important în închinarea din sinagogă. Multe din tiparele închinării bisericii seamănă foarte mult cu închinarea evreilor din sinagogă. În cazul Bisericii Ortodoxe, s‑a păstrat chiar și cântarea textelor din Scriptură, în loc de a fi pur și simplu recitate. În privința utilizării muzicii în biserica primară, Calvin afirmă: „Cu siguranță, folosirea cântării în biserici nu este doar foarte veche, ci a fost folosită chiar și de către apostoli, după cum putem observa din cuvintele lui Pavel: «voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea» (1 Cor. 14:15.)“.[2]
Știm din istoria bisericii că muzica a avut întotdeauna un rol important în biserică, deși unii, cum ar fi Augustin, afirmau că muzica este periculoasă pentru că distrage atenția de la conținutul intelectual al învățăturii bisericii. Faptul că muzica provoca plăcere era pentru Augustin un motiv de a evita folosirea muzicii în închinare. Această idee se manifestă și astăzi cu privire la stilul muzicii potrivite în biserică.[3]
Fiind de acord că istoria bisericii confirmă prezența muzicii în biserică sub diferite forme, trebuie să mergem mai departe și să discutăm despre motivul acestei prezențe. În întreaga istorie a umanității, muzica în general era folosită pentru distracție (plăcere) sau închinare religioasă de orice formă. Se știe că muzica era folosită ca mijloc de închinare în majoritatea cultelor păgâne. Putem face oare din aceasta un argument împotriva folosirii muzicii în închinarea bisericii? Nicidecum, de vreme ce jertfirea animalelor în închinarea Vechiului Testament era poruncită de Dumnezeu, deși majoritatea cultelor păgâne practicau o formă sau alta de jertfire a animalelor (sau chiar a oamenilor). Închinarea prin muzică este de asemenea poruncită de Dumnezeu în Vechiul Testament.
 
1.2.De ce muzică în biserică?
De ce era muzica un element indispensabil în închinare? Probabil cel mai serios motiv este că închinarea este o manifestare a ființei ca întreg, implicând trupul, mintea și sentimentele. Hustad spune că „muzica este limbajul sentimentelor. Atunci când cuvintele nu reușesc să le exprime, cântăm“.[4] În închinare există de obicei două extreme: închinarea emoțională și închinarea rațională. Nici una dintre extreme nu este corectă, conform lui Pavel: „voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea“ (1 Cor. 14:15.). Uneori este foarte dificil să menținem echilibrul dintre aceste două aspecte fundamentale ale închinării. Calvin spunea: „este foarte clar că nici cuvintele, nici cântarea (atunci când e folosită în rugăciune) nu au nici un sens și nici o importanță în fața lui Dumnezeu dacă ele nu izvorăsc dintr-un sentiment profund al inimii“.[5]
Putem afirma că muzica este folosită în închinare pentru că ea reprezintă mijlocul cel mai firesc și mai eficient de a ne uni „duhul“ cu „adevărul“ în închinare; inima și mintea. Aceasta se realizează pentru că muzica nu este o activitate aleatorie sau haotică, ci implică un real efort intelectual în pregătire și execuție, reușind în același timp să comunice cele mai greu exprimabile sentimente ale inimii.
John MacArthur identifică anumite obiective ale închinării, și anume: glorificarea lui Dumnezeu, curățirea credincioșilor, edificarea bisericii, evanghelizarea celor pierduți.[6] Glorificarea lui Dumnezeu este scopul cel mai evident al închinării, și cel mai cunoscut. Celelalte obiective însă nu sunt la fel de cunoscute. Cum ar putea închinarea să contribuie la curățirea credincioșilor? John MacArthur explică: „Închinarea cere curăție. Am văzut mereu, mereu că premisa privilegiului de a intra în prezența lui Dumnezeu este recunoașterea păcătoșeniei personale și voința de a părăsi acea păcătoșenie. O dorință mistuitoare de a fi pur și curat este rezultatul normal al faptului că ești împreună cu Dumnezeu. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât suntem mai copleșiți de păcătoșenia noastră“.[7] Manifestarea prezenței lui Dumnezeu în închinare este cel mai eficient mod de încurajare spre sfințenie. În același fel, închinarea nu doar curățește, ci și transformă. Prezența activă a lui Dumnezeu are ca efect edificarea personală a închinătorului. În acest sens John MacArthur amintește de versetul următor: „noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă“ (2 Corinteni 3:18).
Principiul enunțat de Pavel în 1 Corinteni 14:15 a fost mai întâi afirmat de Însuși Domnul Isus în Ioan 4:1-26. Cu privire la scopul evanghelistic al închinării, John MacArthur scrie: „Isus Însuși a abordat problema închinării în evanghelizare. Discursul lui Isus despre importanța închinării, în Ioan 4, nu a fost ținută înaintea fariseilor sau a altor lideri religioși. Isus îi vorbea unei femei necredincioase și imorale - unei prostituate. Dintre toate problemele pe care le-ar fi putut discuta cu ea, cea pe care a ales-o El a fost închinarea.“[8] Acest aspect surprins de John MacArthur este într-adevăr uimitor din mai multe puncte de vedere. Puțini creștini s-ar gândi să discute despre închinare cu un necredincios, având impresia că astfel de discuții îi depășesc sau sunt cel puțin secundare. Un alt aspect este că închinarea reprezintă un subiect fundamental din viața creștină și nicidecum unul secundar.
Tragedia este că de multe ori, muzica este folosită în biserici în multe scopuri colaterale închinării, cum ar fi, relaxarea fizică și mentală în cadrul unui serviciu divin mai lung, umplerea unor momente de tranziție, mascarea deranjului provocat de întârzierea unora și așa mai departe. Desigur, unele dintre acestea nu reprezintă scopuri rele în ele însele, problema apărând atunci când nu are importanță ce se cântă, important fiind să se cânte ceva din „Cartea de Cântări“. Aspectul utilitar al muzicii nu trebuie să fie în detrimentul conținutului. De multe ori, în astfel de cazuri se aleg cântări la întâmplare, care de multe ori nu au legătură cu activitatea care urmează sau cu restul serviciului. Aici este marea problemă. Hustad spune: „Martin Luther a sugerat odată ca să fie cântat un imn în timpul euharistiei, pentru ca închinătorii să poată medita în timpul șederii îndelungi în genunchi; cântarea unui imn ar putea să-i ajute să uite disconfortul fizic și să se concentreze asupra activității respective“. În mod clar, într-un asemenea caz, nu ar fi potrivit să se cânte un imn despre nașterea Domnului sau orice altceva care ar avea mai degrabă efectul de a deconcentra pe oameni de la euharistie.
Cel mai deranjant aspect utilitar al muzicii amintit de Hustad este aspectul de pregătire psihologică pentru predicare. De cele mai multe ori, nu ne putem imagina un serviciu de închinare a bisericii fără predică, însă fără închinare prin muzică nu reprezintă chiar o problemă. Din păcate, acest caracter secundar al închinării prin muzică este de multe ori predicat de la amvon prin afirmații de genul „Să ne pregătim pentru ascultarea Cuvântului Domnului cântând o cântare“. Nimic mai obișnuit și nimic mai greșit. Un pastor care nu înțelege importanța închinării prin muzică este cel puțin un pastor ineficient. Scopul predicării este în primul rând de a da învățătură. Iată însă ce afirmă Hustad: „în secolul al XVI-lea, Martin Luther a exprimat crezul lutheran, doctrina botezului, cele zece porunci - de fapt majoritatea dogmelor esențiale ale Reformei - în cântece. Un episcop romano-catolic a spus: «Luther a dus la pierzare mai multe suflete cu cântecele decât cu predicile sale».“[9] Într-adevăr, suntem de părere că învățătura exprimată în cântece poate fi de multe ori mai eficientă decât predicarea. Prin cântare, învățătura biblică este ușor de răspândit și ușor de memorat. O predică nu are aceste avantaje. John MacArthur amintește în cartea sa de o evreică convertită la creștinism: „ea mi-a povestit că nu-și amintea multe cu privire la predică, dar a fost uimită cu desăvârșire de bucuria, pacea și dragostea care domneau când oamenii se închinau. Ea nu mai văzuse nimic de felul acesta. Ea a devenit credincioasă ca rezultat al mărturiei unor oameni care se închinau.“[10] Toate acestea nu au ca scop să diminueze importanța predicării, ci mai degrabă să atenționeze asupra importanței ignorate de multe ori a închinării prin muzică.
 
2.Stilul de muzică potrivit pentru închinare
 

2.1.Muzica tradițională sau muzica folk?
Aici avem de-a face cu un subiect pe cât de vast, pe atât de controversat. Nu de puține ori problema stilului este un motiv de discordie în biserici, uneori chiar o cauză a destrămării bisericii. Aceasta se întâmplă din două motive principale: necunoașterea temeinică a problematicii muzicale și intoleranța sau lipsa dragostei față de ceilalți.
După cum spuneam mai devreme, oamenii care nu se pricep la muzică știu foarte bine ce la place. Știu foarte bine ce fel de muzică le face plăcere să audă și să cânte și ce fel de muzică este dezagreabilă și nedorită. Stilul de muzică promovat de o anumită biserică aproape întotdeauna se va conforma gustului majorității, aceasta în cazul în care majoritatea are un cuvânt de spus. Cei care rămân sunt forțați să învețe să suporte o muzică neplăcută pentru ei.
Ce se întâmplă atunci când tinerii bisericii (și nu numai) doresc să se închine într-un stil contemporan, folosind instrumente contemporane, iar generațiile mai în vârstă nu vor sub nici o formă să audă altceva decât orga? Ce putem spune unui tânăr care afirmă că muzica din biserică este mai potrivită pentru înmormântare decât pentru o închinare plină de bucurie? Ce putem spune unui bătrân care se supără zicând: „Of, iar dă pe chitarele astea!“? Avem de-a face cu o problemă serioasă și din păcate, de cele mai multe ori, nici una dintre părți nu este gata să cedeze. Din ce cauză?
De cele mai multe ori, este vorba pur și simplu de egoism. De fapt, fiecare persoană care afirmă că un anumit stil de muzică este potrivit pentru închinare, se referă de fapt la stilul care-i place lui. Cine poate recunoaște cu sinceritate că un anumit de stil este potrivit, deși nu-i place? Fiecare vrem să auzim în biserică muzica ce ne place și nu vrem să cedăm sub nici o formă. Ba mai mult: dacă ținem morțiș la muzica noastră avem sentimentul că ne apărăm credința. Și totuși, cineva trebuie să cedeze, dacă dorim să avem pace în biserică. De la cine să ne așteptăm la maturitate? De la tineri sau de la bătrâni? Socotim că și unii, și alții trebuie să dovedească maturitatea de a accepta că nu toți oamenii sunt la fel ca ei și că muzica potrivită pentru închinare nu este cea care spun ei că este, fără a avea argumente serioase.
Unii ar putea reacționa violent spunând că nu este vorba sub nici o formă de o problemă de gust. Un argument invocat adesea în sprijinul muzicii tradiționale este că aceasta este proprie bisericii, pe când muzica folk aparține lumii. Astfel, a introduce muzica folk în biserică înseamnă a aduce lumea în biserică. Un alt argument este că originea laică a muzicii folk o descalifică pe aceasta pentru a fi prezentă în biserică.
Aceste argumente ce aparțin de obicei unor biserici conservatoare, sunt lipsite de orice bază biblică. Noul Testament nu vorbește deloc despre un anume stil de muzică standard și propriu doar bisericii. Dacă bisericile conservatoare care au adoptat această poziție ar fi utilizat o astfel de muzică, neschimbată încă din vremea bisericii primare, atunci am tinde să le dăm dreptate. Însă, după cum bine se știe, muzica în biserică a suferit o mulțime de schimbări de-a lungul secolelor. Cu fiecare schimbare, au apărut probleme și totuși muzica n‑a stagnat. Pe ce bază se poate afirma că muzica în biserică a suferit modificări în stil doar până în prezent (sau până acum un secol), iar orice modificare contemporană este greșită și este îndreptată împotriva bisericii? Credem că biserica lui Cristos nu stagnează, ci crește, iar muzica bisericii este de asemenea vie, deci se transformă mereu.
Al doilea argument ne pune într-o situație imposibilă: Astfel, dacă o muzică potrivită pentru biserică trebuie neapărat să își găsească originea în biserică, aceasta înseamnă că doar un muzician credincios este calificat să producă o astfel de muzică. Oare cunoștințele sale muzicale, cunoștințe care îl ajută să creeze, își au originea doar în biserică? Nici pe de parte. Muzica de orice fel este rezultatul a mii de ani de transformare, de interacțiune din cele mai vaste direcții. Iar a limita influențele care determină muzica să ia anumite forme, înseamnă a o sărăci.
Totuși întrebarea rămâne: care este stilul de muzică potrivit pentru închinarea bisericii? Problema este că întrebarea nu este bine pusă. O întrebare corectă ar putea fi: care este muzica potrivită pentru închinarea bisericii tale locale? Nu putem atribui problema stilului muzicii întregii biserici universale, pentru că fiecare națiune este diferită, simte muzica în mod diferit, se exprimă altfel prin muzică. Dacă am fi de acord că doar un anumit stil de muzică este potrivit, atunci suntem forțați să fim de acord și că doar o singură limbă poate fi folosită în închinare. Impunerea unui stil seamănă izbitor cu impunerea liturghiei latine tuturor popoarelor, indiferent de limbă, și aceasta din cauză că muzica este un limbaj. Și acest limbaj diferă nu doar în cazul naționalităților, ci și în cazul generațiilor și chiar a grupurilor sociale restrânse.


2.2.Orga sau chitara?
În cadrul bisericilor locale bătălia principală este între orgă și chitară (în linii mari): orga este considerat „instrumentul bisericii“, iar chitările și tobele sunt un fel de oi negre, dacă nu chiar dușmani în toată regula. De unde s-a ajuns aici? Era un timp în care în biserică se cânta doar vocal, instrumentele fiind interzise. Nu putem ști cu exactitate ce fel de tensiuni au apărut atunci când orga și‑a găsit locul în biserică, însă știm că până în zilele noastre, în Biserica Ortodoxă, încă nu se folosesc instrumente muzicale. Mai știm de asemenea că într-o vreme se cânta doar monodic, iar introducerea polifoniei a stârnit reale controverse. Cântarea omofonică a fost ceva propriu bisericii reformei, fiind alt motiv de dispută cu Biserica Romano-catolică. După cum putem observa, nici o noutate nu a apărut fără o reală opoziție.
De ce oare preferă tinerii o altă muzică? De ce pentru ei, coralele pe patru voci sunt bune doar pentru înmormântare? Probabil că ei nu se regăsesc în acest stil de muzică tradiționalist, acesta reprezentând un limbaj străin pentru ei. Probabil că simt nevoia să se apropie de Dumnezeu folosind cuvintele lor, muzica lor, sentimentele lor. Așa cum am văzut la începutul lucrării, muzica are capacitatea de a transmite sentimentele. Muzica folk, oricare ar fi originea ei, are avantajul unei capacități extraordinare de a comunica sentimente. Din păcate, de multe ori muzica tradițională este prea rece pentru a putea comunica sentimentele.
Pe de altă parte, Mark Noll face următoarea afirmație: „Mișcarea evanghelică este exprimată cel mai bine în imnurile clasice. Imnurile evanghelice clasice conțin cele mai clare, mai memorabile, mai consecvente și mai des repetate expresii a ceea ce a însemnat să fii evanghelic… ceea ce evanghelicii au fost, ei au cântat“[11] El afirmă că imnologia clasică este cea mai bună sinteză a învățăturilor evanghelice, și în mod sigur are dreptate. Înseamnă oare aceasta că de acum încolo vom folosi doar această imnologie?
Un tânăr care refuză imnurile clasice, refuză de fapt zeci de ani de viață a bisericii evanghelice. Bogăția teologică adunată în aceste imnuri nu trebuie sub nici o formă ignorată sau îndepărtată. De multe ori, muzica nouă suferă într-adevăr de o sărăcie acută în teologie, însă aceasta nu o descalifică în totalitate. Orice om are dreptul să se închine în fața lui Dumnezeu cu ceea ce are el mai bun, și cu ceea ce este în stare. O muzică elevată poate să-l împiedice pe un om obișnuit să se închine, iar Dumnezeu nu acceptă așa ceva.[12] Credem că este loc în biserică și de sentimente simple, dar și de cântări înțelepte. De multe ori, o muzică de prea bună calitate, cu prea mult conținut, poate să distragă atenția de la Dumnezeu și să atragă atenția asupra sa însăși, după cum sugerează Gene Veith. De asemenea o muzică de proastă calitate, cu conținut derizoriu, în mod sigur va distrage atenția de la Dumnezeu.[13] Cel mai greu este să păstrăm echilibrul.
 
2.3.Cum împăcăm pe cei tineri cu cei bătrâni?

Nu credem că există vreo bază biblică pentru a se refuza un stil sau altul de muzică, așa cum nu există vreo bază biblică pentru a se refuza accesul anumitor categorii sociale sau etnice în biserică. Domnul Isus a acceptat modul neobișnuit al unei femei de a I se închina în casa lui Simon, spălându-I picioarele cu parfum, deși cei de față s-au opus. De aceea este greu de crezut că nu ar accepta o închinare sinceră a unor tineri dornici să dedice Lui ceea ce au mai scump și mai intim: muzica lor.
A refuza o muzică nouă, doar pentru că nu se încadrează în „legea“ tradiției, înseamnă fără doar și poate fariseism. Erik Routley aduce în discuție muzica unui compozitor (Vaughan Williams) care a folosit cvinte paralele în compozițiile sale: „Să zicem că profesorul (de armonie) ar spune: «Astea sunt cvinte paralele: așadar fraza este prost scrisă. Ele trebuiesc îndepărtate.» De ce ne amintește aceasta? Ne amintește chiar de modul în care fariseii au interpretat legea sabatului astfel încât să facă reprobabilă smulgerea spicelor de grâu (Marcu 2:23).“[14]
De multe ori refuzăm noutatea din cauză că nu ne simțim confortabil în fața necunoscutului. Ne deranjează dorința celuilalt de a se face auzit. Vrem să ne auzim doar noi și doar cei asemănători nouă. Vrem să auzim doar muzica noastră, transformând biserica într-un club. Dacă suntem printre fericiții care găsesc satisfacție în muzica tradițională a bisericii, atunci vom susține cu tărie că doar aceasta este muzica potrivită pentru închinare, iar cei care nu sunt de această părere ar trebui să se pocăiască. Cum putem califica o astfel de atitudine, decât ca și legalism? Iar legalismul înseamnă o inimă împietrită.
Există o rezolvare a acestei probleme? Din fericire există și anume prin dragoste. Există și biserici în care astfel de probleme nu apar, deoarece bătrânii se bucură atunci când tinerii doresc să cânte, doresc să se facă auziți, doresc să-i slujească Domnului, chiar dacă muzica lor nu este tradițională. Într-o astfel de biserică în care tinerii sunt încurajați să cânte muzica lor, aceștia la rândul lor vor arăta aceeași dragoste cântând și muzica tradițională care îi „unge la inimă“ pe cei bătrâni. Fără îndoială, ambele categorii vor avea de câștigat din această practică. Fără dragoste, această problemă nu are nici o șansă să dispară. Dumnezeu ne testează dragostea tocmai confruntându‑ne cu diversitatea. Iar muzica, fără diversitate, nu are nici o valoare.
Un artist creștin spunea: „De ce să lăsăm tocmai muzica frumoasă să aparțină diavolului?“ Poate că pentru mulți muzica tinerilor nu este frumoasă. Chiar dacă pentru aceștia este greu de crezut, pentru tineri această muzică este frumoasă. Și poate că dacă cei care acceptă doar muzica tradițională ar încerca să vadă frumusețea muzicii contemporane, atunci și tinerii ar încerca să redescopere frumusețea armoniei clasice. Intoleranța nu duce nicăieri, mai ales când nu are nici un argument valid.

Încheiere

 
În prima parte a lucrării am arătat că muzica a fost prezentă în închinarea bisericii încă de la începuturile acesteia. Chiar dacă unii s-au opus într-o măsură sau alta, muzica a rămas o mijloc de închinare important. Muzica este folosită în închinare pentru că ea are capacitatea de a exprima cel mai bine sentimentele, facilitând astfel închinarea sinceră în fața lui Dumnezeu. John MacArthur identifică următoarele obiective ale închinării: glorificarea lui Dumnezeu, curățirea credincioșilor, edificarea bisericii, evanghelizarea celor pierduți. Dintre acestea, ultimele trei sunt ignorate de multe ori. Predicarea este deseori considerată a fi mai importantă decât închinarea prin muzică, deși aceasta din urmă este mult mai eficientă în a da învățătură și a încuraja sfințenia.
Argumentele aduse de adepții muzicii tradiționale a bisericii sunt următoarele: (1) armonia clasică este proprie bisericii, pe când muzica folk vine din lume, și (2) originea laică a muzicii folk o face nepotrivită pentru biserică. Am arătat că ambele argumente sunt eronate, ele nefiind bazate pe Biblie, ci în principal pe o presupoziție falsă. Astfel, ele presupun că muzica bisericească își are originea strict în biserică, fără influențe din lume. O astfel de muzică pură, ce aparține doar bisericii, nu există. Astfel, totul se reduce la o problemă de gust. Adepții muzicii tradiționale o apără pe aceasta pentru că pur și simplu le place. Deși acest punct de vedere pare de neacceptat, el este valid dacă facem apel la sinceritate. Muzica folk are avantajul că exprimă sentimentele mult mai bine decât muzica tradițională. Aceasta are la rândul ei avantajul conținutului teologic solid (de cele mai multe ori). Refuzul oricăreia dintre ele nu este înțelept și nu dă dovadă de dragoste. Fiecare este chemat să-i accepte pe ceilalți chiar dacă preferințele muzicale diferă.


Bibliografie
 
 
CALVIN, Jean, Calvin’s Institutes, (Garland, Texas: Electronic edition by Galaxie Software) 1999
HUSTAD, Donald P., „A Spiritual Ministry of Music“, Bibliotheca Sacra, (Dallas, Texas: Dallas Theological Seminary (Electronic edition by Galaxie Software)) 1999
MacARTHUR, John, Prioritatea supremă, SMR, Oradea, 1986
NOLL, Mark A., „We Are What We Sing“, Christianity Today, 12 iulie, 1999
ROUTLEY, Erik, Church Music and Theology, SCM Press, London, 1959
VEITH, Gene E., Starea artelor, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2000
 


[1] Donald P. Hustad, „A Spiritual Ministry of Music“, Bibliotheca Sacra, (Dallas, Texas: Dallas Theological Seminary - Electronic edition, Galaxie Software)) 1999, p. 109.
[2] Jean Calvin, Calvin’s Institutes, (Garland, Texas - Electronic edition, Galaxie Software) 1999, 32.
[3] Ne vom ocupa, însă, de această problemă în secțiunea despre stil.
[4] Hustad, „A Spiritual Ministry of Music“, p.114.
[5] Calvin, Calvin’s Institutes, 31.
[6] John MacArthur, Prioritatea supremă, SMR, 1986, p.138-139.
[7] Ibidem, p. 139.
[8] MacArthur, Prioritatea supremă, p.140.
[9] Hustad, „A Spiritual Ministry of Music“, p.117.
[10] MacArthur, Prioritatea supremă, p. 140.
[11] Mark A. Noll, „We Are What We Sing“, Christianity Today, 12 iulie, 1999, p. 37.
[12] Să ne amintim de răsturnarea meselor din templu. Problema acolo era că vînzătorii și schimbătorii de bani jecmăneau pe oamenii săraci, împiedicîndu-i astfel să se închine în templu.
[13] Gene E. Veith, Starea artelor, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2000, p. 246.
[14] Erik Routley, Church Music and Theology, SCM Press, London, 1959, p. 26.

Daniel Mănăstireanu

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...USI DE INTERIOR IMPORT GERMANIA, PANOURI SANDWICH...Vezi aici!