Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Ferice de cei împăciuitori

Publicat la 2013-03-01 de Traian

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu.
Înainte de a aprofunda această fericire, aș dori să observăm puțin modul în care se armonizează toate fericirile între ele și formează un tot unitar. Am afirmat deja în mesajele anterioare, că primele patru fericiri au de a face cu nevoile omului: cu conștientizarea și împlinirea acestora, iar următoarele patru au de a face cu consecințele care decurg din viața celui care și-a găsit împlinirea nevoilor sale reale, în Dumnezeu. Tot în mesajele anterioare, am observat că fericirea care realizează trecerea de la nevoile omului la consecințele împlinirii acestora este fericirea a patra. Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire căci ei vor fi săturați.
Vă rog să vă imaginați fericirile, ca pe un munte, care are o parte de urcuș și o parte de coborâș. La urcare avem fericirile unu, doi, trei și patru, care exprimă nevoile omului.  În vârful muntelui cei săraci și însetați după neprihănire sunt săturați, apoi urmează coborârea unde avem celelalte patru fericiri, care exprimă consecințele care decurg din viața celor care au fost deja săturați de Domnul. Imaginați-vă că muntele despre care vorbim este muntele schimbării la față. Pe vârful muntelui are loc săturarea sufletului în prezența lui Dumnezeu. Acolo spunem împreună cu Petru: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise și una pentru Ilie.” (Mat.17:4) Ca să ajungi pe vârful muntelui, și să te bucuri de slava Domnului împreună cu Petru, trebuie mai întâi să parcurgi urcușul primelor patru fericiri. Trebuie să treci prin șocul sărăciei spirituale, constatând că nimic bun nu locuiește în tine și că despărțit de El nu poți face nimic. Trebuie să parcurgi porțiunea de drum numită ,,agonia lacrimilor pocăinței” în care din stâncă și cremene să te transformi în lacrimi pentru a deveni mai ușor de modelat. Apoi urmează panta numită ,,zdrobirea îmblânzirii” în care natura sălbatică și fioroasă trebuie să fie îmblânzită de Domnul. Cea mai cruntă porțiune de urcare se numește: ,,arșița foamei și setei după Dumnezeu” în care simți că te usuci pe picioare tânjind de dor după prezența lui Dumnezeu. Odată parcurse în întregime aceste patru etape, ajungi pe platoul muntelui schimbării la față, unde te bucuri din plin împreună cu Domnul Isus și cu ucenicii de slava lui Dumnezeu. Atunci sufletul tău își găsește împlinirea și fericirea după care a tânjit atâta vreme, și simți că nu ai mai pleca niciodată de acolo. Dar nu după mult timp, ești întrerupt din extaz de glasul Domnului care te cheamă să cobori de pe munte. De ce, dacă totul este atât de frumos? Pentru că la poalele muntelui există oameni cu probleme și necazuri mari, care au nevoie disperată de niște persoane transformate de prezența lui Dumnezeu. La coborârea de pe munte, ucenicii înțeleg ce înseamnă, ferice de cei milostivi căci ei vor avea parte de milă, în confruntarea cu îndrăcitul care îi aștepta în vale. Acolo ei descoperă importanța de a avea inima curată, spre a putea porunci cu autoritate duhurilor rele, ca să iasă din om. Astfel ei devin niște împăciuitori, propovăduind vrăjmașilor evanghelia păcii. Dar procedând în felul acesta, nu fac altceva decât să atragă asupra lor tot disprețul, ura și persecuția lumii, deoarece astfel de oameni sunt ținta numărul unu a atacurilor diavolului. Imediat după coborârea de pe muntele schimbării la față Domnul Isus le vorbește ucenicilor despre moartea Sa. (Mat.17:22-23)
Să privim puțin la fericiri și dintr-o altă perspectivă. Primele patru fericiri vizează mai mult relația omului cu Dumnezeu. Omul firesc zice: ,,N-am nevoie de Dumnezeu, mă descurc singur” Parcurgând pașii indicați în primele patru fericiri, se rezolvă relația omului cu Dumnezeu. Omul ajunge să capituleze în fața lui Dumnezeu, și devine hrănit și săturat în prezența Sa. Odată rezolvată relația cu Dumnezeu, aceasta influențează și relația cu semenii. Aceasta se întâmplă parcurgând următoarele patru fericiri. Omul devine milostiv, curat la inimă , împăciuitor, și nu reacționează negativ la persecuțiile celor din jur. Deci iată ce minunat se armonizează aceste învățături ale Domnului Isus, formând un tot unitar.
Dar haideți să ne apropiem puțin de a șaptea fericire: ,,Ferice de cei împăciuitori căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu.”
Ce înseamnă a fi împăciuitor?
1.A fi împăciuitor înseamnă a avea un caracter pașnic, a fi un om de pace care inspiră la armonie.
Există o categorie de oameni care poartă în ei sămânță de scandal. Ei nu sunt sănătoși dacă undeva lucrurile merg bine. Profesiunea lor de credință este să producă certuri, dezbinări și partide. Ei simt o responsabilitate extraordinară în direcția aceasta. Atunci se simt bine când reușesc să se certe cu toată lumea și să-i pună pe toți cap în cap. Așa procedează în casele lor, în biserică și ori pe unde ajung. Pe ei pacea îi plictisește și îi face să se simtă inutili. Mereu sunt în căutare de prilejuri pentru a provoca, ațâța sau ademeni pe cineva în capcanele lor. Atunci se simt vedete când reușesc să se certe cu păstorul cu primarul sau cu directorul. Pe acești oameni Biblia îi numește nebuni. Și tot Biblia îi avertizează pe cei înțelepți să nu se pună cu nebunii, deoarece cu nebunul n-ai cum s-o scoți la capăt, și pe nebun nu-l poți învăța înțelepciunea.
Există o altă categorie de oameni, care au în ei sămânța păcii. Unde apar ei toate spiritele încinse la maxim se liniștesc. Simpla lor prezență sau privire, detensionează relațiile, alungă norii negri ai urii și face să răsară soarele păcii și al iubirii. Ei sunt specialiști în dezamorsarea conflictelor gata să explodeze. Prin natura de sus sunt pașnici, blânzi și ușor de înduplecat. Astfel de oameni reprezintă o binecuvântare pe unde ajung. De fapt fiecare creștin autentic trebuie să fie un astfel de om. Tu te-ai întrebat vreodată din care categorie faci parte?
2.A fi împăciuitor înseamnă a interveni, potrivit Scripturii, în situații de conflict, pentru a aduce pace.
Există conflicte peste tot în jurul nostru. Există conflicte între soți, în care cei doi ajung până în pragul divorțului. Există conflicte între frații de corp, în care pentru bani sau alte motive ajung mai rău ca niște dușmani. Există conflicte în biserică, dezbinări și partide. Există dezbinări între colegi, vecini sau prieteni.
A fi împăciuitor presupune a trăi în pace cu toți oamenii, întrucât atârnă de tine. Ce nu atârnă de tine, lasă în seama lui Dumnezeu.
A fi împăciuitor presupune a ajuta pe cei aflați în conflict să ajungă la pace. Metoda biblică pentru realizarea acestui lucru este descrisă în 2 Timotei: ,,Ferește-te de întrebările nebune și nefolositoare, căci știi că dau naștere la certuri. Și robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți, în stare să învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândeță pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului; și, venindu-și în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i facă voia.” (23-26) Despre aceste lucruri am vorbit mai pe larg în mesajul intitulat: ,,Metoda biblică de soluționare a conflictelor” care poate fi citit la adresa: ,,http://predicipredici.wordpress.com/2012/03/17/metoda-biblica-de-solutionare-a-conflictelor/ ” de aceea nu voi insista aici asupra lor.
A fi mediator în situații de conflict, este una din cele mai dificile slujbe. Aceasta se datorează superficialității cu care oamenii sunt obijnuiți să soluționeze conflictele. Puțini sunt dispuși să se lase confruntați cu păcatele lor de relații, și mai puțini sunt dispuși să-și ceară iertare pentru ele, și foarte puțini sunt dispuși să se pocăiască de ele. Cei mai mulți trăiesc după dictonul că timpul rezolvă problemele, iar când după luni sau ani de zile ajung din nou în fața lui Iosif, pe care cândva l-au trădat, adoptă atitudinea oamenilor de treabă, și mai au și pretenția ca Iosif să le vorbească și să le zâmbească frumos. Se tot întreabă ce are Iosif cu ei de-i prigonește atât de tare și de ce nu este la fel de curtenitor ca ei. Ba mai au și cutezanța să-l acuze de lipsă de pocăință. Sunt realități crute trăite, dragilor. Dar fiindcă tot veni vorba de Iosif, oare care a fost motivul pentru care, o vreme, Iosif le face tot felul de ,,șicanii”, abia după aceea dezvăluindu-și înaintea lor adevărata identitate? Iosif i-a iertat pe frații săi cu mult timp înainte ca aceștia să vină în Egipt. Altfel Domnul n-ar fi fost cu el. Dar atunci când Iosif s-a văzut din nou în fața fraților săi, s-a întrebat ce tip de relație trebuia să lege cu ei. Cum trebuia să-i considere? Avea cel puțin trei opțiuni: frați așa cum ar fi fost normal să fie, oameni de treabă, așa cum singuri s-au numit, sau dușmani așa cum au demonstrat faptele lor din trecut. Cu frații ai un anumit gen de relații: bazate pe părtășie, unitate și dragoste. Cu oamenii de treabă ai un alt gen de relații: te vezi mai rar cu ei și le zâmbești frumos pe stradă. Cu dușmanii ai alt gen de relații: cel puțin faci ce l-a sfătuit Pavel pe Timotei: ,, Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui. Păzește-te și tu de el, pentru că este cu totul împotriva cuvintelor noastre.” (2Tim.4:14-15) Pe ce bază să aleagă una dintre aceste variante. Aici a avut rol comportamentul lui Iosif cu iscoadele, cu paharul ascuns la gura sacilor, și cu Beniamin care trebuia să-i rămână rob. Iosif dorea să vadă dacă acești oameni ticăloși ș-au pocăit între timp și și-au schimbat atitudinea lor față de frați. Faptul că frații lui nu l-au recunoscut l-a ajutat mult în sensul acesta. Ați auzit despre povestea prințului bogat care s-a îndrăgostit de o fată săracă, și care pentru a se convinge dacă fata aceea îl va iubi pentru ceea ce este el sau numai pentru averea sa, alege să se deghizeze în om sărac. Mijlocirea lui Iuda pentru Beniamin, și substituirea lui în locul acestuia, cât și remușcările lor pentru fapta crudă săvârșită cu ani în urmă, l-au convins pe Iosif că frații lui s-au pocăit, și că-și poate dezvălui identitatea. Pe oamenii de treabă poți să-i respecți, iar la dușmani poți să le întorci răul cu bine, dar părtășie nu poți avea decât cu frații sfinți. C.G. Finney spunea că există două tipuri de dragoste: dragostea binevoitoare pe care trebuie să o avem față de toți oamenii și dragostea aprobativă pe care o putem avea doar pentru sfinți. Chiar și Dumnezeu iubește în felul acesta. El face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi, dar are părtășie numai cu sfinții. De aceea Finney spune că trebuie să ne rugăm mai mult pentru sfințire decât pentru unitate și dragoste, deoarece doar între sfinți se pot realiza acestea. Deci, a fi împăciuitor, nu înseamnă a fi un pacifist superficial, care lasă problema păcatului nerezolvată, ca să nu supere pe cineva, afișând un zâmbet ieftin, care vrea să spună: ,,Lasă că totul va fi bine.” Va fi bine doar dacă ne pocăim cu adevărat de păcatele săvârșite împotriva fraților noștri.
3.A fi împăciuitor înseamnă a fi un propovăduitor al împăcării omului cu Dumnezeu.
,,Și toate lucrurile acestea Sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, și ne-a încredințat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, deci, Suntem trimeși împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2Cor.5:18-20)
A fi un mesager al împăcării presupune: să fi tu însuți împăcat cu Dumnezeu, să ai trimitere de la El, putere, mesaj și autoritate.
De fapt, aici trebuie spus un lucru esențial: Nu poți să-l împaci pe cineva cu un dușman al său, până când nu s-a împăcat mai întâi cu Dumnezeu. Împăcarea cu semenii vine în urma împăcării cu Dumnezeu. Când un om ajunge să aibă pace cu Dumnezeu, aceasta îi afectează în mod decisiv toate celelalte relații pe care le are. De aceea, principala noastră chemare, nu este să ne cheltuim tot timpul și toată energia cu tot felul de mizerii, bârfe, și conflicte interminabile generate de niște oameni firești care n-au nici o dorință să se împace cu Dumnezeu. În loc de a ne lupta cu pumnul în vânt, sau cu morile de vânt, ca don quijote, trebuie să mergem direct la țintă, adică la problema relației cu Dumnezeu. Totdeauna un conflict pe orizontală, este generat de o problemă în relația pe verticală. Iată câteva întrebări de bază pe care trebuie să le punem unei persoane aflate în conflict cu alte persoane: ,,Care este relația ta cu Dumnezeu? Cum stai cu părtășia zilnică cu Dumnezeu? Cum stai cu citirea Bibliei și rugăciunea? Cum stai cu sfințirea? Există în viața ta vreun păcat care te-a separat de Dumnezeu?” Vom constata că atunci când aceste probleme se rezolvă, conflictul dispare aproape de la sine.
În concluzie:
Cei împăciuitori vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu. De ce? Pentru că doar ei seamănă cu Tatăl lor. Cei neâmpăciuitori, și ei seamănă cu tatăl lor, adică cu Diavolul. Lucrurile sunt foarte clare și simple, numai noi le complicăm mereu, deoarece nu ne place pocăința. Testul paternității mele este următorul: Ce se întâmplă acolo unde apar eu? Ce vine împreună cu mine? Pacea, unitatea, dragostea, sau războiul, dezbinarea și ura? Cine-i Tatăl meu? Cine-i Tatăl tău? Aici nu contează câtă teologie cunoști. Mai multă teologie ca ,,dracu” nu știm niciunul dintre noi. Aici contează cu cine te asemeni: cu Hristos sau cu Satana. Ești om de pace sau om de scandal?

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUSE KLINKER ( CARAMIDA KLINKER )...Vezi aici!