Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Harul lui Dumnezeu: un privilegiu acordat celor smeriți

Publicat la 2013-03-01 de Traian

( „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți.” (Iacov 4:6))
1. Mândrie, smerenie, har.
-Mândria. În esența ei, mândria este acțiunea de a lua ceea ce aparține doar lui Dumnezeu: A-ți atribui realizările Lui, a-ți însuși lucrurile Sale și a-ți aroga drepturile pe care doar El le posedă. Mândria este primul păcat care s-a săvârșit în univers, atunci când Lucifer a atentat la slava și întâietatea lui Dumnezeu, lucruri care aparțin doar Ființei Supreme. Mândria este esența naturii celui rău, principiul dezintegrator și cauza tuturor celorlaltor păcate. Omul mândru este un monstru, o persoană cu care este imposibil de conviețuit. La el nu există loc pentru ceilalți. Pentru a stoarce un cuvânt de apreciere din gura cuiva, el este gata să sacrifice mai mult decât ar face-o pentru niște grămezi de bani. Pentru orgoliul rănit, este dispus să plătească chiar averi strânse cu trudă într-o viață. Exemplul cel mai concludent este Haman cu cei zece mii de talanți de argint ai săi.
-Smerenia. În esența ei, smerenia presupune a acorda lui Dumnezeu locul, rolul și statutul pe care Acesta Îl merită în cadrul creației Sale. De aceea în Biblie smerenia, de multe ori, este asociată cu supunerea. (Filipeni 2:8, Iacov 4:6-7, etc) Smerenie înseamnă a ne așeza pe o poziție corectă în raport cu Dumnezeu, a recunoaște meritele Sale pentru tot ce avem și suntem. În 1 Corinteni 4:7 Pavel își întreba cititorii: ,,Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” Omul smerit este dependent sută la sută de Dumnezeu, deoarece este conștient de faptul că totul vine de la El. Singurul lucru care ne aparține în exclusivitate este păcatul. Deci dacă cineva simte nevoia să se laude cu realizările sale personale, atunci singurul domeniu vrednic de trâmbițat este cel al păcatelor și slăbiciunilor. De aceea Pavel spune: ,,nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele.” (2 Cor. 12:5)
-Harul. În cel mai general sens posibil, harul reprezintă tot ceea ce primim de la Dumnezeu înafară de iad. Iadul este singurul lucru pe care îl merităm cu prisosință, iar tot ceea ce primim înafară de acesta se numește har: adică dar nemeritat. De aceea Scriptura vorbește despre harul felurit al lui Dumnezeu, deoarece acesta cuprinde tot ceea ce primim de la Dumnezeu, ca expresie a dragostei Sale. (1 Pet.4:10) În natura Sa iubitoare, Dumnezeu are această înclinație de a acorda har, dar nu celor mândri, ci numai celor smeriți. De fapt, oamenii mândri nici nu au nevoie de har, deoarece ei consideră că tot ce primesc este dreptul care li se cuvine sau răsplata pentru meritele lor personale. Oamenii mândri schimbă harul în plată, răsplată, sau retribuție divină acordată în virtutea meritelor și drepturilor personale. În concepția oamenilor mândri, Dumnezeu este îndatorat să le facă bine. În schimb oamenii smeriți știu că nu au nici o vrednicie, și nimic cu care s-ar putea făli înaintea Celui de sus. Ei iau harul ca atare. De aceea: condiția de bază a căpătării harului este smerenia, pentru că aceasta presupune să te apropii de Dumnezeu de pe poziția pe care ești, cu sinceritate și realism spiritual. Prima dintre fericiri, sună astfel: ,,Ferice de cei săraci în duh.” Adică, ferice de cei care au constatat că singura lor sursă demnă de încredere este Dumnezeu, și care își leagă toate speranțele de El.
2.Procesul smeririi.
Noi nu ne naștem smeriți ci din cale afară de mândri. Purtăm în noi sămânța încrederii în sine, a independenței și răzvrătirii față de Dumnezeu. Este adevărat că unii oameni, prin temperament, educație, sau condiții de viață, par mai smeriți decât alții, dar luați la bani mărunți se vor dovedi la fel de mândri ca și ceilalți. Eu am fost un astfel de om. Totdeauna m-am considerat un om smerit, mai ales în comparație cu alții. Credeam că mândria este singurul păcat care nu îmi va da de furcă. Însă când a umblat Dumnezeu puțin prin cotloanele și labirinturile sufletului meu, au ieșit de acolo la suprafață, tot felul de forme, care mai de care mai suptile și mai spurcate de mândrie, încât m-a apucat groaza morții. Procesul smeririi este unul extrem de dureros, mai ales atunci când îl practici așa cum se cere. Când i te împotrivești, firea plânge ca un copilaș care cerșește milă, de ți se rupe inima, dar urlă ca un tigru gata să sfâșie tot ce-i stă în cale, fără pic de milă, când îi faci pe voie. Dacă ați fost atenți ați putut vedea lucrul acesta în propria viață, sau chiar mai bine în experiențele altora, deoarece la alții vedem răul mai deslușit decât în noi. În procesul smeririi decizia principală ne revine nouă, însă beneficiem și de ajutorul lui Dumnezeu.
-Rolul nostru în procesul smeririi. Porunca de a ne smeri ne este dată nouă: Iacov 4:10 ,,Smeriți-vă înaintea Domnului, și El vă va înălța.”,1 Petru 5:6 ,,Smeriți-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe.” Fiecare are datoria și porunca să se smerească. Și fiecare trebuie să se smerească pe sine nu pe alții. Care este secretul ce ne ajută cel mai mult în procesul smeririi? Acest secret se află chiar în versetele citate. Să le recitim: ,,Smeriți-vă înaintea Domnului…” și ,,Smeriți-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu…” Secretul smereniei constă în a-ți trăi viața înaintea Domnului și a te așeza sub mâna tare a lui Dumnezeu. Oamenii mari ai lui Dumnezeu precum: Moise, Ilie, Isaia, Daniel, Iov, Petru, Pavel, Ioan; în urma umblării lor zilnice cu Dumnezeu și a unor experiențe intime cu El, și-au văzut adevărata lor micime și păcătoșenie, smerindu-se cu toată ființa lor înaintea Celui Sfânt și Preaânalt. Isaia care nu mai contenea să transmită tuturor celor din jur că-i vai de ei și de toate neamurile lor, când s-a văzut în prezența lui Dumnezeu a început să strige cu disperare: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!”. (Isaia 6:5) Iov care își apăra nevinovăția în fața prietenilor săi, cu toată îndârjirea și strășnicia, în prezența lui Dumnezeu a exclamat: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă.” (Iov 42:5-6) Înfumuratul de Petru, care totdeauna s-a crezut mai grozav decât toți ceilalți ucenici, când și-a dat seama cu cine avea de a face, a căzut în genunchi și a exclamat: „Doamne, pleacă de la mine, căci Sunt un om păcătos.” (Lc.5:8) Vă mărturisesc, că Dumnezeu mi-a acordat și mie harul să am o experiență similară cu a acestor oameni. În urma mai multor zile de post și rugăciune, Dumnezeu mi-a arătat slava Sa, într-un mod asemănător cu descrierile Scripturii în cazul lui Isaia sau Ioan. Era 27 Ianuarie 2012 aproape de miezul nopții, când împreună cu soția mea am experimentat groaza pe care o trăiește un păcătos muritor în fața strălucirii Domnului. În timp ce ne rugam și citeam Biblia, dintr-o dată, amândoi, am conștientizat într-un mod unic în viață, că Dumnezeu a venit la noi cu sfințenia, slava și măreția Sa copleșitoare, în fața căreia omul muritor nu poate rămâne în viață. Am început să urlăm și să țipăm de groază și aveam senzația că dacă starea aceea va mai continua o să murim cu siguranță. Aveam sentimentul că Îngerul Domnului vine să facă judecată, în viața și biserica noastră, ca altădată în Egipt. Atunci am implorat cu lacrimi și strigăte protecția sângelui Domnului Isus peste noi, peste casa noastră și peste toată Biserica. Am simțit că singurul lucru de care eram vrednici și pe care îl meritam cu prisosință era moartea. Eu care până atunci am zis mereu celor din jur: ,,vai de voi”, în acea clipă am zis ,,vai de mine”. Acela a fost momentul în care am înțeles că în fața judecății divine, nici un om nu poate rezista, că dacă mai stau în picioare se datorează în exclusivitate îndurării lui Dumnezeu, și că mesajul pe care trebuie să îl transmit celor din jurul meu este acela al anului de îndurare.
-Rolul lui Dumnezeu în procesul smeririi. Există situații în care Dumnezeu intervine în mod direct pentru a ne ajuta în procesul smeririi. În cadrul acestui proces un rol foarte important îl joacă țepușul. Acesta poate fi o boală, un necaz, sau o anumită persoană adusă de către Dumnezeu cu scopul de a ne smeri. În cazul lui Pavel, Dumnezeu a știut că apostolul nu va reuși să se păstreze smerit în urma mărețelor descoperiri de care a avut parte, că povara acestora va fi prea grea pentru el, și că va avea nevoie de un țepuș. Pavel reacționează la țepuș, și se roagă de trei ori lui Dumnezeu ca să il ia. Dar Dumnezeu nu-l ascultă, și parcă prin răspunsul dat, ar vrea să-l întrebe: Pavele ce vrei: confortul produs de lipsa țepușului sau Harul? Se pare că uneori Harul nu poate veni fără țepuș, și asta nu datorită lui Dumnezeu ci datorită mândriei noastre spurcate care are tendința de a-l zădărnici și transforma în realizări personale. Așadar cine cere de la Dumnezeu mai mult har, să se pregătească și pentru țepuș, care va veni cu scopul de a-l ajuta să rămână în har. Țepușul nu este pentru toți la fel. Acesta depinde în mare măsură de maleabilitatea sau rigiditatea noastră de a se lăsa zdrobiți și apoi modelați de către El.
3.Două exemple concrete.
3.1. Harul pocăinței. Un aspect al harului felurit al lui Dumnezeu este harul pocăinței. A te pocăi și a primi iertare pentru păcatele săvârșite este un har primit de la Dumnezeu. Acest har nu este pentru oamenii mândri, ci pentru cei smeriți. A te pocăi cu adevărat implică adâncă smerenie. Pocăința adevărată este un act de profundă smerenie. Aceasta implică: să-ți recunoști păcatul, și să-ți ceri iertare pentru el; lucruri pe care omul mândru este incapabil să le facă. Pocăință înseamnă să nu cauți să-ți îndulcești starea, prezentându-te mai puțin vinovat decât în realitate; să nu-ți atenuezi vinovăția, să n-o ascunzi și să n-o recunoști doar atunci când nu mai ai încotro. Cei care au astfel de ,,pocăințe” nu primesc harul iertării de păcat. Din categoria acestora face parte Saul, care pentru că nu s-a pocăit cum trebuie n-a primit harul iertării. Saul se pocăiește doar când nu se mai poate dezvinovăți, doar când nu-și mai poate ascunde păcatul, o face doar ca să astupe gura lui Samuel, și în loc să se smerească înaintea Domnului și înaintea poporului pentru neascultare, rămâne în continuare preocupat să-și cinstească numele înaintea oamenilor. (1Samuel15) Omul care se pocăiește cu adevărat, n-are nevoie de acuzatori, deoarece acuzatorul cel mai crud este tocmai el însuși. Harul pocăinței este acordat celor care sunt gata să-și ceară iertare pentru păcatul săvârșit, atât înaintea lui Dumnezeu cât și înaintea celor cărora le-a greșit. Dumnezeu iartă pe cei care consideră mai importantă rezolvarea problemei relației lor cu Dumnezeu decât ajustarea imaginii publice șifonate. De când sunt pocăit, am văzut mulți oameni care au păcătuit, unii împotriva altora, dar foarte puțini care să-și ceară iertare din inimă. Cei mai mulți n-o fac deloc, iar unii o fac din vârful limbii, doar în urma presiunilor exterioare exercitate asupra lor. Dați-mi voie să vă spun cât se poate de răspicat: nu există harul iertării fără smerenia cererii de iertare. Pocăința tip ,,Saul” nu conduce la iertare. Exemplul nostru de pocăință este David. Cu toate că n-a fost om de rând ca și noi, și cu toate că imaginea sa publică a fost serios afectată, David a considerat că există o problemă mult mai arzătoare decât ajustarea acesteia, și anume refacerea relației sale cu Dumnezeu. Cine nu este dispus să îndure supliciul cererii de iertare, sau chiar al rușinii publice nu va gusta niciodată harul iertării. Să ne amintim totuși că mai rea este umilința iadului decât umilința pocăinței. După umilința pocăinței vine înălțarea, însă după umilința iadului nu urmează nimic altceva. Timpul nu rezolvă conflictele. A tăcea chitic o lună de zile și apoi a te purta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic nu-i soluție biblică. La urma urmei fiecare trebuie să hotărască ce-și dorește: Har sau imagine. Evident nu ni se cere să ne pocăim de păcate pe care nu le-am făcut, sau pe care le-au făcut alții. Nu trebuie să trăim cu stresul că poate am greșit cuiva fără să ne dăm seama. Dumnezeu nu ne pedepsește pentru păcatele de care nu ne conștientizează mai întâi. În primul rând lucrarea Duhului este să ne convingă de păcat. Dar când Dumnezeu ne convinge că am greșit împotriva cuiva, atunci avem datoria de a ne pocăi. Tendința noastră firească este aceea de a vedea greșelile altora, și de a aplica tot ce se predică la viața celor din jur. Haideți să începem a privi fiecare în dreptul nostru, iar pe ceilalți să-i lăsăm în plata Domnului.
3.2.Harul conlucrării cu Dumnezeu. Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceți așa ca să nu fi primit în zădar harul lui Dumnezeu. (2 Cor.6:1) Harul lucrării este acordat tot oamenilor smeriți. Cei mândri lucrează prin puterile lor, eventual prin puterea duhului de slavă deșartă care-i conduce, însă cei smeriți lucrează prin puterea Duhului Sfânt. Rezultatele celor două feluri de a lucra sunt pe măsură. În primul, iese în evidență omul, iar în al doilea iese în evidență Domnul. De oameni toată lumea-i sătulă, pe Domnul toți doresc să-L vadă. Am ajuns să înțeleg că pentru a umple un om cu Duhul Sfânt și cu putere deosebită pentru slujire, lui Dumnezeu îi este suficient o singură clipă, însă pentru a-l goli de mândrie și încredere în sine, uneori, are nevoie de zeci de ani. Cel mai concludent exemplu, în sensul acesta este Moise. Pentru a-i da daruri miraculoase, spre a face lucrări unice în istoria omenirii, lui Dumnezeu i-a fost deajuns o singură scurtă întâlnire la rugul aprins, însă pentru a-l goli pe Moise de mândria și încrederea în sine a avut nevoie de patruzeci de ani. Timpul acesta depinde în mare măsură și de noi. De cincisprezece ani simt că Dumnezeu lucrează aceasta și în viața mea. Am senzația că în toate împrejurările prin care trec, Dumnezeu nu face altceva decât să mă zdrobească. În tot acest timp I-am pus multe întrebări lui Dumnezeu, legat de contextul și modul în care El lucrează la viața mea și mă cheamă și pe mine să lucrez. Am arătat de multe ori cu degetul spre alții, și L-am întrebat pe Dumnezeu de ce nu se poartă și cu mine la fel ca și cu ei. Însă, cu timpul, am înțeles că a face așa ceva este păcat, și mi-am cerut iertare pentru astfel de gânduri și rugăciuni. Dumnezeu m-a întrebat: ,,Ce vrei să ai Har sau popularitate?” Atunci am zis: ,,Doamne chiar dacă ar fi să rămân un veșnic anonim, vreau să am har. Chiar dacă ar fi să mă nedreptățească toți cei din jur, chiar dacă aș ajunge de râsul lumii, chiar dacă n-ar rămâne nimic din numele meu, singurul lucru pe care mi-l doresc este să am har. Dă-mi har când strig în rugăciune către Tine, dă-mi har când pun mâna pe Biblie, dă-mi har când pășesc printre oameni, dă-mi har când îmi deschid gura, dă-mi har când scriu!”

Vasile Mich

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MOBILIER, BICICLETE, HAINE, TERMOPANE, SALTELE...Vezi aici!