Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

De ce cred in Isus

Publicat la 2013-01-23 de Traian

Lumea în care trăim cunoaște o dezvoltare tehnică extraordinară și o explozie a cunoștințelor științifice. Dar prin aceasta viața noastră, conviețuirea oamenilor, societatea noastră nu s-au simplificat. Dimpotrivă, astăzi, viața noastră a devenit mai complexă, mai complicată, mai imprevizibilă și mai nesigură. Și nu există nimic statornic. Totul este pus sub semnul întrebării. Cele mai multe lucruri sunt în scurt timp depășite, multe teorii se dovedesc neadevărate. Aceasta este valabil pentru toate domeniile în care omul caută adevărul: știință, filozofie, ideologie, religie. Întregul adevăr este relativizat. Realitatea este adevărată numai în granițele, mereu mai înguste, ale spațiului și timpului. Nimic nu este definitiv. Nu ar trebuie să resemnăm în fața unor chinuitoare întrebări ca: Ce mai e încă valabil? Unde e punctul stabil? Ce este într-adevăr adevărat? Există adevărul absolut? Ce este bine și corect? De ce ne putem lega oriunde și oricând, în orice condiții? Suntem dezorientați.

Spiritul vremii este supus unor rapide schimbări. Numai în secolul nostru într-o singură generație chiar, s-au schimbat opiniile și concepțiile așa de radical – tot ce a fost corect și acceptat de toți este astăzi negat și condamnat.

În această nesiguranță și schimbare permanentă, Isus rămâne neschimbat. Ceea ce ne învață El este un adevăr care nu se schimbă, rămâne definitiv. De aceea cred în El. El îmi arată ce e adevărat și bine, mereu valabil. Mă pot încrede în adevărul Lui, pentru că este adevărul lui Dumnezeu. Adevărul acesta a fost verificat în viața multor oameni care-mi sunt o pildă chiar și în viața mea de zi cu zi. În contradicție cu ceea ce propagă lumea drept ultim adevăr – multe adevăruri manipulate ne sunt prezentate – Isus nu ascunde și nu idealizează nimic. El nu folosește metode sugestive și nu ne consolează, simplu, promițându-ne o viață după moarte. El nu promite o utopie, ci, realist fără menajamente, sincer, ne descoperă adevărul. Dar El nu ne lasă în resemnare și în lipsa de speranță. Spre deosebire de alte ideologii, concepții despre lume și viață, filozofii și religii, care mai devreme sau mai târziu se dovedesc false, pentru că nu pot oferi oamenilor răspunsurile pe care le așteaptă, Isus ne arată calea, El este singura soluție pentru o viață cu sens. Prin cuvântul Său, Isus ne arată ținta și calea. El nu ne lasă să ne confruntăm cu diferite concepte, închipuiri filozofice sau rețete și metode neconturate. El vrea să-mi schimb atitudinea și modul de gândire, dându-mi șansa de a lua hotărârea cea dreaptă și de a învăța de la El cum să trăiesc fericit și sigur.

Isus îmi spune adevărul despre mine însumi. În felul acesta El mă ajută. El îmi deschide ochii, ca să-mi pot vedea greșelile, slăbiciunile și lipsurile. Dar în același timp mă ajută să schimb, să vreau să mă schimb: aspirațiile, atitudinea și gândirea: „… să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” ne spune apostolul Pavel (Romani 12:2).

Isus mă face să recunosc că nu-mi folosește la nimic dacă contez pe performanțele mele, că încercarea mea de eliberare de povara mea este zadarnică și tot așa de nefolositoare este și străduința mea să obțin salvarea făcând fapte bune și să scap de păcatele mele, ispășindu-le. Astfel de soluții găsesc în filozofie și religie, dar nu la Isus.

El mă face să înțeleg că noi nu de aceea suntem pierduți pentru că suntem responsabili pentru păcatul lui Adam sau pentru păcatele strămoșilor, sau ale copiilor noștri. El îmi arată, în același timp, că nu putem scăpa de vina noastră transferând-o asupra societății sau a mediului înconjurător. Isus nu lasă nici o îndoială asupra faptului că eu însumi sunt răspunzător pentru modul meu de gândire, simțire și trăire. Eu însumi port vina pentru păcatele mele. Fără El nu pot scăpa de această povară.

Credința și evlavia părinților sau strămoșilor mei mă ajută tot așa de puțin ca și simpla apartenență la un popor creștin, la apusul creștin, ori așa numitei creștinătăți. La fel „moștenirea culturală creștină”, ori indiferent ce convingere religioasă, ori religie, oricât ar fi acestea veritabile și de bună credință.

Isus mă ajută să privesc lumea, pe aproapele meu și pe mine lucid și în mod realist. Prin El, eu recunosc că sunt: păcătos, individualist, egoist și că exercit o influență negativă asupra aproapelui meu. Eu am nevoie de Isus, care prin cuvântul Său îmi arată greșelile și slăbiciunile, dar mă și ajută să mă schimb după voia Lui și, ceea ce este mai important – El realizează acest lucru în mine.

În străduința mea să înfăptuiesc voia Lui în existența mea, Isus îmi dă ajutorul potrivit: „Pot totul în Hristos, care mă întărește” (Filipeni 4:13) scrie apostolul Pavel creștinilor din Filipi: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2:13) și autorul Epistolei către Evrei scrie: „Dumnezeul păcii … să vă facă desăvârșiți în orice lucru bun, ca să faceți voia Lui, și să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Cristos” (Evrei 13:20-21).

În Isus este pacea

Eu cred în Isus pentru că în El am găsit pacea – într-o lume a neliniștii, a urii, a violenței, a terorii, a autodistrugerii, a războiului. Pot să fiu sigur că, deși sunt înconjurat de neliniște și frică, în viața noastră Dumnezeu este „Dumnezeul Păcii”.

Isus a luat asupra Lui păcatele mele și a murit pentru ele. El s-a jertfit ca eu să am iertare și m-a împăcat cu Dumnezeu, ca astfel să avem pacea cu El. Același lucru îl face Isus și astăzi, dacă eu sunt hotărât să ascult de cuvintele Sale. În felul acesta pot avea pace cu semenii mei și cu Dumnezeu. Isus mă curățește în fiecare zi de vina mea, de răul pe care l-am făcut altora. Nu trebuie să mă chinuiesc din cauza vinei, slăbiciunilor și greșelilor mele.

Adevărul pe care mi l-a descoperit Isus și pacea care mi-o dă mă eliberează de orice încătușare, chiar și de dependența de circumstanțe și de orgoliul meu de a fi cineva. Este de neînțeles cum omul încearcă să facă pace prin violență și teroare. Acolo unde pacea și adevărul lipsesc, libertatea este doar o iluzie. Dar pacea nu o obțin dacă neg vina mea. Pacea o găsesc doar în Isus și în Cuvântul Său: „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Din închisoarea de la Roma apostolul Pavel scrie creștinilor într-o lume calmă: „Și pacea lui Dumnezeu, care trece orice pricepere vă va păzi inimile și gândurile în Isus Cristos” (Filipeni 4:7).

În Isus găsesc liniște

Într-o lume plină de indiferență, neliniște, hărțuială, patimă, spaimă și teamă tânjim după calm și liniște. Prin Isus sunt sigur că mă aflu în mâna lui Dumnezeu. Isus îmi ia spaimele, teama de viață, apăsătorul simțământ al neputinței, al nesiguranței, al neajutorării, pierzania și singurătatea. Nimeni nu este scutit de toate acestea, noi toți suntem amenințați prin birocratizare, nivelare, ideologizare. Dar știu că Isus cunoaște și înțelege spaimele mele. În El găsesc mângâierea și puterea ca să le pot suporta. „… dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Nu trebuie să ne dăm și să ne facem mereu dreptate. Dar știu că Dumnezeu este drept și va judeca drept (2 Tesaloniceni 4:8). În felul acesta va birui (Romani 2:16 și 1 Petru 1:17). Această certitudine eliberează și îmi dă o pace, pe care nimic nu o poate distruge.

Multe griji ne împovărează. Grija pentru ziua de azi: o să fac față, nu o să falimentez? Grija grea pentru ziua de mâine și pentru viitor: ce o să fie mâine? O să trăiesc? Voi fi sănătos? Voi mai avea locul meu de muncă? Ce o să se aleagă de familia și de copiii mei? Apoi grija pentru proprietatea și existența mea. Nimeni nu mă poate feri de ele. Eu pot doar încerca să mă autoliniștesc, chiar și prin metode psihologice și să apelez la rațiunea mea, dar nici un om nu mă poate elibera de aceste griji.

Isus vrea să-mi ia grijile, el singurul este gata pentru aceasta și este în stare să o înfăptuiască. Dacă înțelegem aceasta, cu atât mai ușoară și mai plină de bucurie va fi viața noastră. „Nu vă îngrijorați dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:31-33). Creștinilor din Filipi Pavel le scrie: „Nu vă îngrijorați de nimic” (Filipeni 4:6). Iar creștinilor din Asia Mică Petru le scrie următoarele cuvinte de mângâiere: „Smeriți-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe, și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre căci El însuși îngrijește de voi” (1 Petru 5:6-7).

Eu cred în Isus fiindcă am certitudinea – și aceasta am trăit-o mereu – că El se îngrijește de mine. Cu spaimele mele și la strâmtoare mă pot adresa Lui, rugându-l să-mi dea consolare, putere și sprijin. El îmi dăruie astfel ajutor și liniște. „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina mea este ușoară” (Matei 11:28-30).

În Isus este speranță

Realitatea existenței noastre duce la deznădejde. Față de atâta foamete, boli, mizerie, vărsări de sânge și războaie, pe care omenirea le suportă cu sau fără vină ne dăm seama de neputința noastră de a schimba ceva. Bătrânețea și moartea, de care nimeni nu poate scăpa, marchează situația noastră fără de ieșire. Nu ne rămâne decât adânca resemnare, deznădejde, îndoială și întrebarea paralizantă: Mai există vreun sens în toate acestea? Are viața un rost?

Această deznădejde se reflectă și-n artă, literatură, filozofie, în modul de gândire și trăire a oamenilor din societatea noastră. Când omul în secolul iluminismului s-a eliberat de autoritatea bisericii și, dându-și seama de religia lui falsă și restrictivă, nu a folosit această ocazie ca să se întoarcă la Dumnezeul cel viu, așa cum ni-L face cunoscut Isus, el a căzut în brațele ateismului și ale nihilismului. Filozofia epocii noastre stă la baza modului nostru de gândire și ea este caracterizată de pesimism, pierzare și disperare. Omul „eliberat” de dumnezeu este fără speranță. Și atunci caută plăcerile vieții, ocolind realitatea. Și unii reușesc să facă acest lucru o viață întreagă. Unor astfel de oameni, care au trăit într-o societate „liberă” asemănătoare cu a noastră, le scrie apostolul Pavel și îl citează pe profetul Isaia din secolul 8 înainte de Cristos: „Dacă nu înviază morții, atunci ‘să mâncăm și să bem căci mâine vom muri’” (1 Corinteni 15:32).

Dar dacă omul nu reușește să „uite” această realitate, atunci îl cuprinde deznădejdea. Aceasta conduce – li se întâmplă foarte des și celor tineri – la tristețe. Ultimul lor refugiu este băutura și drogurile. Sfârșitul înseamnă disperare totală sau sinucidere.

Dar omul care se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și se plasează în centrul universului, autonom, se poate supune și unei ideologii care îi promite speranță și un viitor. Privirile lui sunt fixate în exclusivitate la această viață și la componentele ei ce trebuie schimbate ca să-și ajungă ținta propusă. Conform acestei ideologii, omul în sine este bun și poate fi fericit în măsura în care se eliberează de orice autoritate și transformă împrejurările în favoarea sa. Realitatea că noi trăim într-o lume decăzută și plină de păcat nu este luată în considerare. Din această gândire utopică emană euforia reformelor și a progresului din epoca noastră. Omul a pus mâna pe frâiele destinului și, fără speranță fiind, inventează una.

Filozofia caută o soluție condiției existenței, în mijlocul unei lumi fără nădejde, în care recunoaștem că viața nu are nici un sens, nici un scop și că omul este născut numai ca să sufere, existențialismul se întreabă asupra sensului vieții și – cinic, ori covârșit de tristețe – ori nu-l găsește, ori îl neagă (J. P. Sartre, Albert Camus). Rațional privind, lumea este absurdă, iar omul trebuie să încerce să-și facă un rost în ea. Realizarea depinde de actul de voință (Sartre). Problematic este faptul că aici toate intențiile acestor acte de voință sunt de aceeași valoare.

Omul nu este altceva decât produsul incidental al naturii. Biologul francez Jaques Monod care a trecut de la științele naturii la existențialism a ajuns la următoarea concluzie: Omul a fost aruncat într-un univers străin, mut și indiferent, fără ca să existe cineva care l-a aruncat. Așa, omul a fost lăsat singur pe această planetă și contemplă distrugerea și dispariția sa. Nu-i ajută la nimic să închidă ochii în fața acestei realități crude. Păstrarea idealurilor: bunătatea, frumusețea e doar o iluzie. Pentru acceptarea acestui fapt, omul are nevoie de demnitate și sinceritate, chiar și împotriva spiritului lui, care caută explicații și salvare. Este nevoie de mult curaj, dar omul trebuie să privească adevărul în față. Și aici se descoperă umanitatea, valoarea și eroismul lui. Monod este cel mai consecvent, el recunoaște: nu există nici o nădejde, existența noastră este caracterizată de deznădejde – și cine nu-l cunoaște pe Dumnezeu nu are nici o scăpare – restul este o minciună. El cere un singur lucru: curaj. Dar cine-l are, cine poate trăi conștient fără nădejde?

Cantitatea speranței disponibile este hotărâtoare în destinul omenirii. Teologul Emil Brunner ne-a atras atenția în modul cel mai serios că viitorul nostru depinde de nădejdea pe care o avem în viitor. Frica este fundamentală în teoria lui Heidegger. Dar el spune: „Uitați-vă la poeți”. Pentru că în univers răsună cuvinte înseamnă că a fi și existența ar putea avea un sens. Este doar o încercare timidă oferită oamenilor care-și țin destinul în mână.

Dar filozofia existențialismului a dovedit că și această teorie este deficitară. Filozofii au fost întotdeauna preocupați să găsească esența lucrurilor și rostul omului în univers. O credință optimistă în progres, stă întotdeauna în contradicție cu o îndoială pesimistă. Dar, ca un filozof să se refere la viitor și să pună la baza gândirii lui speranța, este într-adevăr ceva nou. Un astfel de filozof este Ernst Bloch care a transformat nădejdea într-o cheie a filozofiei sale: dacă viața noastră nu are nici un sens atunci fiecare om este chemat să-și inventeze unul. Datorită faptului că, pentru el nu există nici o speranță – și fără Dumnezeu este imposibil ca omul să o aibă – atunci trebuie, dacă vrea să trăiască, să se bazeze pe principiul nădejde.

Karl Jaspers vorbește despre „situație limită”. Aceasta înseamnă o experiență atât de puternică, încât ne garantează certitudinea existenței proprii, dându-ne speranța unei vieți cu sens, chiar dacă nu există nici o motivare rațională. Deci sensul vieții se bazează pe o experiență pe care nu o sesizăm, doar trebuie să ne-o băgăm în cap. Cel târziu în ceasul morții, toate aceste teorii se năruie, în fața realității vieții – sau a morții – aceste teorii cad.

În Isus însă găsesc o nădejde adevărată și trainică și de care nu mă voi rușina niciodată. În El văd această viață prin prisma veșniciei și astfel capătă un sens. În Isus găsesc scopul și calea. Prin El îmi dau seama de ce m-a creat Dumnezeu: ca să fiu întotdeauna în prezența lui Dumnezeu, asemeni copiilor în jurul tatălui lor. Isus mă eliberează de frica morții, comună tuturor oamenilor. Frica de a muri și moartea în sine. Nu cred că există cineva care a cunoscut spaima morții mai bine ca Isus. De aceea numai El mă poate ajuta. El ne dă o nădejde care trece dincolo de moarte. El împlinește dorul uman de a trăi veșnic și de a fi unit cu Dumnezeu, dar în același timp și dorința după dreptate, odihnă și pace. Iar în veșnicie, în orașul ceresc, în prezența lui Dumnezeu nu va mai fi nimic întinat, spurcat, nici minciună (Apocalipsa 21:27), vor lipsi lacrimile, moartea, tânguire, țipăt, durere, noapte, zi (Apocalipsa 21:4), ci fiii lui Dumnezeu vor fi în permanență în prezența Lui (Apocalipsa 21:7). Isus ne dă o viață plină de sens: „Eu am venit ca oile mele să aibă viață și s-o aibă din belșug” (Evanghelia după Ioan 10:10). Isus a venit ca să dea, tuturor celor ce cred în El, satisfacție, plinătate și fericire lăuntrică pentru viața aceasta trecătoare și nădejde pentru viața veșnică. Nădejdea devine certitudine prin credința noastră în Dumnezeu, prin Isus.

Eu cred în Isus pentru că El îmi dă această speranță adevărată, existentă și bazată în Fiul lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este mult mai mult decât o nădejde vagă, oarbă, de fabricație proprie, ea este o bine întemeiată, puternică încredere în ceea ce speri.

În Isus am bucurie

Comună tuturor oamenilor le este dorința după bucurie. Isus îmi arată că bucuria adevărată este independentă de condițiile exterioare, fiindcă își are rădăcinile în dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Dumnezeu ne-a creat ca să avem parte de bucurii. În măreția creației Sale vrea să ne dăruiască zilnic noi bucurii. În Isus avem certitudinea că suntem protejați. „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4:4).

Noi am devenit o societate de consum. Este doar o iluzie a susține că nivelul ridicat de trai, averea, consumul multor bunuri ne fac mai fericiți sau mai siguri sau măcar mai mulțumiți. Contrariul este adevărat. La ora actuală nivelul de trai este foarte ridicat. Și cu toate acestea – sau tocmai de ceea – nemulțumirea, disperarea, cu urmările ei (alcoolismul și consumul de droguri), sinuciderile și criminalitatea capătă proporții înspăimântătoare. Iar tendința crescândă de îmbogățire permanentă duce la griji și frică pentru înmulțirea, păstrarea și siguranța acestor averi.

Isus ne spune că acolo unde sunt comorile noastre acolo sunt și inimile noastre. El ne avertizează să nu ne adunăm comori aici pe pământ, pentru că ele împietresc inimile și ne fac orbi față de semenii noștri și față de voința lui Dumnezeu.

Eu cred în Isus pentru că El îmi arată că mulțumirea nu e de găsit în avere, ci în faptul a te mulțumi cu cât ai: „Mulțumiți-vă cu ce aveți …” (Evrei 13:5). Și ești mai fericit dacă dai decât dacă iei. „… să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus care însuși a zis: ‚Este mai ferice să dai decât să primești’” (Faptele Apostolilor 20:35).

În Isus am dovada că soluția nu este schimbarea lumii prin metode radicale. Este adevărat că învățătura lui Isus este radicală, dar El n-o impune cu forța, căci impulsul ei nu este invidia și ura. Dacă se aplică învățătura prin forță, ea nu poate aduce bucurie și nici mulțumire. Numai dragostea este motorul, calea și mijlocul acțiunilor lui Isus, ea apelează la inima și conștiința noastră, activând voința omului. Ea cere din partea noastră judecată, schimbare a modului de a simți și o nouă ținută morală. Această țintă se realizează numai prin răbdare, perseverență, tenacitate și consecvență.

Descurajarea și nemulțumirea continuă, atât de răspândite astăzi, un pesimism cotropitor, care duce la cinism și gândirea destructivă împiedică, sufocă și ucid bucuria. Isus ne face cunoscute, zilnic mereu altfel, binecuvântările lui Dumnezeu: talentele noastre, calitățile și posibilitățile, starea noastră bună și sănătatea, situația noastră materială înfloritoare, acceptarea tuturor acelor daruri pe care le putem savura, de care ne putem bucura. Dacă privim cu ochii deschiși toate acestea, atunci inimile noastre recunoscătoare se vor bucura. Din recunoștință izvorăște bucuria.

Eu cred în Isus pentru că El vrea să-mi dăruiască bucuria adevărată în fiecare zi.

Renne Chenaux

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MONITOARE, SERVICE, CALCULATOARE...Vezi aici!