Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Samaritenii – chiriașii lui Dumnezeu

Publicat la 2013-01-11 de Traian

Când le-a dat copiilor Săi ordin de evacuare, Dumnezeu a rânduit ca țara să fie locuită de niște „chiriași“ pentru ca să nu se sălbăticească de tot (Exod 23:29). Să vedem pe rând care a fost identitatea acestor chiriași, care a fost problema lor cu țara și care a fost evoluția lor în relația cu Dumnezeul țării și cu copiii Săi.

„Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat și din Sefarvaim, și i-a așezat în cetățile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria, și au locuit în cetățile ei“ (2 Regi 17:24).

Mutarea popoarelor cucerite dintr-o parte în alta a fost tactica folosită de marile imperii pentru a preveni răscoalele. Oamenii rupți de glia strâmoșească au fost astfel lipsiți de identitatea națională care să le dea unitatea necesară și motivația unei revolte. Oameni din cinci neamuri au fost strămutați să locuiască în regatul de nord, iar capitala a continuat să fie la Samaria. Din acest motiv, noii locuitori ai ținutului au fost numiți „samaritei“. Interesant este că atunci când a vorbit cu femeia samariteancă, Domnul Isus i-a spus „totul“ despre ea:

„Femeia I-a răspuns: ,,N-am bărbat.“ Isus i-a zis: ,,Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și acela, pe care-l ai acum, nu-ți este bărbat. Aici ai spus adevărul“ (Ioan 4:17-18).

În Evanghelie, femeia din Sihar pare a fi un exponent simbolic al neamurilor strămutate să stea în Israel în locul evreilor.

Oamenii aceștia au trebuit să-și dea foarte repede seama că n-au venit „în țara nimănui“, ci în țara unui Dumnezeu care avea de la ei anumite pretenții:

„Când au început să locuiască aici, nu se temeau de Domnul, și Domnul a trimes împotriva lor niște lei, cari-i omorau! Atunci au spus împăratului Asiriei: ,,Neamurile pe cari le-ai strămutat și le-ai așezat în cetățile Samariei nu cunosc felul în care să slujească Dumnezeului țării, și El a trimes împotriva lor niște lei cari le omoară, pentrucă nu cunosc felul în care trebuie să slujească Dumnezeului țării.“ Împăratul Asiriei a dat următoarea poruncă: ,,Trimeteți pe unul din preoții pe cari i-ați luat de acolo în robie; să plece să se așeze acolo, și să le învețe felul în care să slujească Dumnezeului țării.“ Unul din preoții cari fuseseră luați robi din Samaria, a venit de s-a așezat la Betel, și le-a învățat cum să se teamă de Domnul“ (2 Regi 17:25-28).

Samaritenilor li s-a dat șansa să facă cunoștință cu Dumnezeul lui Israel și să învețe să trăiască într-o relație bună cu El. Din păcate, oamenii aceștia n-au folosit harul primit și s-au complăcut într-un „sincretism“ care a combinat vinovat elemente din religia evreilor cu elemente din religiile lor. „Specialistul“ trimis de împăratul Asiriei ca să-i învețe n-a fost nici el prea priceput în Legea Domnului, ci un exponent al vițeilor de aur care s-a așezat la Betel și a reluat formele religioase vinovate instituite de Ieroboam:

„Dar neamurile și-au făcut fiecare dumnezeii săi în cetățile pe cari le locuiau, și i-au așezat în templele idolești din înălțimile zidite de Samariteni. Oamenii din Babilon au făcut pe Sucot-Benot, oamenii din Cut au făcut pe Nergal, cei din Hamat au făcut pe Așima, cei din Ava au făcut pe Nibhaz și Tartac; cei din Sefarvaim își ardeau copiii în foc în cinstea lui Adramelec și Anamelec, dumnezeii din Sefarvaim. Totodată se închinau și Domnului, și și-au făcut preoți ai înălțimilor, luați din tot poporul: preoții aceștia aduceau pentru ei jertfe în templele din înălțimi. Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaș timp și dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutați“ (2 Regi 17:29-33).

Din pricina acestui „talmeș-balmeș“, evreii au continuat mereu să-i privească drept „necurați“ pe samariteni și să refuze orice fel de legături contaminatoare cu ei:

„Până în ziua de astăzi își urmează ei obiceiurile dela început: nu se închină Domnului, și nu se țin nici de legile și rânduielile lor, nici de legile și poruncile date de Domnul copiilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel“ (2 Regi 17:34).

Samaritenii au trăit într-un fel de stare „nici în car, nici în căruță“, asemenea vremurilor de apostazie petrecute de evrei în perioadele vinovate în care s-au lăsat contaminați de idolii popoarelor din jur.  Ei au „șchiopătat de ambele picioare“ așa cum făcuseră și evreii pe vremea lui Ilie (1 Regi 18:21).

Cercetările istorice au scos la iveală existența unui „pentateuc samaritean“, o variantă a Legii lui Moise păstrată în scrierea rondă a evreilor dinaintea trecerii la literele pătrățoase de după exilul babilonian. Prima copie a acestui document a ajuns în Europa prin secolul XVII, când Pietro della Valle a cumpărat-o de la un samaritean din Damasc împreună cu traducerea lui în limba aramaică. Au urmat apoi câteva zeci de copii vândute de samariteni europenilor interesați.

Este clar că Dumnezeu le-a făcut samaritenilor „chiriași“ aceeași ofertă ca și evreilor, dar s-a lovit de același refuz:

„Domnul făcuse legământ cu ei, și le dăduse porunca aceasta: ,,Să nu vă temeți de alți dumnezei; să nu vă închinați înaintea lor, să nu le slujiți, și să nu le aduceți jertfe. Ci să vă temeți de Domnul, care v-a scos din țara Egiptului cu o mare putere și cu brațul întins; înaintea Lui să vă închinați, și Lui să-I aduceți jertfe. Să păziți și să împliniți totdeauna învățăturile, rânduielile, legea și poruncile, pe cari vi le-a scris El, și să nu vă temeți de alți dumnezei. Să nu uitați legământul pe care l-am făcut cu voi, și să nu vă temeți de alți dumnezei. Ci să vă temeți de Domnul, Dumnezeul vostru; și El vă va izbăvi din mâna tuturor vrăjmașilor voștri.“ Ei n-au ascultat, și au urmat obiceiurile lor dela început. Neamurile acestea se temeau de Domnul și slujeau și chipurilor lor cioplite; și copiii lor și copiii copiilor lor fac până în ziua de azi ce au făcut părinții lor“ (2 Regi 17:35-41).

Se pare că nu chiar toți evreii din regatul de nord fuseseră strămutați de împăratul Asiriei.
Găsim scris că oameni din Aler, Manase și Zabulon s-au smerit și s-au suit la Ierusalim în timpul reformelor lui Ezechia (2 Cron. 30:10-11), și chiar mai târziu, pe vremea lui Iosia, rămășițe ale populației din regatul de nord au contribuit la reparațiile făcute Templului de la Ierusalim:

„În al optsprezecelea an al domniei lui, dupăce a curățit țara și casa, a trimes pe Șafan, fiul lui Ațalia, pe Maaseia, căpetenia cetății și pe Ioah, fiul lui Ioahaz, arhivarul, să dreagă casa Domnului, Dumnezeului său. S-au dus la marele preot Hilchia, și au dat argintul adus în Casa lui Dumnezeu, pe care-l strânseseră Leviții păzitori ai pragului, dela Manase și Efraim, și dela toată cealaltă parte a lui Israel, și dela tot Iuda și Beniamin și dela locuitorii Ierusalimului“ (2 Cron. 34:8-9)

Relațiile dintre samariteni și evrei au fost tensionate apoi de-a lungul istoriei.
Când Zorobabel s-a apucat să reconstruiască Templul după exilul babilonian, refuzați când au vrut să se alăture eforturilor evreilor, samaritenii le-au întins apoi tot felul de piedici:

„Vrăjmașii lui Iuda și Beniamin au auzit că fiii robiei zidesc un Templu Domnului, Dumnezeului lui Israel. Au venit la Zorobabel și la capii de familii, și le-au zis: ,,Să zidim și noi cu voi; căci, și noi chemăm ca și voi pe Dumnezeul vostru, și-I aducem jertfe din vremea lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus aici.“ Dar Zorobabel, Iosua, și ceilalți capi ai familiilor lui Israel, le-au răspuns: ,,Nu se cuvine să zidiți împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru; ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit împăratul Cir, împăratul Perșilor.“ Atunci oamenii țării au muiat inima poporului lui Iuda; l-au înfricoșat ca să-l împiedece să zidească, și au mituit cu preț de argint pe sfetnici ca să-i zădărnicească lucrarea. Așa a fost tot timpul vieții lui Cir, împăratul Perșilor, până la domnia lui Dariu, împăratul Perșilor“ (Ezra 4:1-5).

Când Neemia, reprezentantul coroanei persane a venit la Ierusalim a avut de înfruntat pe Sanbalat, guvernatorul provinciei persane a Samariei (Neemia 2:10 – 6:14;13:28). Se pare că atunci când a cucerit Ierusalimul, Nebucadnețar l-a anexat proviciei Samariei, iar Neemia urmărea să-l scoată de sub tutela ei și să formeze o provincie distinctă. Cum Tobia și Sanbalat erau și ei închinători la „Dumnezeul cel adevărat“, disputa dintre ei a avut mai mult tonuri politice, decât religioase. Ruptura cea mare dintre samariteni și evrei s-a produs atunci când samaritenii și-au construit un templu al lor pe muntele Garizim. Nu se cunoaște precis data acestui eveniment. Unii comentatori găsesc într-un text din Neemia aluzii la vinovăția acestei acțiuni:

„Unul din fiii lui Ioiada, fiul marelui preot Eliașib, era ginerele lui Sanbalat, Horonitul. L-am izgonit dela mine. Adu-Ți aminte de ei, Dumnezeule, căci au spurcat preoția și legământul încheiat de preoți și Leviți“ (Neemia 13:28-29).

Din pricina acestui gest idolatru, evreii au încetat orice legătură cu samaritenii:

„Femeia samariteancă I-a zis: ,,Cum Tu, Iudeu, ceri să bei dela mine, femeie Samariteancă?“ – Iudeii, în adevăr, n-au legături cu Samaritenii“ (Ioan 4:9).

Femeia samariteancă amintește indirect despre templul zidit de poporul ei:

„,Doamne“, I-a zis femeia, ,,văd că ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii“ (Ioan 4:20).

Simpatia arătată de Domnul Isus pentru această femeie și pentru samariteni este datorată cel puțin în parte și faptului că El însuși gustase din disprețul arătat de evrei pentru acești oameni:

„Iudeii I-au răspuns: ,,Nu zicem noi bine că ești Samaritean, și că ai drac?“ (Ioan 8:48).
Faptul că unii samariteni L-au refuzat când a vrut să găzduiască la ei, nu L-a făcut pe Damnul Isus să-i pedepsească:

„A trimes înainte niște soli, cari s-au dus și au intrat într-un sat al Samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit. Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. Ucenicii Săi, Iacov și Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: ,,Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?“ Isus S-a întors spre ei, i-a certat, și le-a zis: ,,Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“ (Luca 9:52-56).

Ca Mântuitor al tuturor oamenilor, Luca ni-L prezintă pe Domnul Isus iubindu-i pe samariteni și găsind ceva bun până și la ei. Sigurul care s-a întors să mulțumească dintre cei zece leproși vindecați a fost un samaritean (Luca 17:11-19), iar una dintre cele mai cunoscute pilde ale Domnului Isus a fost acea a „samariteanului milostiv“ (Luca 10:29-37).

După învierea din morți, Domnul Isus a fost vestit cu putere în Samaria, iar biserica primară i-a socotit suficient de importanți ca să-i trimită acolo pe doi din stâlpii apostolici de la Ierusalim, Petru și Ioan (Fapte 8:1-25).

Samaritenii reprezintă tipologic categoria oamenilor cărora Dumnezeu le-a dat șansa să intre în contact cu adevărul Scripturilor, care au amestecat acest adevăr cu minciunile idolatre, trăind în confuzie și misticism, dar pentru care Dumnezeu are încă o mare doză de har și-i dorește lămuriți, convertiți și mântuiți. Acest lucru este mai mult decât posibil:

„Când au venit Samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Și El a rămas acolo două zile.Mult mai mulți au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Și ziceau femeii: ,,Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine, și știm că acesta este în adevăr Christosul, Mântuitorul lumii“ (Ioan 4:40-42).


Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...TAMPLARIE ALUMINIU SI PVC...Vezi aici!