Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Refacerea poporului iudeu

Publicat la 2012-10-27 de Traian


         Reintoarcerea si cladirea templului sub Cirus si Cambise. - Decretul lui Cirus, care a marcat inceputul unei noi perioade in istoria poporului iudeu, a fost emis la Ecbatana in primul an al domniei lui (Ezra 1,1). Daca este socotita de la caderea Imperiului babilonian dupa metoda iudaica, toamna-toamna, aceasta a avut loc in vara anului 537 i.Hr..
         Decretul a fost emis in doua forme. Unul urma sa fie proclamat public (2 Cronici 36,23; Ezra 1,2-4). Al doilea era mai degraba un document cu instructiuni doar de uz oficial. Decretul public prevedea masuri privind (1) rezidirea templului din Ierusalim, (2) reintoarcerea captivilor evrei in Iudea pe baza de voluntariat si (3) ajutorul financiar catre iudeii care se repatriau acordat de compatriotii lor care alegeau sa ramana pe loc, precum si de prietenii lor dintre neamuri. Pe de alta parte, decretul oficial (1) continea instructiuni si specificatii exacte cu privire la templul nou care urma sa fie ridicat, (2) facea prevederi pentru acoperirea cheltuielilor de constructie din fonduri imperiale si (3) dadea porunca de inapoiere catre iudei a vaselor disponibile ale vechiului templu (Ezra 6,3-5). Exista un motiv pentru care continutul decretului oficial nu a fost inclus in cel public. Unele prevederi nu aveau importanta pentru public; de asemenea, anuntul ca imparatul era dispus sa suporte cheltuielile ar fi putut sa descurajeze aducerea de daruri financiare de catre iudei si prietenii lor.
         De asemenea, Cirus a numit un iudeu de vita regala, numit Sesbatar sau Zorobabel, sa fie guvernatorul provinciei Iudea, care facea parte din satrapia "Dincolo de rau", acea mare regiune care cuprindea toate tarile dintre raul Eufrat si Egipt. Acestui nou guvernator i-au fost incredintate toate vasele vechiului templu din Ierusalim care s-au gasit in Babilon. In colaborare cu Jeshua (sau Iosua), un descendent al ultimului mare preot oficiant al Templului lui Solomon, si cu alti 9 sau 10 barbati de frunte (Ezra 2,2; Neemia 7,7), Zorobabel a facut toate pregatirile pentru reintoarcerea in vechea patrie. Peste 42.000 de exilati cuprinsi in lista oficiala au raspuns chemarii lui Cirus si au fost dispusi sa se intoarca in Iudea.
         Lista detaliata data in Ezra 2 arata ca cei mai multi iudei au putut sa-si pastreze documentele genealogice in timpul captivitatii lor si in felul acesta au putut dovedi drepturile si titlurile lor in patrie. Exilatii neeclesiastici repatriati sunt clasificati in 17 grupe de familii numarand de la aproape 100 pana la aproape 3.000 de barbati fiecare si 15 grupe au fost inscrise in lista potrivit asezarii pe cetati, din care cea mai mica numara 42 de barbati si cea mai mare 1.254. In afara de acestia a existat si o grupa numita "fiii lui Senaa",3.630 de barbati, care s-ar fi putut sa fie alcatuita din oameni saraci (vezi la Ezra 2,35) si alti 652 de barbati care-si pierdusera toate documentele prin care puteau sa-si dovedeasca drepturile in comunitatea iudaica. Dintre exilatii iudei, peste 4.000 de preoti, care faceau parte din 4 familii, s-au alaturat lui Zorobabel, de asemenea un numar necunoscut de preoti din 3 familii care nu puteau sa-si dovedeasca drepturile la preotie. In contrast cu marele numar de preoti (4.389), e semnificativ faptul ca numai un numar restrans de leviti (733) au fost dispusi sa se reintoarca. Motivul acestei lipse de dorinte se poate gasi in faptul ca Ezechiel prezisese ca levitii urmau sa fie degradati in viitorul serviciu la templu, indeplinind o lucrare manuala din cauza apostaziei lor in perioada preexilica (Ezechiel 44,9-16). Mai departe, gasim ca iudeii repatriati erau insotiti de peste 7.500 de slujitori si cantareti (Ezra 2,64.65).
         Daca decretul lui Cirus a fost dat in vara sau toamna lui 537 i.Hr. , calatoria a inceput probabil in primavara anului urmator, 536 i.Hr., intrucat acesta era sezonul obisnuit pentru calatorie. Ostirile mesopotamiene isi paraseau de obicei patria primavara pentru campanii in strainatate. Ezra si-a inceput primavara calatoria de inapoiere dupa vreo 80 de ani, sosind la Ierusalim cam la 31/2 luni de la plecarea din Babilonia. Marea caravana a celor care il insoteau pe Zorobabel, aproape 50.000 de persoane, cu aprox. 8.000 de animale de povara care purtau avutul lor, trebuie sa fi avut nevoie de cel putin atata timp cat a avut nevoie Ezra pentru ca sa ajunga la Ierusalim, si probabil au ajuns in patria lor in cursul verii. Ca toate ostirile numeroase, ei au urmat cursul Eufratului pana cand au atins paralela 36 sau au trecut prin fosta tara a Asiriei pana la Arbela si au urmat aproximativ cursul actualului hotar siriano-turc. De acolo ei trebuie sa fi strabatut desertul nordic din Siria, distanta de aproape 160 kilometri pana la raul Orontes, oaza Aleppo aflandu-se in mijlocul acestui tinut secetos. Dupa ce au ajuns la Orontes, ei ar fi putut sa foloseasca fie calea din interior, fie pe aceea care urma coasta Feniciei si a Palestinei. Daca au folosit pe cea dintai, au mers pe cursul raul Orontes pana la izvorul lui, apoi spre sud prin tinutul muntos dintre sirul muntilor Liban si Antiliban (cuprinzand Muntele Hermon si Muntele Amana), strabatand in cele din urma Galileea si Samaria inainte de a ajunge la destinatie.
         Dupa ce au sosit la Ierusalim au tinut mai intai o slujba de multumire, prilej cu care fruntasii adunarii au adus daruri insemnate. Exilatii repatriati s-au imprastiat apoi pentru a reocupa pamanturile stramosilor lor. La inceputul Anului nou s-au adunat la Ierusalim ca sa sfinteasca altarul pentru arderi de tot de curand construit, ca sa declanseze serviciul zilnic de jertfa si ca sa celebreze sarbatorile lunii a saptea. La data aceea, s-au facut de asemenea planuri pentru rezidirea templului si s-au incheiat contracte cu locuitorii Sidonului si Tirului pentru cheresteaua necesara si cu zidarii si tamplarii pentru lucrarea planificata (Ezra 2,68 la 3,7).
         Lucrarea propriu-zisa de rezidire a templului nu a inceput decat anul urmator. Pentru punerea pietrei de temelie s-a ales aceeasi luna in care Solomon a inceput sa zideasca primul templu (Ezra 3,8; 1 Regi 6,1). Aceasta a fost o ocazie de mare bucurie pentru iudeii credinciosi, care asteptasera ziua aceea multi ani. Totusi, planurile aratau ca noul templu impreuna cu cladirile lui auxiliare nu egala in dimensiuni si splendoare pe cel distrus de Nebucadnetar, motiv pentru care unii dintre iudeii mai varstnici, care vazusera in tinerete templul lui Solomon, au plans (Ezra 3,8-13).
         Dupa ce a inceput lucrarea la templu, au inceput si necazuri cu samaritenii. Ei erau un amestec de mai multe neamuri care fusesera aduse in fostul regat al lui Israel, in diferite perioade de diferiti imparati asirieni din mai multe tinuturi cucerite de Imperiul asirian. Ei slujeau zeilor lor pagani, precum si lui Iehova, al carui cult il adaugasera la cultul lor pagan cand au venit in Palestina (vezi 2 Regi 17,24-33). Fara indoiala ei erau deja ostili, deoarece atunci cand s-au reintors din Babilon, iudeii si-au recuperat posesiunile stramosesti, dintre care unele fusesera probabil ocupate de samariteni in cursul captivitatii iudaice. Samaritenii nu numai ca au fost indepartati din acele teritorii, dar li s-a refuzat participarea sub vreo forma oarecare la rezidirea templului, cum si orice drepturi la slujba de la Ierusalim. Iudeii repatriati invatasera lectia aspra ca legatura stransa cu cei care se inchina la idoli duce la idolatrie, si tocmai idolatria era ceea ce pricinuise nenorocirea din 586 i.Hr. Cand iudeii zeloti au aratat in felul acesta ca invatasera lectia in anii de robie din Babilon si le-au facut cunoscut cu fermitate vecinilor lor de la miaza-noapte ca nu vor avea nimic de-a face cu ei, s-a produs o ruptura care nu s-a vindecat niciodata (Ezra 4,1-3).
         Rezultatul acestei hotarari a fost o ostilitate activa din partea samaritenilor. Ei "au muiat inima poporului lui Iuda; l-au infricosat ca sa-l impiedice sa zideasca" (Ezra 4,4). Un alt motiv de slabire a activitatii de zidire la templu a fost ca samaritenii "au mituit cu pret de argint pe sfetnici ca sa-i zadarniceasca lucrarea" (Ezra 4,5), izbutind se pare sa impiedice platile din fondurile imparatesti. Dupa moartea lui Daniel, se poate sa nu mai fi existat nici un sustinator iudeu la curte ca sa promoveze activitatea si sa le apere interesele in momente de criza. Amenintarile pe care Dariu le-a pus in legatura cu innoirea decretului lui Cirus si cu prevederile financiare ale acestuia, in caz ca nu era pus in practica, par sa arate ca descoperise ca decretul lui Cirus fusese sabotat (Ezra 6,8-12).
         Iudeii, pe de alta parte, n-au demonstrat credinta suficienta in infruntarea cu stapanire de sine a necazurilor care au aparut. In loc sa se opuna vrajmasului printr-un front unit si hotarat, au incercat sa se apere individual, cum au putut mai bine, si-au zidit case solide si au parasit lucrarea de la Ierusalim. Aceasta lipsa de credinta in lucrarea lui Dumnezeu a atras pedepse dumnezeiesti, ca de exemplu inflatie, seceta si recolte slabe (Hagai 1,6.11). Totusi, se pare ca s-a lucrat ceva la templu in timpul domniei lui Cirus si a lui Cambise, asa cum aflam din cele spuse de iudei care declarau, in timpul domniei lui Dariu, ca "de atunci [de la Cirus] pana acum se zideste ea si nu s-a ispravit" (Ezra 5,16).
         Cand Cambise a strabatut Palestina, in drum spre Egipt in 525 i.Hr., se poate ca reprezentanti ai iudeilor sa-l fi intalnit undeva, intr-una din cetatile maritime, pentru a-l asigura de loialitatea lor statornica. Nu sunt dovezi, dar documentele iudaice de la Elefantina din Egipt arata ca Cambise s-a aratat mai tolerant cu iudeii decat cu egiptenii, cum se poate intelege din faptul ca el a distrus templul egiptean de la Elefantina, dar a lasat neatins templul iudaic invecinat, de pe aceeasi insula. De aceea, suntem indreptatiti sa tragem concluzia ca el nu a intreprins nimic ostil fata de iudei in patria lor. Orice zadarnicire a planului pe care au cunoscut-o in lucrarea lor trebuie sa fi venit din partea slujbasilor de rang inferior si a vecinilor lor din Palestina, care au crezut ca activitatea ostila impotriva iudeilor va ramane nepedepsita, intrucat imparatul era departe, angajat in campanii militare. Acesti vrajmasi ai iudeilor erau constienti de lipsa accentuata de popularitate fata de Cambise manifestata in tot imperiului si au stiut cum sa foloseasca in avantajul lor aceste simtaminte indreptate impotriva regelui, dupa cum vom vedea in prezentarea fazei urmatoare a istoriei, intreruperea oricarei constructii iudaice sub uzurpatorul Smerdis.
         Intreruperea construirii templului sub Smerdis. - Lipsa de popularitate a lui Cambise era atat de accentuata, incat atunci cand medul Gaumata, la 11 martie 522, i.Hr. s-a proclamat imparat, pretinzand era Bardiya sau Smerdis, fratele lui Cambise, a fost imediat acceptat de locuitorii unei mari parti ai imperiului. In aceasta directie ne indreapta documentele babiloniene purtand date anterioare mortii lui Cambise, din timpul domniei lui Bardiya, asa cum este numit falsul Smerdis in Babilonia. Pana la moartea lui, la 29 septembrie din acelasi an, este evident ca falsul Bardiya, un adept al vechii religii prezoroastriene, a facut incercari serioase de nimicire a noii religii. El a poruncit distrugerea templelor (presupus zoroastriene), asa cum il invinuia Dariu in lunga lui inscriptie de la Behistan.
         Nu e greu de inteles cum elemente ostile iudeilor au putut sa obtina cu usurinta de la impostor un decret care sa interzica continuarea construirii templului din Ierusalim si care, probabil, sa ingaduie distrugerea a ceea ce deja fusese cladit. Un atare decret ar fi in acord cu politica lui Smerdis de distrugere a templelor, probabil cu scopul de a nimici toate religiile care erau o amenintare pentru religia promovata de el. Actiunea lui indreptata impotriva iudeilor s-ar putea sa fi fost bazata si pe faptul ca acestia primisera privilegii de la imparatii persani anteriori, a caror opera dorea sa o distruga.
         Fara indoiala ca dusmanii iudeilor au fost incantati de un astfel de decret si l-au folosit ca autoritate ca sa-si sustina atacul impotriva a ceea ce fusese deja cladit. Lucrul acesta se poate deduce din faptul ca a fost necesar sa se puna o noua temelie (Hagai 2,18.19) cand, dupa doi ani, a fost reluata rezidirea templului. Arhivele oficiale par sa fi fost distruse in timpul atacului impotriva Ierusalimului, deoarece iudeii n-au putut sa prezinte nici un document in sprijinul lucrarii lor constructie, atunci cand Tatnai, guvernatorul satrapiei "Dincolo de rau", a facut o inspectie cativa ani mai tarziu. A trebuit sa se faca referiri la arhivele din Babilonia pentru coroborarea sustinerilor lor verbale (Ezra 5,13 la 6,2).
         Cele sase luni ale domniei lui Smerdis si lunile urmatoare, in care Dariu a trebuit sa lupte pentru tron impotriva diferitilor pretendenti, pana cand au fost restabilite in imperiu conditii politice stabile, trebuie sa fi fost vremuri de framantare pentru iudei. Starile descrise de profetii Hagai si Zaharia ne permit sa intelegem unele din dezastrele care au precedat slujirea acelor barbati, care au inceput sa lucreze in anul al doilea al lui Dariu (520/19 i.Hr.). Pentru iudei trebuie sa fi fost o mare usurare cand au vazut ca Dariu, un adept al lui Zoroastru, care erau indreptatiti sa creada ca va fi prietenul lor, asa cum fusesera Cirus si Cambise, a reusit sa tina sub control situatia politica care devenise dificila si a fost ferm asezat pe tronul imperiului ahemenid.
         Reluarea si terminarea construirii templului sub Dariu I. - Cand in imperiu s-a instaurat din nou ordinea, doi barbati, profetii Hagai si Zaharia, au fost ridicati de Dumnezeu pentru a initia o noua campanie de reluare a lucrarii intrerupte de la templu. Primul capitol din Hagai incepe cu o solie profetica pentru Zorobabel si Iosua, conducatorii civil si spiritual ai poporului, in ziua intai a lunii a sasea (Elul) a anului al doilea al lui Dariu. Hagai chema la relansarea lucrarii de zidire a templului, mustrand in acelasi timp poporul pentru lipsa de credinta si de zel si aratand ca nenorocirile care se abatusera asupra lor erau rezultatul indolentei lor (Hagai 1,2-11). Cateva saptamani mai tarziu (in ziua a 24-a a aceleiasi luni) conducatorii si poporul s-au hotarat sa asculte de indemn (Hagai 1,12-15). Se considera, in general, ca aceste doua date din Hagai sunt 29 august si 21 septembrie 520 i.Hr., dupa o socotire a anului primavara-primavara . Hagai s-a adresat poporului si conducatorilor lui ziua a 21-a a lunii a 7-a, catre sfarsitul Sarbatorii corturilor, aprox. la 17 octombrie 520 i.Hr. De data aceasta el n-a avut cuvinte de mustrare, ci de incurajare. I-a asigurat ca slava acestui nou templu, care parea neinsemnat in comparatie cu cel al lui Solomon, de fapt era mai mare (Hagai 2,3-9). In felul acesta, el a profetizat despre lucrarea lui Isus Hristos care urma sa fie implinita in templul acesta. Cateva saptamani mai tarziu, in luna a 8-a, Zaharia, un profet cu viziuni apocaliptice, s-a alaturat lui Hagai (Zaharia 1,1).
         Pana la 18 decembrie 520 i.Hr., se facusera lucrari preliminare suficiente pe locul constructiei, asa incat se putea pune o noua temelie. O astfel de zi era totdeauna legata de festivitati speciale, si Hagai a folosit ocazia aceasta pentru a tine doua cuvantari, probabil una dimineata si cealalta dupa masa. La prima luare de cuvant, el a asigurat pe poporul ca Dumnezeu urma sa-i binecuvanteze pentru ravna lor reinnoita. El le-a lansat provocarea sa noteze data aceasta a punerii pietrei de temelie si sa vada daca nu-Si va tine Dumnezeu fagaduintele si nu va schimba situatia lor politica si economica deloc stralucita (Hagai 2,15-19). A doua cuvantare a cuprins noua fagaduinte cu privire la ceea ce avea de gand Dumnezeu sa faca pentru poporul Sau. Fagaduintele acestea erau conditionate (Hagai 2,20-23).
         Se pare ca n-a mai existat imixtiune din partea vrajmasilor, care n-au mai indraznit sa impuna vreun decret ostil emis deja de falsul Smerdis. Dariu ar fi interpretat un astfel de act ca fiind indreptat impotriva conducerii lui.
         Pe neasteptate, "Tatnai, dregatorul de dincoace de rau" (provincia numita "Dincolo de rau" privind dinspre Mesopotamia), cu intregul lui stat major de slujbasi, a aparut la Ierusalim (Ezra 5,3), probabil intr-un circuit obisnuit de inspectie. Intrucat se stia demult ca satrapul teritoriilor "Dincolo de rau" si "Babilonia" a fost Ushtani in primii ani ai domniei lui Dariu, s-a considerat ca Tatnai a fost o forma aramaica a numelui lui persan. Totusi, o tablita cuneiforma de la Babilon, recent publicata, a dovedit ca interpretarea aceasta era incorecta si ca Tatnai era subalternul lui Ushtani in administratia tinuturilor "Dincolo de rau", intrucat Ushtani nu ar fi putut administra de unul singur in mod eficient provincii prea intinse.
         Tatnai s-a dovedit a fi un functionar de stat impartial si constiincios, conform celei mai bune traditii persane. Vazand sarguincioasele lucrari de cladire pe santierul de constructie al templului, bineinteles ca a cerut sa vada autorizatia imparateasca. Au raspuns batranii iudeilor, in timp ce Zorobabel, in calitate de guvernator a ramas in umbra, intrucat nu cunostea atitudinea noului functionar de stat. Ei i-au relatat cum a fost distrus primul templu de catre Nebucadnetar, cum au fost luati intr-o robie lunga in Babilon si cum au fost repatriati sub Cirus, mentionand de asemenea ca acesta le inapoiase tezaurul templului si daduse un decret prin care era autorizata rezidirea templului. Tatnai a fost impresionat de sinceritatea iudeilor si a dat credit celor istorisite de ei, deoarece le-a ingaduit pentru moment sa-si continue lucrarea. Totusi, intrucat ei nu putusera sa prezinte o autorizatie imperiala scrisa in sprijinul afirmatiilor lor - probabil ca autorizatia fusese distrusa sau furata de samariteni -, a trimis imparatului un raport detaliat despre acest caz. A atasat raportului o lista cu numele conducatorilor iudei, solicitand sa se faca o cercetare a arhivelor Babilonului si sa se emita o decizie imparateasca privitoare la atitudinea fata de iudei (Ezra 5,3-17).
         Dupa primirea raportului lui Tatnai, arhivele statului din Babilon au fost cercetate. Inca o data a iesit in evidenta constiinciozitatea persana atunci cand slujbasii insarcinati cu cercetarea si-au continuat investigatia la Ecbatana, dupa ce arhivele din Babilon n-au scos la iveala nici un document asupra cazului. In cele din urma s-a gasit copia oficiala a decretului lui Cirus si a fost adusa la imparat. Atunci trebuie sa se fi ridicat problema sumei de bani care se cheltuise pentru templul din Ierusalim de la darea decretului, intrucat el facea prevederi pentru platirea cheltuielilor de zidire din fonduri imparatesti. Cand s-a descoperit ca se platise putin sau aproape nimic, este foarte posibil ca Dariu sa se fi maniat, deoarece se demonstra astfel ca decretele imparatesti erau nesocotite si prevederile lor nu erau indeplinite. Acesta trebuie sa fi fost motivul pentru care acest raspuns catre Tatnai a fost scris pe un ton neobisnuit de aspru, continand amenintari cu pedepse ingrozitoare daca acest nou decret nu avea sa fie aplicat. Acest nou decret cerea, in primul rand, ca Tatnai sa nu impiedice cu nimic lucrarea iudeilor; in al doilea rand, ca sumele promise de Cirus sa fie platite din veniturile provinciei "Dincolo de rau"; si, in al treilea rand, ca iudeii, in cadrul slujbelor lor religioase, sa se roage pentru binele imparatului si al fiilor lui (Ezra 6,1-12).
    Cu sprijinul material al conducerii statului si cu cel spiritual al conducatorilor si al profetilor lor, Hagai si Zaharia, se pare ca poporul a lucrat cu multa ravna si cu multa bucurie. Intregul proiect s-a finalizat pana in ziua a 3-a a lunii Adar, in anul al 6-lea al lui Dariu, cand s-au tinut ceremoniile de sfintire (Ezra 6,13-15). Aceasta, fie dupa calculul de primavara, fie dupa cel de toamna, a avut loc la 12 martie 515 i.Hr. Intervalul real de la asezarea celei de-a doua temelii in decembrie 520 i.Hr. a fost de 4 ani si 3 luni. Acesta a fost cu 2 ani si 3 luni mai scurt decat cel necesar lui Solomon sa finalizeze constructia complexului de cladiri al templului. Aceasta s-a intamplat fara indoiala datorita faptului ca o parte din infrastructurile uriase pe care Solomon le inaltase pentru a asigura o platforma spatioasa pe terenul denivelat al colinei de nord-vest a Ierusalimului erau inca bune de folosit si ca o mare parte din materialul de constructie, procurat pe timpul domniei lui Cirus si a lui Cambise, era disponibil.
         Dupa descrierea festivitatilor legate de sfintirea noului templu si celebrarea Sarbatorii azimilor in luna urmatoare (Ezra 6,16-22), rapoartele biblice nu mai spun nimic pana la vremea lui Xerxe. Totusi se poate sustine fara teama de a gresi ca iudeii au prosperat in cursul domniei lui Dariu, a carui conducere a fost binefacatoare pentru toate regiunile imperiului, dupa cum stim din rapoartele din diferite tari.
         Vremuri critice in timpul domniei lui Xerxe. - Cartea Esterei descrie o criza care a aparut in anul al 12-lea al domniei lui Xerxe. In contextul prezent, este suficient un scurt rezumat. Ura personala a lui Haman, un consilier superior al imparatului, fata de Mardoheu, un slujbas iudeu care lucra la poarta palatului din Susa, a avut ca rezultat planul de a nimici intreaga natiune iudaica. Imparatul, al carui caracter instabil si indisciplinat este binecunoscut din descrierile istoricilor antici laici, a satisfacut cererea lui Haman ca pe o favoare fata de el, fara sa cerceteze ce se afla in spatele ei. Insa, Providenta luase deja masuri pentru eliberarea iudeilor prin faptul ca frumoasa fata iudee Estera a reusit sa devina sotia lui Xerxe in anul 479/78 i.Hr. Prin rugaciunile intregii natiuni iudaice si prin interventia personala a Esterei la rege, decretul dat anterior, din martie 473 i.Hr, de ucidere a tuturor iudeilor nu a fost pus in aplicare. Cu toate ca decretul nu putea fi revocat, datorita unui obicei persan aparte, un edict imperial aditional le-a permis iudeilor sa se poata apara, si ziua in care ei urmau sa fie masacrati a devenit o zi de eliberare glorioasa. Mardoheu, care primise slujba lui Haman dupa executarea acestuia pentru tradare, este socotit ca a facut mult bine pentru poporul sau (Estera 10,3). O tablita cuneiforma din Muzeul de la Berlin il mentioneaza pe Mardoheu ca pe un slujbas cu influenta in Susa pe vremea lui Xerxe. In felul acesta relatarea din cartea Estera, socotita adesea ca fiind o fictiune, este sustinuta de documente arheologice valoroase.
         Evenimentele descrise in cartea Estera primesc o lumina interesanta prin documentele cuneiforme ale firmei bancare "Fiii Murashu" din Nippur, care provin din perioada urmatorilor doi regi dupa Xerxe - Artaxerxe I si Dariu II. Ele descopera ca iudeii alcatuiau o minoritate bogata si influenta in cetatea Nippur si in regiunile rurale aferente acestuia. Iudeii apar ca parteneri de tranzactii in care erau investite sume mari de bani, ca administratori de districte si ca persoane bogate care dadeau bani cu imprumut. Toate dovezile acestea descopera ca iudeii trecusera printr-o perioada in care se bucurasera de anumite favoruri, asa cum s-a petrecut sub conducerea lui Mardoheu.
         Cand barbatul acesta a ajuns "cu vaza intre iudei si iubit de multimea fratilor sai" in Imperiul persan (Estera 10,3), numele lui a devenit cunoscut in cercurile iudaice, si multi parinti au dat copiilor lor numele de Mardoheu. In documentele firmei "Fiii Murashu" din timpul lui Artaxerxe I sunt amintite 61 de nume de iudei. Este extrem de interesant de observat ca desi 60 de persoane diferite sunt reprezentate prin aceste 61 de nume, 6 dintre ele purtau numele Mardoheu. Toti, dupa cat se pare, s-au nascut la scurt timp dupa ce avusesera loc evenimentele din cartea Esterei. Putin mai tarziu, numele a ajuns din nou sa nu mai fie folosit, cum se vede din faptul ca printre cele 46 de nume de iudei mentionate in documente ale aceleiasi firme din timpul lui Dariu II nu mai apare numele Mardoheu.
         Reintoarcerea din timpul lui Artaxerxe I si lucrarea lui Ezra. - Pentru anii cuprinsi intre ultimele evenimente datate ale cartii Estera (primavara anului 473 i.Hr.) si urmatoarea intamplare raportata a cartii lui Ezra (primavara 457 i.Hr.) nu exista rapoarte cunoscute care sa ofere vreun indiciu direct asupra istoriei natiunii iudaice. Intre timp, Xerxe fusese omorat si fiul sau, Artaxerxe, preluase tron. Imperiul traia sub influenta nefasta a infrangerii serioase suferite la Eurimedon, la care s-a adaugat curand pierderea Egiptului prin rebeliunea lui Inarus in 463 sau 462 i.Hr. Intrucat era deosebit de important ca Iudea, care se afla pe ruta spre Egipt, sa aiba in continuare o atitudine loiala si deschisa fata de administratia persana, indeosebi atunci cand campania contra Egiptului ar fi fost in curs de desfasurare (in 456 i.Hr.), Artaxerxe a ascultat binevoitor cererile lui Ezra (cap. 7,28), a carui pozitie indica faptul ca era "referent in probleme iudaice" la cancelaria imperiului (vezi la Ezra 7,12). El a solicitat regelui sa le acorde iudeilor mai multa libertate de autoguvernare decat avusesera pana atunci si sa permita reintroducerea legii mozaice ca lege a tarii in provincia Iudea.
         Prin decret imperial, Artaxerxe l-a insarcinat pe Ezra sa se intoarca in Iudea cu autoritate extinsa si i-a chemat pe toti iudeii care doreau sa se reintoarca in vechea lor patrie sa faca lucrul acesta. In continuare, decretul ii dadea dreptul lui Ezra sa reorganizeze intregul sistem judiciar in Iudea si sa numeasca judecatori si magistrati cu putere de viata si moarte, care urmau sa foloseasca "Legea Dumnezeului cerurilor" ca temei al lucrarii lor (Ezra 7,11-26). Caracterul istoric real al acestui decret a fost deseori atacata, intrucat parea de necrezut pentru multi cercetatori moderni ca imparatul persan sau consilierii lui sa se fi ocupat cu detalii ale ceremonialului iudaic, asa cum pretinde decretul din Ezra 7. Totusi, un papirus din Elefantina, care va fi pus in discutie la sectiunea VII, asa-numita "Scrisoare pascala" a lui Dariu II, furnizeaza o paralela atat de precisa, incat orice impotrivire privitoare la autenticitatea decretului lui Artaxerxe I a fost redusa, in cele din urma, la tacere. "Scrisoarea pascala" a lui Dariu arata clar ca in cancelaria persana exista se pare un departament ai caror experti in legea si obiceiurile iudaice il sfatuia pe imparat in chestiuni legislative. Expertii acestia erau fara indoiala iudei.
         Descoperirea intamplatoare a inscriptiei feniciene Eshmunazar arata ca Artaxerxe a apreciat ajutorul pe care-l primise din partea Sidonului in campania lui contra egiptenilor rebeli si i-a rasplatit pe sidonieni, dandu-le terenuri fertile pentru cresterea cerealelor in regiunea Dor de pe coasta palestiniana. Aceasta paralela istorica sugereaza in mod convingator ca decretul important prin care erau acordate iudeilor privilegii exceptionale, cu un an inainte ca Megabizos sa-si inceapa expeditia contra Egiptului, avea ca scop sa castige bunavointa iudeilor si sa asigure mentinerea loialitatii lor in acest timp de criza politica. Pentru iudei decretul acesta insemna mult, deoarece le dadea de fapt un statut de independenta partiala. Toate puterile civile si judecatoresti erau acum preluate din nou de conducerea locala, iar Legea lui Moise a redevenit legea tarii. Singura chestiune pe persii au pastrat-o pentru ei a fost cea legata de venituri. Acordarea de daruri si subventii generoase din tributurile provinciei pentru sprijinirea serviciului religios iudaic avea probabil ca scop sa-i impace pe iudei cu ideea ca incasatorii straini de impozit aveau sa ramana in tara lor pe termen nedeterminat.
         Dupa ce a vazut ca cererile lui fusesera admise, Ezra a facut un apel catre iudeii din Babilon ca sa-l insoteasca in Iudea. In ziua intai a lunii Nisan, toti cei care au fost dispusi sa-l urmeze pe Ezra s-au intalnit "la raul care curge spre Ahava". Cand s-a facut recensamantul s-a vazut ca nu era prezent nici un levit. Dupa ce s-au depus eforturi serioase pentru a gasi cativa leviti, grupa de 5.000 de persoane, care includea probabil pe femei si copii, a postit si s-a rugat pentru protectie divina pentru calatoria lunga si primejdioasa care le statea inainte. Ezra nu indraznise sa ceara o escorta de teama sa nu arate autoritatilor persane ca nu era convins ca Dumnezeul lui ii va apara (Ezra 8,1-23).
         Caravana a pornit in jurul datei de 7 aprilie 457 i.Hr. (cu privire la an, vezi p. 108) si, dupa o calatorie de aprox. 4 luni, a sosit cu bine la Ierusalim in jurul datei de 23 iulie. Acolo s-au odihnit 3 zile. Apoi au predat autoritatilor in drept toate darurile imparatesti destinate templului si decretul oficial si au marcat sosirea lor cu bine printr-o mare jertfa de multumire (Ezra 8,24-36). Lucrarea propriu-zisa de reconstruire autorizata de decret a inceput la cateva saptamani mai tarziu, in toamna aceluiasi an.
         Nu prea sunt date despre activitatea lui Ezra in Iudea in urmatorii 13 ani, pana cand Neemia a sosit la Ierusalim ca guvernator proaspat numit. Ezra trebuie sa fi executat toate prevederile decretului, dar n-a ramas nici un raport cu privire la lucrarea lui, cu exceptia unuia care descrie lucrarea lui de reforma in ce priveste casatoriile mixte. Raportul cu privire la lucrul acesta ocupa aproape un sfert din intreaga carte a lui Ezra (cap. 9 si 10), aratand astfel importanta acestei reforme.
         Ezra trebuie sa-si fi dat seama de prezenta in unele familii a femeilor pagane sau aproape pagane, intrucat una a fost gasita in familia marelui preot. Dar el a lucrat pe tacute pentru un timp oarecare, asteptand ocazia sa se ocupe eficient de aceasta chestiune. Ocazia a venit intr-o zi cand unii dintre slujbasii de seama i-au semnalat prezenta acestui rau. Ezra a reactionat imediat. El a inceput cu o rugaciune publica, care a fost in acelasi timp o predica importanta si o chemare la pocainta. Rezultatul a fost ca de indata conducatorii au luat hotararea de a indeparta influenta pagana din mijlocul poporului.
         In luna a noua (aprox. decembrie) s-a tinut o adunare publica. Daca evenimentul a avut loc la scurt timp de la sosirea lui Ezra, anul a fost 457 i.Hr. Cei adunati, tremurand de frig si de ploaie si dornici sa se inapoieze la casele lor, i-au acordat lui Ezra puteri depline ca sa realizeze reforma propusa. Putini s-au opus acestei decizii populare, deoarece numai un mic procentaj - 112 barbati din zecile de mii de iudei care locuiau in Iudea - erau implicati in problema aceasta. Apoi un comitet a lucrat din decembrie 457 pana in aprilie 456 i.Hr. si a luat o hotarare in fiecare caz. A fost alcatuita o lista a tuturor celor vinovati, care a fost anexata ca parte a raportului permanent al evenimentului. S-a aratat ca 27 de lucratori ecleziastici, dintre care 13 preoti si 4 membri ai familiei marelui preot, alaturi de 86 de laici aveau femei straine. Raul inca nu se imprastiase prea mult in popor, lucru care explica de ce masurile luate au fost atat de puternic sustinute si atat de usor aduse la indeplinire.
         Se crede, in general, ca Ezra a continuat sa locuiasca in Ierusalim pana in timpul lui Neemia. Deci, candva, inainte de venirea lui Neemia (in 444 i.Hr.), el a infruntat opozitia distrugatoare a vrajmasilor, care au daramat "zidurile Ierusalimului" si i-au ars "portile" (Neemia 1,3).
         Specialistii in domeniu care considera ca Artaxerxe din Ezra 4,7 este unul si acelasi cu Artaxerxe I vad in relatarea de la v. 7-23 o referire la acest atac asupra zidurilor si portilor. Ei gasesc astfel in aceasta relatare o evaluare biblica a motivului de daramare a zidului, asa cum s-a raportat lui Neemia. Aceasta intelegere a v. 7-23 necesita o schimbare temporara a atitudinii favorabile a lui Artaxerxe fata de iudei, asa cum e aratata in purtarea lui fata de Ezra cu cativa ani inainte.
         Totusi, atacul la care se face referire in Neemia 1,3 poate fi considerat autentic si fara Ezra 4 sau fara o alta relatare biblica. Este cert ca pe la 450 sau 449 i.Hr., Megabizos, guvernator al provinciei "Dincolo de rau", care includea Iudea, s-a rasculat timp de cativa ani contra imparatului Persiei. In cursul acestei rebeliuni, fie iudeii au fost loiali binefacatorului lor Artaxerxe si au fost atacati de samariteni partizani ai lui Megabizos, fie samaritenii au fost loiali si au prins ocazia de a-i acuza pe iudei ca tin cu Megabizos. In orice caz, rebeliunea lui Megabizos ar furniza un cadru plauzibil pentru evenimentul mentionat in Neemia 1,3.
         Lucrarea ca guvernator a lui Neemia. - Neemia, desi iudeu credincios, avansase la curtea persana, ajungand in cele din urma sa detina pozitia importanta de paharnic imparatesc. Unii istorici au tras concluzia ca era eunuc, intrucat se pare ca l-a slujit pe imparat in locuinta femeilor (vezi la Neemia 2,6). Era un om foarte bine educat, dovedindu-se ulterior si un bun organizator.
         In decembrie 445 i.Hr., Hanani, fratele lui Neemia, si alti cativa iudei au sosit la Susa in vizita. Poate ca ei au fost primii iudei veniti de la Ierusalim pe care i-a vazut Neemia de cand cu rebeliunea lui Megabizos, care produsese probabil intreruperea comunicarii regulate cu Iudea. Se poate ca la urechile lui Neemia sa fi ajuns zvonuri despre necazurile cu samaritenii, dar intrucat nu se stia nimic sigur, el era nerabdator sa obtina informatii precise despre situatia din Iudea. De aceea prima lui intrebare a fost "despre iudeii scapati care mai ramasesera din robie si despre Ierusalim" (Neemia 1,2). Vestile pe care le-a primit erau rele, mai rele decat s-ar fi asteptat sa primeasca. Ingrozit, el a aflat ca zidurile "sunt daramate si portile sunt arse de foc" (Neemia 1,3). Lovitura pricinuita de aceste vesti a fost atat de grea incat Neemia, ca si Daniel (Daniel 9,3), a postit si s-a rugat zile intregi.
         In urmatoarele patru luni, Neemia a alcatuit un plan eficient si a facut totodata pregatiri speciale, anticipand cursului actiunii pe care isi propusese sa o indeplineasca. Apoi a folosit o ocazie favorabila, pe cand servea pe imparat, pentru a cere sa fie trimis la Ierusalim pentru a termina lucrarea de refacere a zidului cetatii, care fusese intrerupta. Unii au considerat ca Neemia, cunoscand caracterul labil al lui Artaxerxe si cat de usor era influentat de femei, a ales un prilej nimerit cand "imparateasa" era de fata; ca totodata ea ar fi fost de partea lui Neemia, asigurandu-l dinainte de sprijinul ei. Cu toate ca Neemia se rugase staruitor in privinta situatiei acesteia, el se temea grozav ca isi putea pierde viata daca nu proceda in mod intelept cu imparatul capricios (Neemia 2,2.6). Dar imparatul nu numai ca i-a admis cererea, dar a si numit pe paharnicul sau ca nou guvernator al Iudeii.
         Inarmat cu imputerniciri oficiale si insotit de o escorta armata, Neemia n-a pierdut timp, ci a plecat indata ce s-a putut elibera de obligatiile de la curte. A sosit la Ierusalim probabil pe la inceputul verii anului 444 i.Hr. In primele zile n-a dezvaluit scopul adevarat al venirii sale, ca sa poata face miscarile care sa asigure planurilor sale un succes cat mai mare. De asemenea dorea sa nu ajunga in mainile vrajmasilor sai, care ii stia bine cum actioneaza si de ce simtaminte de ura sunt animati. Dupa trei zile a ajuns sa evalueze suficient de bine situatia si a vazut probabil care este starea zidului, cu exceptia portiunii lui sudice. Pentru ca sa vada cu ochii care era starea acelor parti ale zidului, a facut noaptea un tur de inspectie, insotit numai de cativa prieteni de incredere (Neemia 2,11-16).
         Apoi si-a desfasurat planurile inaintea conducatorilor poporului, probabil in a patra zi dupa sosirea sa. Le-a adus la cunostinta mandatul imparatesc, asigurandu-i probabil ca nu mai aveau motive sa se teama de vrajmasii lor. Chemandu-i sa zideasca pentru a nu mai fi "de ocara" (Neemia 2,17), el a facut un apel elocvent la constiinta si demnitatea nationala. Unii au fost entuziasmati de perspectivele de a avea in cele din urma o capitala intarita, ale carei ziduri sa le poata oferi protectie in caz de primejdie, in timp ce altii pareau total dezinteresati. Oamenii din cetati precum Ierihon, Mitpa si Gabaon si-au oferit bucuros ajutorul la construirea zidului Ierusalimului, dar nu se pomeneste deloc de ajutorul din partea cetatilor Betleem, Netofa, Betel si a altora, care fusesera repopulate de pe vremea lui Zorobabel. Si printre conducatori era aceeasi stare. Unii il sustineau pe Neemia cu entuziasm, in timp ce altii, precum nobilii din Tecoa, "nu s-au supus in slujba Domnului" (Neemia 3,5).
         De indata scopul venirii lui Neemia a devenit public, vrajmasii iudeilor, indeosebi conducatorii politici ai natiunilor inconjuratoare, si-au facut planuri sa zadarniceasca lucrarea lui Neemia. Dintre acesti vrajmasi, trei sunt pomeniti de mai multe ori ca au actionat impotriva lui Neemia: Sanbalat, care era guvernatorul Samariei, dupa cum stim din papirusurile de pe Elefantina; Tobia, un functionar superior de stat sau nobil din Ammon; si Ghesem, guvernatorul arabilor lihianiti din Dedan. Acestia trei i-au ironizat pe iudei si pe conducatorul lor si i-au acuzat ca pregatesc de zor o revolta. Au facut pregatiri sa-i atace in forta, au aranjat ca Neemia sa fie asasinat si au incercat de numeroase ori sa semene discordie chiar printre iudeii. Lucrarea aceasta indreptata impotriva lui Neemia si a lucrarii lui a continuat pe toata durata activitatilor de recladire a zidului cetatii si se pare ca a incetat doar dupa terminarea lui.
         Neemia s-a dovedit un om hotarat, neinfricat si un bun organizator. El nici n-a minimalizat primejdia pe care o produceau eforturile vrajmasilor sai, dar nici n-a fost tulburat peste masura din cauza lor. Pe cei dispusi sa-l ajute in lucrarea lui de recladire a zidului i-a organizat in 42 de grupe si i-a impartit in tot atatea sectoare. Prin enumerarea din cap. 3 al cartii sale, Neemia ne-a lasat o excelenta sursa pentru studiul topografiei zidului cetatii Ierusalimului si ne-a oferit informatii cu privire la multe alte chestiuni importante. El ne spune, de pilda, cine a luat parte la lucrare, unde s-a facut ea si de ce anume a fost nevoie. Aflam astfel ca unele portiuni din zid, ca si unele porti fusesera aproape terminate prin lucrarile anterioare de rezidire si fusesera avariate putin in cursul atacului recent, in timp ce altele trebuia sa fie recladite cu totul. Lucrul acesta trebuie sa se deduca din observatia ca in lista din Neemia cap. 3 expresia "zidire" este folosita pentru activitatea unora, dar pentru descrierea lucrarii este folosita expresia "dregere". La aceeasi concluzie se poate ajunge citind, de pilda, ca o grupa, Hanun, si locuitorii Zanoahului au putut sa repare Poarta Vaii si aprox. 500 m de zid (Neemia 3,13), in timp ce un alt grup a putut sa repare numai o foarte mica portiune intinzandu-se de la poarta casei lui Eliasib, care pe cat se pare se afla langa zid, pana la capatul aceleiasi cladiri (Neemia 3,21). Este adevarat ca in unele cazuri, numarul participantilor ar fi putut sa fie cauza pentru deosebirea neta in marime a portiunilor de zid rezervate diferitelor grupe. Cateva porti, ca de pilda poarta lui Efraim, mentionata mai tarziu in legatura cu sfintirea zidului, par sa fi fost intacte si de aceea omise din lista sectoarelor in care s-a lucrat.
         Prin urmare, trebuie sa deducem ca lucrarea lui Neemia n-a fost o rezidire completa a zidului si a numeroaselor lui porti, ci repararea si terminarea lucrarii intrerupte a predecesorilor sai. Daca zidul ar fi fost asa cum fusese dupa ce ostirile lui Nebucadnetar il distrusese, Neemia n-ar fi fost in stare sa faca lucrarea in 52 de zile (Neemia 6,15). Faptul ca el a putut sa termine lucrarea intr-o perioada de timp extrem de scurta ne arata clar ca inainte de venirea sa se lucrase mult in activitatea de constructie.
         Cu toate ca lucrarea la zid a inaintat repede, ea a fost insotita de multe dificultati. Neemia a intampinat dezinteres din partea anumitor grupuri din poporului sau si o adevarata opozitie din partea altora (Neemia 4,10; 6,10-12). Mai rau decat atat, exista primejdia permanenta a unui atac distrugator asupra zidului cetatii pe jumatate terminat din partea vrajmasilor externi, care erau condusi de Sanbalat, Tobia si Ghesem. De aceea, el a inarmat pe toti lucratorii, a pus ca zidul sa fie pazit ziua si noaptea si a alcatuit un sistem de alarma pentru a fi gata oricand sa apere Ierusalimul. Hotararea si vitejia lui i-au descurajat pe inamici si au castigat timp. Acestia n-au intreprins nimic, ci numai au amenintat. Nu s-a materializat nici un atac real.
         In ziua a 25-a a lunii Elul (21 septembrie) a anului 444 i.Hr., lucrarea era terminata (Neemia 6,15). Zidul a fost sfintit printr-o ceremonie impresionanta. S-au format doua escorte, una condusa de Ezra, cealalta de Neemia. Pornind de la Poarta Vaii, ambele grupurile au mers pe culmea zidului in directii opuse pana s-au intalnit aproape de coltul de nord-est al cetatii si au intrat impreuna in templu ca sa-I aduca lauda lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care-l primisera in lucrarea lor si pentru a sarbatori ziua cu jertfe (Neemia 12,27-43).
         Dupa ce si-a indeplinit misiunea principala asigurand Ierusalimului un zid intarit, Neemia s-a dedicat lucrarii rodnice si pasnice de guvernator. Timp de 12 ani a slujit poporului sau in cadrul primului sau mandat (Neemia 5,14). Cu toate ca era in primul rand capetenia civila a Iudeii si lucra in folosul social al poporului, Neemia era preocupat de bunul mers spiritual al acestuia. Il gasim punand capat unui numar de abuzuri de putere si avere, obligandu-i pe camatari sa dea despagubiri corespunzatoare si sa fagaduiasca sa nu mai profite de pe urma concetatenilor lor saraci, cumparand si eliberand sclavi iudei, refuzand sa primeasca nici o plata pentru sine insusi si acoperind din mijloace proprii cheltuielile legate de pozitia sa oficiala (Neemia 5,1-19). Nici un guvernator, ne spune Neemia, nu fusese atat de altruist si de preocupat de binele social ca el si nadajduia sa primeasca o rasplata cereasca pentru faptele sale de bunatate (Neemia 5,15.19).
         De asemenea a luat masuri ca sa repopuleze Ierusalimul dupa terminarea zidului, cand capitala ajunsese o cetate aproape parasita. S-a facut un recensamant si s-a hotarat ca unul din fiecare zece oameni care locuiau in mediul rural al Iudeii sa fie adus la Ierusalim. De asemenea multi altii au fost incurajati sa se mute in capitala (Neemia 7,4.5; 11,1.2).
         Nevoile religioase ale poporului au fost implinite prin adunari de masa. Prima din serie este descrisa in Neemia 8,10. Ezra si alti conducatori au citit si au explicat poporului Legea. Rezultatul a fost o adevarata redesteptare spirituala, care a dus la un legamant semnat de popor si preoti. Toti au fagaduit sa respecte Legea lui Moise, sa nu incheie casatorii mixte cu paganii, sa pazeasca Sabatul, sa acopere cheltuielile pentru intretinerea templului si a altor servicii religioase si sa se ingrijeasca de alte probleme necesare.
         Toate aceste evenimente par sa fi avut loc in primele cateva luni ale activitatii de guvernator a lui Neemia. Cat priveste restul perioadei sale de 12 ani nu ne este spus nimic, cu exceptia informatiilor din Neemia 13, care se ocupa de unele masuri pe care el a fost obligat sa le ia dupa reintoarcerea sa la Ierusalim, la inceputul celui de-al doilea mandat al sau. Din nefericire, nu cunoastem data celei de-a doua sosiri a lui Neemia si nici lungimea celui de-al doilea mandat al sau ca guvernator al Iudeii.
         Este posibil sa fi trecut ceva timp intre plecarea lui la expirarea primului mandat si revenirea in Ierusalim, intrucat a gasit cateva situatii si practici nefericite in Iudea, care nu puteau sa apara intr-un interval scurt. Vrajmasului sau inversunat, Tobia, i se daduse un spatiu de locuit in una dintre cladirile complexului templului, iar levitii erau angajati in lucrari agricole ca sa-si castige existenta, deoarece de la un timp poporul nu mai dadea zecime. In Sabat, strainii vindeau marfuri in Ierusalim si din nou se gaseau femei pagane in familii iudaice.
         Situatiile acestea sunt aspru mustrate si de profetul Maleahi, ale carui profetii au fost date cam pe timpul acesta. Indata dupa sosirea sa, Neemia a trecut hotarat la lucru pentru a schimba situatia. A aruncat din templu lucrurile lui Tobia si i-a adunat pe leviti, punandu-i din nou sa lucreze la templu si garantandu-le venitul din zecime. A determinat poporul sa aduca zecime regulat, a luat masuri energice pentru a preveni orice alta incalcare a poruncii Sabatului si a aranjat ca femeile straine sa fie indepartate (Neemia 13,1-31).
         Prin descrierea acestor masuri, rapoartele istorice ale cartii lui Neemia si ale Vechiului Testament se incheie. Dar inainte de a incheia aceasta ultima perioada care este prezentata intr-un raport inspirat, mai trebuie amintit un incident, nefericita intamplare in care a fost implicat Iohanan, marele preot, mentionat in Ezra (cap. 10,6) si Neemia (cap. 12,22). Iosif Flavius (Antiquities, xi, 7.1) ne informeaza ca Iosua, fratele lui Iohanan, era prieten cu Bagoas (in persana, Bigvai), comandantul lui Artaxerxe. Pentru ca Bagoas fagaduise sa-l faca pe Iosua mare preot, Iosua a inceput sa se certe in templu cu fratele sau, Iohanan, si a fost omorat de acesta. Ca urmare a acestei crime ingrozitoare, Bagoas a intrat in templu, declarand: "Nu sunt eu mai curat decat acela care a fost ucis* in templu?" I-a pedepsit pe iudei, cerandu-le timp de sapte ani o taxa de 50 de drahme pentru fiecare miel adus ca jertfa zilnica.
    _______________________________________________

    * (Alta varianta spune: "cel care a ucis", aratand ca Bagoas se refera la criminal.)

         Multi istorici au considerat intr-o vreme ca intamplarea aceasta este o fictiune, pentru ca Iosif Flavius vorbea de Bagoas, puternicul comandant militar al lui Artaxerxe III, binecunoscut din istoria persana de mai tarziu, in timp ce Iohanan a fost contemporan cu Ezra si cu Neemia, care traisera cu cateva generatii inainte. Papirusurile evreiesti din Insula Elefantina atesta, totusi, ca Iohanan era mare preot in 410 i.Hr. si ca un guvernator cu numele de Bigvai (greceste, Bagoas) a condus Iudea in 407 i.Hr. Prin urmare, atat Bagoas cat si Iohanan au fost contemporani cu Dariu II. Este posibil ca ei sa fi fost in slujba cativa ani mai tarziu, cand Artaxerxe II a venit la tron, in 405 sau 404 i.Hr., si crima pe care o relateaza Iosif sa fi avut loc pe vremea aceea. Faptul ca unul dintre papirusurile din Elefantina a fost trimis de Bagoas, guvernatorul Iudeii, si de Delaia, fiul lui Sanbalat din Samaria, arata o combinatie stranie de indivizi. Este posibil ca Bagoas sa fi fost deja un vrajmas al lui Iohanan pe vremea aceea.
         Odata cu acest mare preot, ultimul personaj mentionat in vechiul Testament paraseste scena istoriei, si incepe perioada inter-testamentala a istoriei iudaice, numita astfel deoarece nu exista rapoarte sacre pentru aceasta perioada

                                              Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MONITOARE, SERVICE, CALCULATOARE...Vezi aici!