Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Tânărul bogat

Publicat la 2012-09-28 de Traian


Ca un adevărat pelerin evreu, Isus străbătea ținuturile deluroase ale Galileii și Iudeii, călătorind pe jos prin praf și pietre, cu ucenicii Săi spre Ierusalim. Mergea pentru a îndeplini cel mai de seamă fapt pentru care S-a coborât din cer, și a cărui ceas avea să se împlinească la cel din urmă paște. În drumul Său spre sfânta cetate, dupăcum Îi era obiceiul, se folosea de orice prilej care-I ieșea în cale, spre a-I învăta pe oameni tainele Împărăției lui Dumnezeu, și spre a veni în întâmpinarea problemelor lor. Iată-L deci răspunzând cu înțelepciune unor farisei, care cu gând să-L ispitească Îl chestionase în niște probleme controversate legat de căsătorie, apoi împins de o dragoste părintească, luă in brațe niște copilași pe care îi binecuvântă, după ce plin de o adâncă indignare îi mustră pe cei care se împotriveau.
Tocmai când era gata să plece mai departe, un tânăr bogat dădu buzna în prezența Mântuitorului, ca și când ar fi vrut să prindă o ultimă diligență către o destinație foarte importantă, o ultimă ocazie pentru o întrevedere cu ,,Bunul Învățător”. Alergă din răsputeri și se aruncă în genunchi înaintea Lui. Dând dovadă de o înaltă educație, și vrând să-și respecte blazonul pe care-l avea de membru al sectei fariseilor, tânărul bogat, al cărui nume nu ni se dezvăluie, se adresă Domnului Isus cu următoarele cuvinte:
-,,Bunule Învățător ce să fac ca să moștenesc viața veșnică? Domnul Isus ca unul care cunoștea foarte bine toate labirinturile întortochiate ale sufletului omenesc, si care nu punea nici un preț pe vorbele măgulitoare, nu păru deloc mulțumit de politețurile pline de rafinament ale interlocutorului său:
1. Politețuri -,,Pentru ce Mă numești bun?’’ i-a zis Isus. ,,Nimeni nu este bun decat Unul singur Dumnezeu.’’Multe semne de întrebare s-au ridicat de-a lungul timpului în dreptul acestor ciudate cuvinte, și multe răspunsuri au fost date. În ceea ce mă privește mă voi opri doar la două dintre ele.
În primul rând cred că Domnul Isus n-a fost mulțumit ca cineva să-L recunoască doar ca invățător, fie el chiar și unul bun. Dacă pentru tânărul bogat Isus era doar un învățător, atunci El nu avea de oferit ceva mai deosebit decât oricare rabin din Israel. Cei vindecati de Isus, cei care în El au găsit iertarea de pacate, sau eliberarea de demoni, vedeau în spatele acestui personaj, chiar dacă era controversat de unii, mai mult decât un învățător al legii. Ei vedeau în El un domn, un împărat, un mare proroc sau poate chiar Mesia. De aceea se apropiau de El cu smerenie cu evlavie într-o adâncă închinare și I se adresau prin cuvinte ca:,,Doamne, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine!” În schimb la tânărul bogat totul se reduce la protocol, maniere, educație, fațadă, sau impresie artistică, iar pentru a o crea fariseii erau candidații cei mai desăvârșiți. Cine dorește să beneficieze de ceva din partea lui Isus, trebuie să-L recunoască așa cum El S-a prezentat și cum temeinic S-a dovedit a fi: ca Fiul lui Dumnezeu.
În al doilea rând cuvintele împricinate conțin si o avertizare a Domnului pentru cel din fața Lui, aidoma celei rostite de către Dumnezeu lui Cain :,,păcatul pândește la usă, dorința lui se ține după tine dar tu să-l stăpânești’’(Gen.4:7). Mândria pândea la ușa inimii tânărului bogat, încrederea în sine îi dădea târcoale. De aceea prin expresia :,,nimeni nu este bun decat unul singur Dumnezeu’’, Domnul Isus vroia să-i spună: ,,nici măcar tu nu ești bun cu toată religiozitatea ta cu care abia aștepți să te lauzi’’.
Chiar din primele cuvinte ale tânărului fariseu Domnul Isus descoperă în viața acestuia două probleme mari de caracter peste care nu se putea trece cu vederea: prefăcătoria și lăudăroșia. Prefăcătoria iese la iveală din vorbele curtenitoare și diplomatice alese cu grija unui maestru într-ale oratoriei, folosindu-le ca tehnici verbale cu care intenționase să-L flateze, să-L impresioneze și să-L năucească pe Învățătorul cât și pe cei care erau de față. Lăudăroșia transpare deasemenea din motivația cu care abordase discuția. Scopul său n-a fost obținerea mântuirii cum ar fi fost de așteptat într-un asemenea cadru ci găsirea unui prilej nimerit spre a-și etala încă odată neprihănirea proprie și a demonstra celor adunați cât și acestui ,,rabin fantomă’’ valoarea lui morală și spirituală cât și a grupării din care făcea parte în ce privește economia religioasă a lui Israel.
Privind la experiența umană constatăm că prefăcătoria și lăudăroșia ne-au pătruns în toate fibrele și țesuturile ,,cărnii” și ne lovim de ele acolo unde ne așteptăm cel mai puțin. Oare de ce aceste două vicii morale sunt atât de legate de ființa noastră? De ce simțim mereu nevoia să ne dăm drept alții, folosind vorbe mieroase, pentru a-i impresiona pe cei din jur sau chiar pe Dumnezeu și pentru a ne construi o imagine de sine, pe care nu o merităm? De ce ne place atăt de mult să ne scoatem în evidență, lăudându-ne fără încetare orice acțiune personală, de câte ori ni se oferă ocazia? Am uitat oare faptul că pe Dumnezeu nu-L putem impresiona prin cuvinte? Ne-a scăpat atât de ușor din inimă adevărul că măgulirile și vorbele dulci nu au nici un efect asupra Celui cu care avem de a face? Câte din rugăciunile noastre nu încep exact în tonul în care începe tânărul bogat? Oare în câte dintre ele singurul scop pe care-l urmărim este acela de a-i impresiona pe ascultători cu evlavia, spiritualitatea și oratoria noastră? Câte formule introductive stilistice utilizate, ar trebui să fie retezate scurt de către Domnul Isus, la fel ca și în cazul de față? Probabil, problema noastră este că ne facem prea puțin timp să poposim in fața ochilor adânc pătrunzători ai Celui de sus, ochi care l-au făcut pe psalmist să exclame:,,Doamne Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc, și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte, și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, și unde voi fugi departe de Fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în locuința morților, iată-Te și acolo; Dacă voi lua aripile zorilor, și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: „Cel puțin întunericul mă va acoperi, și se va face noapte lumina dimprejurul meu!” Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea strălucește ca ziua, și întunericul ca lumina.’’(ps.139 :1-12) Oare Îl cunoaștem noi suficient de mult pe Cel care ne cercetează inimile așa încât să renunțăm la măști? Oare putem noi suporta lumina orbitoare a lui Dumnezeu care scoate la vedere, fără nici un fel de ocoliș toată urâțenia lăuntrică a ființei noastre? Nu cumva suntem din aceia care au iubit mai mult întunericul pentru că faptele lor erau rele? Cine vrea să intre în relație cu Domnul Isus, trebuie să se apropie de El cu sinceritate și smerenie. El este gata să ierte orice păcate pe care le-am fi săvârșit și va manifesta multă îngăduință față de slăbiciunile noastre, dar nu va tolera sub nici o formă fățărnicia și aroganța, deoarece ele reprezintă miezul naturii celui rău.

2. Neprihănirea personală După ce Domnul Isus semnalase aceste probleme de caracter în viața interlocutorului Său, se hotărâ să-i răspundă și la intrebare:
-,,Cunoști poruncile: Să nu preacurvești; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înșeli; să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta.”(Mc.10:19) Privind mai atent la răspunsul Domnului Isus observăm că El nu-i vorbise tânărului bogat despre har, credință sau despre cruce, ci i se adresă pe limba lui, citând poruncile de la a cincea până la a noua de pe a doua tablă a Legii lui Moise. Matei mai adaugă și o frază care rezumă toate aceste porunci conform Levitic 19 :18 ,, Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.’’ Să fi fost oare pur întâmplătoare alegerea acestor articole din Lege de către Domnul Isus? Din câte Îl cunoaștem din Biblie putem trage concluzia, că El niciodată nu rostește nici un cuvânt de prisos. Așadar, răspunsul dat, se adresa exact nevoii cu care se confrunta tânărul bogat și anume relația cu semenii, așa cum avea să iasă la iveală, mai târziu. Însă tânărul bogat, orbit de propria-i mândrie, neștiind cu cine avea de-a face, crezând că i-a fost ridicată mingea la plasă, răspunse cu o deosebită emfază:
-„Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinerețea mea; ce-mi mai lipsește?”(Mat.19 :20) Isus S-a uitat țintă la el trecându-Și atenția de la cuvintele acestea frumoase, dar false, spre o realitate lăuntrică, urâtă și ascunsă, pe care trebuia s-o deconspire. Evanghelistul Marcu în descrierea sa subliniază două momente în care Domnul Isus privește țintă, mai întâi spre tânărul bogat apoi spre ucenici. De aceste două străfulgerări ale privirii Mântuitorului sunt legate și cele două mari adevăruri ale acestei relatări, pe care le vom descoperi pe parcursul meditațiilor care urmează.
Trecuseră peste o mie de ani de la darea Legii, timp în care niciun om, nici chiar dintre cei mai evlavioși, n-a reușit s-o păzească, în așa fel, încât să poată fi mântuit prin ea. Chiar Avraam, Moise, Samuel și David, oameni cu care Dumnezeu se laudă, tot n-au fost desăvârșiți și istoria vieții lor, în loc să fie consemnată într-un capitol al celor mântuiți prin fapte, se găsește în capitolul credinței. Era momentul în care acestui tânar trebuia să i se clarifice, că nici el nu făcea excepție de la această realitate, și că toată neprihănirea lui atât de trâmbițată, nu era decât o mare minciună.
De fapt, cred că a sosit momentul potrivit să spunem câteva cuvinte și despre scopul dării legii de către Dumnezeu prin Moise. Fără a intra în profundele meditații ale lui Pavel pe această temă, ne vom referi doar la unul din versetele, scrise de către el romanilor : (Romani 3:20),,Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.’’ Din acest verset putem deduce faptul că Legea nu ne-a fost dată ca să fim mântuiți prin ea, ci ca să ne demonstreze că suntem păcătoși. Firește, că Legea reprezintă standardul de moralitate neschimbător al lui Dumnezeu, așa cum bine a subliniat Domnul Isus : ,,Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.’’ Dar, problema este că acest standard divin nu poate fi atins de către omul căzut în păcat prin propriile sale puteri. Dumnezeu a știut dintotdeauna acest lucru. Însă omul contaminat de mândrie, nu era de aceeași părere. Era necesară astfel o perioadă istorică de timp în care omul să fie lăsat să-și încerce puterile. Este, dacă vreți, la fel ca atunci când copilul vrea să ridice de jos în spinare un sac de cincizeci de kilograme, iar tatăl său, în loc să-i tot explice în mod inutil că sarcina respectivă este peste puterile sale, îi permite să încerce spre a se convinge singur de adevăr. Astfel s-au derulat cei o mie de ani până la Hristos sub sentința :,,Cel care va împlini Legea, va trăi prin ea !’’ Dumnezeu convins că nimeni nu va supraviețui acestor rigori a desfășurat în paralel planul Harului, sub o sentință mai puțin aspră, și anume, a neprihănirii care se capătă prin credință. Pavel argumentează că în felul acesta a fost mântuit Avraam, iar Evrei 11 conține o pleiadă întreagă de personaje vetero-testamentale, care au căpătat mântuirea tot prin credință. Deci Legea a fost dată ca să ne arate standardul de moralitate, pe care îl așteaptă Dumnezeu de la noi și ca să ne demonstreze, că acest standard, nu poate fi atins prin puterile noastre. Cu speranța mesianică în suflet, și prin îndeplinirea sacrificiilor animale cerute pentru păcat, evreul trebuia să-și îndrepte privirea spre Dumnezeu, de unde avea să vină mântuirea.
Dar să revenim la tânărul bogat. ,, Isus S-a uitat țintă la el, l-a iubit, și i-a zis: Îți lipsește un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ți crucea, și urmează-Mă.”(Mc.10 :21) Marcu surprinde două detalii tehnice semnificative legat de expresivitatea Domnului Isus, în timp ce rostea aceste cuvinte : S-a uitat țintă la el și l-a iubit. Primul, ne vorbește despre forța de pătrundere a ochilor Domnului Isus, în cele mai adânci cotloane și ascunse realități spirituale din inima omului. Al doilea, ne vorbește despre bunăvoința Mântuitorului, de a ne accepta așa cum suntem. Asadar, când te apropii de Dumnezeu trebuie să o faci cu frică și cu cutremur, datorită omniscienței Sale, dar în aceleși timp cu deplină încredere, datorită bunătății Sale. Frica și îndrăzneala sunt două atitudini complementare, care trebuie să însoțească orice act al închinării și apropierii de Dumnezeu. Chiar și Moise s-a apropiat în felul acesta de Iehova. Omul care a vorbit cu Dumnezeu față în față, ca nimeni altul, a rostit și neverosimilele cuvinte ,,sunt îngrozit și tremur’’. Îndrăzneala fără frică ne va face să avem, dacă nu acum, într-un final o soartă ca a lui Nadab și Abihu. Frica fără îndrăzneală zădărnicește complet lucrarea Domnului Isus și ne transportă de la Calvar la Sinai, de la pacea Golgotei la tunetele și fulgerele din pustie. Se observă foarte clar că atitudinea tânărului bogat nu era deloc potrivită, cu toate că expresia feței Domnului Isus era mai mult decât îmbietoare.
Dar, oare ce să însemne cuvintele ,,vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ți crucea, și urmează-mă”? Este, oare, Domnul Isus împotriva proprietății private? A propovăduit El un soi de comunism, ca cel practicat de biserica primară? Include viața creștină încheierea unui legământ de sărăcie, în sensul celui propus de ordinele monastice? A da un răspuns afirmativ la aceste întrebări presupune o forțare nenaturală a textului scris. Cât despre alte texte biblice, ele sprijină cu atât mai puțin astfel de teorii. Chiar dacă au existat în istorie anumiți oameni, cărora, pentru îndeplinirea unui scop special, Dumnezeu le-a cerut astfel de sacrificii, ele nu au devenit normă genelală valabilă pentru toți urmașii lui Hristos. Este adevărat, că fiecare ucenic trebuie să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-și urmeze Învățătorul. Însă nu la toți li se cere să renunțe la aceleași lucruri. Lui Avraam i s-a cerut să renunțe la singurul său fiu, procilor ca Ilie, Ieremia, Ezechiel, Osea li s-au cerut să renunțe la trăirea unei vieți normale și acceptarea unei vieți pline de suferințe. Apostolilor, deasemenea, li s-au cerut sacrificii suplimentare în acord cu cerințele unei activități de pionerat. Chiar și astăzi sunt oameni pe care Dumnezeu îi cheamă la celibat, la fel ca pe Pavel. Pe alții, îi cheamă la o viață de suferințe ca pe Iov. Însă, acestea reprezintă o chestiune de călăuzire personală nu de regulă generală. Dacă a avut sau nu Domnul Isus cu tânărul bogat un astfel de plan special, nu ni se relatează, însă există o interpretare mult mai naturală a acestor cuvinte.
Cuvintele Domnului Isus ar putea fi interpretate astfel: ,,Omule dacă toate aceste porunci le-ai păzit cu grijă din tinerețea ta, porunci care dealtfel cum bine ști se rezumă la a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți, înseamnă că pentru tine nu este absolut nici o problemă să demonstrezi acest fapt și practic. Justifică-ți declarațiile făcute, renunțând la tot ce ai în favoarea celor pe care-i iubești, ca pe tine însuți, fapt pentru care vei fi răsplătit așa cum se cuvine, apoi vino și urmează-mă!” A fost doar un mic test, o mișcare abilă a Celui de care este cu neputință să te ascunzi, în urma căreia a dat în vileag tot ce era mai urât și bine tăinuit în viața acestui om. Era dacă vreți o scenă asemănătoare cu cea din grădina Edenului când s-a auzit pentru prima dată tunând vocea sfrederitoare a lui Dumnezeu, la auzul căreia Adam a simțit, că nici pomii, nici șorțul de frunze și nici dezvinovățirile ticluite nu-i puteau ascunde rușinea goliciunii, de ochii scânteietori ca para focului ai Celui în fața Căruia trebuia să dea socoteală. O, ce cumplită nesăbuință este aceea să-L cobori pe Dumnezeu la nivelul unui om, să crezi că-L poți înșela, induce în eroare și face să creadă ceea ce vrei. Ce mare nebunie este aceea să crezi că poți trece drept neprihănit, în fața Celui care găsește vină chiar și în îngeri și în fața Căruia chiar și duhurile cad în leșin. În viziunea din Apocalipsa pe care Ioan o are asupra Domnului Isus, printre altele, este prezentat având ochii ca para focului iar din gura Lui ieșind o sabie ascuțită. Aceste detalii descriptive vorbesc despre puterea Lui de a pătrunde în taina tuturor lucrurilor și autoritatea Sa de a rosti sentințe în orice pricină. Dacă tînărul bogat n-a căzut la pământ, ca Ioan, nu s-a datorat faptului că Domnul Isus nu vedea mizeria din sufletul lui, spre a o judeca, ci datorită faptului că încă era vremea iertării, dar pe care n-a știut s-o folosească. Ceea ce se aștepta de la tânărul bogat, în acele momente, era ca văzându-se descoperit, să cadă cu fața la pământ, să strige cu ochii în lacrimi: ,,Doamne ai milă de mine păcătosul! O viață întreagă am crezut că sunt un om perfect. Am considerat că sunt vrednic pentru a primi laudele oamenilor și aprecierile divine. Însă doar o clipă te-ai atins de mine și mă îngrozesc de ceea ce ai descoperit. Mi-e scârbă de atâta prefăcătorie, minciună, ură și egoism în care am trăit. Fă ceva cu mine!” De fapt, ceva asemănător au făcut Samariteanca, Petru, Pavel și alții, când li s-a dat arama pe față. Iar Domnul Isus, despre care Isaia profețea că:,, Trestia frîntă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă, nu-l va stinge”(Isaia 42:3), le-a refăcut viața chiar dacă din ea nu mai rămăseseră decât zdrențe și cioburi. Aceasta este specialitatea Domnului Isus să scoată perle din noroi, și aur din tină. El era gata să facă încă odată lucrul acesta și cu tânărul bogat în cazul în care I s-ar fi permis. Însă, mândria acestuia l-a despărțit, din câte se pare, de ultima lui șansă de a fi mântuit. Pe bună dreptate zice Scriptura că: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți.”(Iacov 4:6) Nu de puțină însemnătate este prima dintre fericiri a cărei reverberații le întâlnim pe fiecare dintre paginile Scripturii: ,, Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Mat.5:3) Emblematice au devenit cuvintele din Marcu 2:17: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” Lăsând parcă să se înțeleagă tragedia momentului naratorul biblic se limitează să consemneze: ,,Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuții.”(Mc. 10:22)
Așadar prima privire țintă a Domnului Isus ne arată foarte deslușit că mântuirea nu este posibilă prin neprihănirea proprie nici măcar în cazul unui om religios ca tânărul bogat.

3) Neprihănirea lui Dumnezeu. Episodului de față nu i se puse capăt odată cu plecarea tânărului bogat, deoarece Domnul Isus a vrut ca și ucenicii Săi să învețe o lecție din această întâmplare, și pe lângă ei și noi. De aceea plimbându-și privirea printre ei, le spuse următoarele:,, Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au bogății!” Cuvintele acestea îi umplură pe ucenici de uimire și nedumerire. Vrând să se focalizeze și mai precis asupra unei anumite probleme, Domnul Isus reluă: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogății, să intre în Împărăția lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu!”(Mc.10:24-25) Mintea ucenicilor în loc să se lumineze se întunecă și mai mult la auzul acestor cuvinte. Dar se pare că Domnul Isus chiar intenționase lucrul acesta, deoarece dorea să-i conducă spre întrebarea esențială ce se impunea a fi pusă:,,Cine poate atunci să fie mântuit?”(Mc.10:26) Cred că acesta este punctul de start în ce privește maratonul pentru mântuire, sau cota zero a Templului spiritual al lui Dumnezeu. Drumul parcurs până aici a presupus doar demolarea bordeelor nesatisfăcătoare deja existente pe acest stabiliment. Adevătata lucrare de zidire abia aici începe.
Ca și când ar fi vrut să arate crucialitatea cuvintelor pe care avea să le spună, Domnul Isus își ațintise pentru a doua oară privirea, dar de data aceasta asupra ucenicilor: „Lucrul acesta este cu neputință la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu.”(Mc. 10:27) Aceste cuvinte rostite cu toată gravitatea și solemnitatea, de care putea da dovadă Domnul Isus, demonstrează că mântuirea este opera integrală și exclusivă a lui Dumnezeu. Transformarea lăuntrică pe care aceasta o presupune este o lucrare supranaturală, și poate fi realizată doar de către Duhul Sfânt. Orice strădanie omenească de a dobândi o neprihănire personală prin religiozitate proprie este nesatisfăcătoare. În fața exigențelor Divine, chiar și religiosul tânăr bogat, a fost descoperit ca: arogant, prefăcut, fără credință în Fiul lui Dumnezeu, încrezut în sine, iubitor de sine, iubitor de bani, fără dragoste față de aproapele, nedispus la pocăință. Puși sub reflectorul sfințeniei divine, chiar cei mai mari sfinți precum: Isaia, Iov, Petru sau Pavel s-au văzut deodată ca cei mai mari păcătoși din lume. Diferența acestora față de tânărul bogat, a fost că ei și-au recunoscut starea nenorocită, și au strigat din toată inima după ajutorul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită I-a purificat de păcat și le-a dat și putere să trăiască ca niște sfinți. În schimb, tânărul bogat când s-a văzut deconspirat, a plecat trist, preferând să trăiască mai departe în minciuna cu care s-a obijnuit. Prin acest gest el singur și-a rostit osânda. Cu el s-au împlinit cuvintele rostite de către evanghelistul Ioan: ,, Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăște lumina, și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” (Ioan 3:17-20)

În concluzie: Povestea Tânărului bogat este una trisă, cu un final nefericit. Dar tocmai de aceea impactul ei asupra cititorului ar trebui să fie cu atât mai mare. Este la fel ca în nuvelele lui Turgheniev, unde scriitorul așterne pe hârtie întâmplări din cele mai nefericite, tocmai pentru a stârni în cititor reacțiile cele mai puternice care să-l determine să nu repete greșelile personajelor sale. Nici un om înțelept n-ar mai trebui să cadă în capcana Tânărului bogat. Ar trebui să ne fie deajuns experiența sa, ca să înțelegem că pe Dumnezeu nu-L putem duce cu vorba. El ne citește dincolo de cuvintele pe care le rostim. În fața Lui totul este gol și descoperit, de aceea nu ne putem da drept alții. Ochii Lui sunt atât de curați încât vor detecta în noi chiar și cea mai mică umbră de păcat. De aceea nu este deloc indicat să ne apropiem de El cu aroganță sau încredere în sine, ci cu smerenie, și pocăință. Putem face aceasta cu deplină încredere, deoarece ochii Lui sunt și binevoitori, gata să ne ridice la nivelul așteptărilor Sale. Dar să nu uităm, că dacă procedăm ca Tânărul bogat, ne condamnăm singuri și va trebui într-o zi, să stăm țintuiți de aceeași ochi pătrunzători ai Domnului Isus, dar de data aceasta lipsiți de acea expresie de bunătate și acceptare.

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUSE KLINKER ( CARAMIDA KLINKER )...Vezi aici!