Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

În mijlocul cuptorului, alături de Dumnezeu

Publicat la 2012-09-26 de Traian

De obicei, istoria îi păstrează în memoria ei pe acei oameni care au reușit să construiască imperii, să cucerească țări sau să realizeze lucruri mărețe, nu neparat prin înțelepciunea lor, ci prin dorința lor de mărire. Astfel de oameni de cele mai multe ori au fost duri, nepăsători cu viața supușilor lor, gata oricând să sacrifice vieți pentru ca visul lor să devină realitate. Cei care au reușit dintre ei, au intrat în analele istoriei.
Paralel cu istoria lumii, marcată de multe lacrimi, durere și moarte, se derulează alta mult mai importantă și anume, istoria lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata istorie, cea care rămâne. Pe paginile ei citești despre oameni simpli, mulți dintre ei anonimi pentru lume dar cunoscuți de cerul întreg, eroi care au făcut mult mai mult decât Nebucadnețar, Alexandru Macedon sau Napoleon, dar care și-au primit sau își vor primi adevărata răsplătire doar acolo sus, în adevărata lor patrie (vezi Evrei 11:33-40).
Acest meaj este despre trei eroi, trei tineri care într-unul din momentele cele mai grele ale vieții lor, au știut să facă alegerea corectă și au luat decizii care, chiar dacă păreau a fi împotriva naturii umane, în cele din urmă s-au dovedit a fi deciziile corecte.
Cred că istoria celor trei tineri este foarte actuală pentru noi cei de astăzi. Vremea cuptorului încălzit de șapte ori cred că este foarte aproape, de aceea, este vital ca atunci când va trebui să stăm în fața lui, să știm exact ce trebuie să facem. Haideți să urmărim această istorie compusă din patru părți importante.

A. Pregătirea pentru cuptor
Totul începe cu pregătirea. În orice lucru, ca să fii sigur că vei reuși, ai nevoie de pregătire în prealabil. Ne pregătim atât de mult pentru o călătorie, pentru o aniversare, pentru o nuntă sau pentru un alt eveniment. Oare, cu atât mai mult, nu trebuie să ne pregătim pentru momentul în care vom păși în cuptor?!
Înainte ca cei trei tineri să ajungă în cuptorul cu foc, au fost o serie de evenimente care au prevestit această încercare. Care au fost acestea?

a) Alegerea oamenilor

Există un moment înainte de orice eveniment care are loc, în care, undeva în afara spațiului nostru se face alegerea oamenilor care vor juca un rol important în evenimentele din această lume.
Textul nostru începe cu cuvintele: Împăratul Nebucadnețar. Înainte ca evenimentele din capitolul trei să se deruleze, a fost un moment în care diavolul și-a ales și și-a pregătit oamenii pentru planul pe care și-l pusese în gând.
E important să înțelegem faptul că gândurile, cuvintele sau acțiunile noastre nu sunt doar ale noastre. În tot ceea ce facem există o anumită influență care vine din afara noastră. Asta înseamnă că nu suntem cu adevărat liberi? Problema libertății noastre ar presupune o discuție mult mai amplă. Adevărul este că nu suntem liberi. De fapt, fie că ne place, fie că nu, fie că recunoaștem sau nu, noi suntem robi. Domnul Isus a formulat această realitate spirituală în termeni categorici: Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ținea la unul, și va nesocoti pe celălalt: Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona (Matei 6:24). Dumnezeu ne-a creat ființe libere și avem toată libertatea... să ne alegem Stăpânul pe care vrem să-L iubim să să-L slujim. Liberul nostru arbitru cu care am fost înzestrați ne face să luăm decizii care să indice stăpânul pe care-L iubim cel mai mult: Dumnezeu sau diavolul.
Înainte ca această istorie să aibe loc, diavolul și-a ales un om care să se potrivească cerințelor acestui „job”: să fie crud, foarte mândru, nepăsător cu viața altora și care să-și dorească să fie lăudat de alții. Omul cel mai potrivit pentru aceată slujbă s-a dovedit a fi Nebucadnețar.
Dumnezeu însă are și El slujitorii Lui. El cheamă, echipează și motivează oameni, tineri și femei, care să fie gata să stea de partea Lui în orice moment al vieții lor și în orice împrejurare. Dumnezeu a văzut pe Hanania, Mișael și Azaria, trei tineri care alături de Daniel, chiar la începutul istoriei lor de robi în Babilon, au decis să nu se spurce. Și Dumnezeu a zis: „Aceștia sunt oamenii prin care Îmi voi arăta puterea și-Mi voi descoperi slava înaintea tuturor!” Și așa a fost.
Întrebarea este: Și dacă cei trei tineri nu s-ar fi conformat planului lui Dumnezeu? Cu siguranță că Dumnezeu avea alții. Cei trei însă au trecut cu bine testul încrederii lui Dumnezeu.
Frați și surori, înainte de cuptor vine o vreme a alegerii, a selectării oamenilor. Diavolul își caută oamenii lui care să-i ducă la îndeplinire planurile: oameni cu o inimă haină și rea, iubitori de plăceri, cruzi și nepăsători, gata oricând să-i calce pe alții în picioare doar pentru ca ei să iasă în evidență. Pe de altă parte, Dumnezeu are întotdeauna oameni pregătiți, gata să ducă la îndeplinire planul Lui, pentru că Îl iubesc atât de mult pe Domnul încât pun mai pe sus decât propria lor viață, onoarea lui Dumnezeu.
Astăzi Dumnezeu Se uită în Biserica din Sânmartin. Oare găsește bărbați și femei, tineri și tinere gata să treacă prin cuptor? Să știți că nu oricine este ales, dar cei aleși niciodată nu vor recunoaște lucrul acesta: ei vor face doar ceea ce trebuie făcut, în tăcere și fără prea multă slavă personală.

b) Gustul dulce al libertății
În continuare primul verset ne spune: Împăratul Nebucadnețar a făcut un chip de aur, înalt de șase zeci de coți și lat de șase coți. L-a ridicat în valea Dura, în ținutul Babilonului.
Până aici nimic neobișnuit. Poate, doar dimensiunile gigantice ale acestui chip de aur masiv. Șaizeci de coți înălțime înseamnă aproape 30 de m! Asta înseamnă că acel chip de aur, probabil că propriul lui chip, era mai înalt decât un bloc cu zece etaje! Ne închipuim că în bătaia razelor de soare din câmpia Babilonului, chipul de aur era vizibil de la zeci de km distanță!
Această construcție masivă nu s-a ridicat peste noapte. Mai întâi a trebuit strâns aurul, apoi făcută forma, apoi topit aurul și turnat în acea formă. Și abia după ce s-au mai făcut retușurile necesare, în sfârșit acea statuie imensă a fost gata.
Cu siguranță că în toată acea perioadă, oamenii care treceau prin valea Dura și vedeau acele schele imense se întrebau: „Ce se face aici?” Apoi primeau și răspunsul: „Împăratul Nebucadnețar își face un chip de aur”. Probabil că mulți, în sinea lor ziceau: „Normal că-și face, că are cu ce. Și eu mi-aș fi făcut în locul lui”.
În acea vreme era încă libertate religioasă. Ca și acum, de altfel. Aceeași filozofie de viață a lui Nebucadnețar din Babilon e caracteristică multor „nebucadnețari” ai zilelelor noastre: cele mai scumpe mașini, iahturi de lux, viață de huzur etc. Ei sunt puțini, și cei mai mulți oameni, în vremuri de libertate, se uită la cei puțini care-și ridică chipuri de aur în această lume, și-i invidiază. Ar da orice să poată fi și ei un Nebucadnețar, măcar pentru o zi!
Pentru un copil al lui Dumnezeu, vremurile de libertatea sunt cele mai dificile vremuri în care trebuie să-și exercite credința, pentru că dușmanul este invizibil, mult mai perfid și mult mai periculos.
În vremuri de libertate, se întâmplă acest fenoment ciudat numit ridicarea chipurilor de aur. După modelul lui Nebucadnețar, oamenii în libertate cultivă un cult al personalității individuale. Majoritatea oamenilor vor ca ei să fie mai bogați, mai puternici și mai influenți decât cei din jurul lor. Majoritatea oamenilor care trăiesc în libertate își ridică propriul lor chip de aur, la care muncesc din greu, în care investesc tot ce au, pentru care își jertfesc și sănătatea și familia.
Uitați-vă la pașii lui Nebucadnețar. În versetul întâi ni se spune: „a făcut un chip de aur” și „l-a ridicat în valea Dura”, pentru ca în versetul 2 să ni se spună că a chemat pe toți mai marii împărăției la sfințirea chipului de aur. Ce om religios acest împărat! Ca un bun creștin din zilele noastre, nu numai că l-a ridicat dar l-a și sfințit.
Cel mai grotesc lucru în vremuri de libertate este să vezi sfințirea chipurilor de aur. Oamenii își sfințesc idolii la care se închină, care poate fi o mașină, o casă sau un loc de muncă, în speranța că așa vor fi binecuvântați, apoi își cheamă prietenii și apropiații să vină să le vadă chipul sfințit.
Trăim vremuri de libertate în care oamenii, în numele acestei libertăți, sunt în stare să facă cele mai grotești dar și mai periculoase lucruri. Știți însă că este o stare mult mai periculoasă decât starea aceasta? Este starea celor care realizează că aceste practici nu sunt bune, care știu că ridicarea chipurilor de aur este un păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu, și totuși, nu spun și nu fac nimic. Este tăcerea credincioșilor care gândesc: „E libertate, fiecare face ce vrea”. Și mai groaznic de cât aceasta este să vezi creștini care, lăsându-se duși de curent, încep să lucreze și ei în tăcere la propriul lor chip de aur. Chipul de aur poate fi orice lucru sau persoană care te împiedică să-i dai lui Dumnezeu locul întâi în viața ta.
Aș vrea însă să vă spun ceva! Ce este construit în vale, te ține în vale! „Dura” înseamnă „Valea zidurilor” sau „Încercuire”, „Fortăreață”. Atunci când începi să construiești în Valea Dura, rămâi prizonierul acelei văi. Uitați-vă în jurul dvs. la creștinii care au început să construiască un chip de aur în valea Dura, cum toți, pe rând fiecare, au rămas prizonierii acelei lucrări! Orice-ar face, gândul le zboară tot în vale. De dragul văii și a chipului de aur, renunță la Cristos și la biserică. Sunt atât de absorbiți de construirea acelui chip, că trec luni și ani și ei nu mai intră în Casa Domnului. În schimb, de dimineața până seara muncesc în vale! Nu cumva și tu ai căzut în această cursă? Vrei să construiești ceva care să rămână în urma ta, să dăinuie peste generații.
De obicei filozofia văii Dura este de genul: „Dacă eu nu am avut, să aibă copiii mei”. Am însă o întrebare: Dacă părinții noștri ar fi avut aceeași concepție, mai eram noi astăzi în biserică? Vorbeam cu un frate și îmi povestea cum, copil fiind, fie vară fie iarnă când era program la Casa Domnului, părinții îi luau, îi îmbrăcau și plecau pe jos la biserică. Uneori mergeau prin ploaie, zăpadă și prin viscol dar nimic nu-i împiedica din înaintare, pentru că dorința de a sta la părtășie cu frații și surorile era mai puternică decât atracția văii. Astăzi parcările ne sunt pline de mașini dar e atât de greu să ne mai suim în ele și să venim joia și duminica la Casa Domnului! De ce? Pentru că vremurile de libertate ne-au pus și pe noi la lucru la propriul nostru chip de aur.

c) Norii constrângerii
Cei care lucrează la chipul de aur ar trebui să aibe o mare îngrijorare. Aceasta este vestea tristă că libertatea este de scurtă durată și întotdeauna, după o scurtă perioadă de libertate urmează vremurile dificile.
Când chipul de aur a fost finalizat și sfințit, lui Nebucadnețar i-a venit o idee: „De ce să mă închin doar eu când am toată puterea să-i strâng pe toți oamenii din împărăția mea și să-i oblig să se închine înaintea chipului meu de aur?”
Vremurile de libertate se apropiau de sfârșit, pentru că la orizontul istoriei apăruseră primii nori de constrângere religioasă. Uitați-vă vă rog în versetul 4: Iar un crainic a strigat cu glas tare: „Iată ce vi se poruncește popoare, neamuri, oameni de toate limbile”!
Libertatea se termină odată cu apariția poruncilor. În vremuri de libertate nimeni nu are voie să-ți spună ce să faci, sau să-ți dea vreo poruncă. În schimb, în vreme de constrângere da.
Dacă până atunci oamenii au avut păreri împărțite despre chipul de aur al lui Nebucadnețar, de acum încolo nimeni nu mai putea să aibe propria lui părere, bună sau rea. Părerea era dicată de la centru, crezul era poruncit de sus, opinia tuturor trebuia să fie identică cu voința lui Nebucadnețar.
În ce consta acea poruncă? Versetul 5: În clipa când veți auzi sunetul... să vă aruncați cu fața la pământ, și să vă închinați chipului de aur pe care l-a înălțat împăratul Nebucadnețar! Este una din puținele dăți menționate în Biblie, când muzica este pervertită și pusă în slujba diavolului. A mai foat un moment similar când poporul Israel a cântat și a dansat în jurul vițelului de aur. Iată o atenționare pentru tineri! Muzica în sine nu este rea. Dar muzica poate fi pervertită, folosită înspre rău. Nu orice muzică este bună, chiar dacă printre ritmuri mai sunt strecurate și câteva cuvinte din Biblie. O muzică care te face să te închini înaintea unor chipuri de aur în loc să te apropie în umilință și curăție de Dumnezeu, este o muzică pervertită. Feriți-vă de ea!
Constrângerea religioasă era legată de închinare. De fapt, întotdeauna atât libertatea cât și constrângerea au de-a face cu închinarea. Atât Dumnezeu cât și diavolul își doresc de la noi același lucru. Aduceți-vă aminte de ispitirea Domnului Isus, când diavolul L-a dus pe Fiul lui Dumnezeu pe un munte foarte înalt, I-a arătat toată frumusețea acestei lumi (subliniez, nu I-a arătat partea urâtă, ci partea frumoasă, atractivă, strălucitoare) și I-a spus: „Toate aceste lucruri Ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina Mie” (Matei 4:9). Același lucru l-a cerut și Nebucadnețar, cu o singură specificație, fără să ofere nimic în schimb. Dați-mi voie însă să vă zic că a procedat exact cum ar fi procedat și Satan. Nici el nu ar oferit nimic, cum și face de fapt, dacă Domnul Isus i s-ar fi închinat! Satan doar cere, fără a da nimic. De fapt, ceea ce dăruiește el este doar otravă lentă dar cu efecte eterne.
Ce i-a răspuns Domnul Isus? „Pleacă Satano. Căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să I te închini și numai Lui să-I slujești” (Matei 4:10). Închinarea noastră trebuie dăruită doar Domnului!

d) Furtuna amenințării și tentația compromisului

Nebucadnețar a făcut un pas și mai departe. De la libertatea religioasă, în care fiecare putea să lucreze în voie la propriul lui chip de aur, el a trecut la constrângere iar de la constrângere la amenințări. Versetul 6 ne spune lucrul acesta: Oricine nu se va arunca cu fața la pământ și nu se va închina, va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor încins.
Frica de pedeapsă este una din măsurile cele mai coercitive care există. Copiii ascultă (până într-o zi ce-i drept) de părinții lor, pentru că le este frică de pedeapsă. Subalternii execută ceea ce li se cere, pentru că le este frică de pedeapsa șefilor sau patronilor. Frica de pedeapsă este uneori cel mai bun stimulent pentru a determina o persoană să facă un anumit lucru.
Trăim însă într-o lume în care această noțiune a fost deformată complet. În baza fricii de pedeapsă, cei tari îi obligă pe cei mai slabi să facă cele mai groaznice și mai josnice lucruri. Nebucadnețar a fost suficient de inteligent să-și dea seama că, dacă-i va ruga pe oameni să vină să se închine înaintea chipului de aur, nu va veni aproape nimeni; în schimb, dacă-i va amenința cu moartea pe cei care nu se vor închina, o vor face toți ca să-și scape viața.
Aici am ajuns la miezul problemei. Ce-ai fi în stare să faci, ca să-ți scapi viața? Răspunsul este unul complex și depinde de o altă întrebare: Care este, de fapt, adevărata viață?
Din punctul acesta oamenii se despart în două categorii: cei care pun preț doar pe viața aceasta, neluând nici un moment în calcul viața viitoare și cei care trăiesc viața aceasta anticipând și pregătindu-se pentru viața viitoare. Nu există cale de mijloc. Dacă vei trăi doar pentru viața aceasta, atunci orice soluție este bună, chiar și cea a compromisului și a trădării, ca să-ți salvezi viața. Dacă trăiești pregătindu-te pentru întâlnirea cu Dumnezeu și pentru veșnicie, atunci ești gata să prețuiești mai mult viața viitoare decât viața aceasta.
În fața poruncii și amenințării cu moartea, oamenii din regatul lui Nebucadnețar s-au regrupat rapid doar în două categorii. Dacă până atunci, în vremuri de libertate, fiecare făcea ce vroia, când a venit furtuna amenințării cu moartea n-au mai existat decât două categorii: cei foarte mulți care au fost gata de orice compromis numai să-și salveze viața aceasta, și trei tineri, o categorie extrem de neglijabilă între zecile, poate sutele de mii de oameni, care au zis: „Viața aceasta e prea scurtă în comparație cu veșnicia. De aceea, nu ne putem permite să ne compromitem veșnicia de dragul aceste vieți!”
Uitați-vă în versetul 7: De aceea, în clipa când au auzit toate popoarele sunetul..., toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu fața la pământ și s-au închinat chipului de aur. Toți, fără nici o excepție. Și aș vrea să vă asigur că au mai fost acolo evrei, în afara celor trei tineri, care au zis: „Facem ca el și credem ca noi. În inima noastră tot evrei rămânem!”
Fals! Acesta a fost momentul când compromisul a biruit credința. Adevărata credință nu este doar una a inimii. Adevărata credință este probată în valea Dura, atunci când toți cei din jurul tău fac același lucru, când toți din jurul tău se compromit, și când se pune o enormă presiune asupra ta să faci și tu la fel ca ei. În astfel de momente cruciale, dacă ești cu adevărat un vas ales de Dumnezeu, nu te vei compromite indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătești!
Și tu și eu vom ajunge la un moment dat în vale, în mijlocul unor oameni la fel ca și noi dar care pun preț mai mult pe viața aceasta decât pe viața viitoare. Ce vei face? Vei alege calea compromisului? Au fost unii creștini care au ales această cale. Au fost unii care s-au compromis o singură dată în viață dar au plătit cu amar acel moment de cădere. Tu ce vei face, ce vei alege, ce vei prețui mai mult?

B. Față-n față cu Nebucadnețar

Acesta este momentul în care-și fac apariția pe scena istoriei scrisă din perspectiva lui Dumnezeu nu a oamenilor, adevărații eroi. Cei trei tineri nici nu visau să ajungă vreodată eroi ai Bibliei, exemple demne de urmat în ceea ce înseamnă viața de credință. De fapt, adevărații eroi nu se gândesc doar la modul în care pot ajunge eroi: ei sunt doar oamenii potriviți la momentul potrivit și în locul potrivit.
Sosise momentul întâlnirii dintre Nebucadnețar, omul care a devenit instrumentul folosit de diavol în acest episod, și Hanania, Mișael și Azaria, trei tineri evrei care au mers înainte și au rămas lângă Dumnezeu. Acest moment este emblematic pentru situațiile în care copiii lui Dumnezeu trebuie să stea în fața lumii întregi, și să-și urmeze până la capăt Domnul sau, dimpotrivă, să-L trădeze pentru a-și scăpa viața aceasta.
Sunt patru momente care au caracterizat acest episod. Le vom analiza pe rând.

a) Vânătoarea copiilor lui Dumnezeu

Când dispare libertatea și când norii constrângerii și furtuna amenințării încep să fie resimțite în viața credinciosului, diavolul declanșează ceea ce poate fi numit generic, vânătoarea copiilor lui Dumnezeu.
În astfel de momente, oricât de mult ai vrea să treci neobservat, să fii uitat sau să scapi, lucrul acesta nu este posibil. Înainte de a ne uita în textul nostru, aș vrea să vă aduc aminte de o altă situație similară din Biblie.
Dacă mergem în Luca 22:54-62, acolo ne este relatat momentul lepădării lui Petru. După prinderea Învățătorului, Petru L-a urmat de departe și în cele din urmă, a pătruns și el în curtea marelui preot. Era noapte, erau foarte mulți oameni, și Petru a sperat că va trece neobservat. Când s-a apropiat de foc însă, o slujnică l-a recunoscut imediat. Aș vrea să recitim un singur verset: O slujnică l-a văzut cum ședea la para focului, s-a uitat țintă la el și i-a zis: „Și omul acesta era cu El” (Luca 22:56). Observați? Nu vreun preot sau fariseu, ci o biată slujnică l-a recunoscut, l-a pironit cu privirea, l-a arătat cu degetul și l-a dat de gol. Mult și-ar fi dorit Petru în acele momente să nu fie recunoscut de nimeni dar a fost imposibil!
În vremuri de libertate s-ar putea să nu le pese la prea mulți ce crezi tu, dar vine o vreme, și eu cred că acea vreme este chiar la ușă, când trebuie să ne definim foarte bine poziția: sau stăm lângă Domnul sau ne lepădăm de El! Aș vrea însă să vă spun că decizia din acel moment de presiune va fi extrem de mult influențată de decizia din această vreme de libertate. Dacă acum ne-am îndepărtat de El de dragul acestei lumi, atunci ne vom lepăda de El ca să ne scăpăm viața!
Să ne întoarcem la textul nostru. Uitați-vă vă rog în versetul 8: Cu prilejul acesta, și în aceeași vreme, câțiva haldei s-au apropiat și au pârât pe iudei. Acum, vă întreb: Ar mai fi aflat Nebucadnețar vreodată că în mulțimea aceea de oameni, trei tineri nu s-au închinat chipului lui de aur, dacă nu ar fi fost oamenii care să-i dea de gol? Răspunsul este: nu!
Întotdeauna au fost și vor fi oameni care să nu se bucure că tu nu ești ca ei, că tu nu faci aceleași lucruri pe care le fac ei, că tu nu vorbești ca ei și nu mergi în aceleași locuri în care merg ei.
Se ridică însă o întrebare foarte importantă: Văd oamenii, chiar dacă nu o fac cu plăcere, faptul că suntem diferiți de ei? Sau, dimpotrivă, nu există nici o diferență între noi și ei? Una din marile probleme ale creștinilor din vremea noastră este faptul că vor să cucerească lumea folosind standardele lumii. Lucrul acesta este însă imposibil.
Acești tineri au stat în picioare în timp ce zeci de mii de oameni, unii poate doar de formă, și-au plecat genunchiul în fața acelui idol. Ei au stat în picioare chiar și atunci când alții s-au grăbit să-i pârască și au fost gata mai degrabă să plătească cu viața, decât să-și renege Dumnezeul.
Ce faci când te simți vânat pentru credința ta? Ce faci când ești arătat cu degetul, când ți-i se spune că ești fanatic, că ești conservator, că Dumnezeu nu-ți cere chiar atât de mult?
Studdard Kennedy a fost preot militar în cel de-al doilea război mondial. De multe ori era obligat să meargă în linia întâi a frontului, pentru a fi alături de ostașii care-și trăiau ultimele momente ale vieții. Iată un fragment dintr-o scrisoare pe care el a scris-o fiului său de doar zece ani:
„Prima rugăciune pe care vreau să o înveți fiule nu este: „Doamne, ține-l pe tata în viață”, ci, „Doamne, dă-i curaj la tata. Iar dacă el era lucruri grele de făcut, fă-l puternic pentru a le face”. „Fiule”, a continuat el, „viața și moartea nu au importanță, dar binele și răul contează. Un tată mort rămâne un Tată, dar un tată dezonorat înaintea lui Dumnezeu este prea greu de exprimat în cuvinte”.
E trist că de prea multe ori rugăciunile noastre sunt rugăciuni care exprimă mai degrabă dorința de a supraviețui, decât hotărârea de a birui! Ne rugăm ca Dumnezeu să ne scape de încercări, în loc să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea putere în încercare ca să-L onorăm pe El!

b) În fața revărsării mâniei umane
După momentul trădării, cei trei tineri au fost aduși în fața lui Nebucadnețar. Eu cred că acest împărat nu era prea plăcut să-l privești și să stai în fața lui nici măcar în zilele lui bune, dar mai ales atunci când era furios. Iată ce citim în versetul 13: Atunci Nebucadnețar, mâniat și plin de urgie, a dat poruncă să aducă pe Șadrac, Meșag și Abed-Nego. Și oamenii aceștia au fost aduși îndată înaintea împăratului.
Împăratul era mânios și înfuriat la culme. Expresia „au fost aduși îndată” ne indică tensiunea și groaza tuturor de mânia împăratului. Iată o presiune în plus pe cei trei tineri: „Nu puteau să se închine și ei? Ce, ei sunt mai grozavi ca noi, ceilalți? Doar nu li se întâmpla nimic. E mai bine acum, că l-au înfuriat pe Nebucadnețar și din cauza încăpățânării lor, suferim toți?” Și toate degetele acuzatoare erau îndreptate spre cei trei. Numai din cauza lor, a credinței lor înguste, se stricase o zi care începuse atât de bine.
În vreme de criză toți se întorc împotriva copiilor lui Dumnezeu. Aduceți-vă aminte de Nero care, după de ce a incendiat Roma ca să compună un poem, când a văzut că gluma s-a îngroșat, a dat vina pe creștini. Atunci când în primă fază decizi să nu te compromiți, să nu crezi că ai scăpat. Urmează faza a doua, când presiunea este și mai mare, când toți din jur se întorc împotriva ta și-ți zic: „Tu de ce trebuie să fii diferit de noi? De ce nu poți să fii și tu la fel ca noi?”
În astfel de momente, în care se pune o presiune enormă asupra ta ca să te compromiți, nu uita chemarea de care ai avut parte. Când toată lumea parcă se întoarce împotriva ta, nu uita că tu nu ai rămas singur, tu ai rămas de partea lui Dumnezeu.
Atanasie a fost unul din părinții Bisericii. Într-o vreme grea pentru Biserică, când erezia lui Arius începuse să facă ravagii, el a fost cel care s-a luptat și a reușit să păstreze doctrina dumnezeirii Domnului Isus Cristos în modul în care ne este relevată de Cuvântul lui Dumnezeu, și să o impună ca și crez al Bisericii la Conciliul de la Niceea.
Se spune că cineva a venit la el și i-a spus: „Atanasie, nu știi că împăratul este împotriva ta, episcopii sunt împotriva ta, biserica este împotriva ta, chiar și întreaga lume este împotriva ta?” Atanasie a dat un răspuns care a rămas în istorie: „Atunci eu sunt împotriva întregii lumi!”
Ce faci când toți sunt împotriva ta? Ești gata să faci un compromis ca să-ți salvezi viața sau rămâi lângă Dumnezeu cu orice preț?

c) Viclenia diavolului: să mai cânte o dată muzica

Diavolul este atât de șiret, încât știe foarte bine să schimbe registrele presiunii foarte rapid. În orice situație de acest gen, el trece de la amenințare la ofertă și înapoi la amenințare. La fel a făcut și-n cazul celor trei tineri. Aduși în fața unui Nebucadnețar plin de mânie, când toată lumea se aștepta ca ordinul executării lor să fie rostit imediat, împăratul le face a doua ofertă: „Nebucadnețar a luat cuvântul și le-a zis... Acum fiți gata, și în clipa când veți auzi sunetul, să vă închinați” (v. 14, 15).
Știți ce le spune împăratul, de fapt? „Dragii mei, vouă vă fac un hatâr. Poate că ați avut un moment de nebunie și nu v-ați gândit ce faceți prima oară. Acum însă dau ordin din nou și, special pentru voi, mai cântă odată muzica, numai să vă închinați”.
Vă puteți închipui acum presiunea și mai mare care a fost pusă pe acești tineri?! Dacă ar fi acționat în fire prima oară, doar ca să pară mai deosebiți ca alții, ar fi zis în gândul lor: „E-n regulă. Oricum nimeni n-a mai făcut ce am făcut noi. E suficient, acum îngenunchiem și noi, și gata”. Dacă ar fi făcut lucrul acesta cu siguranță că rămâneau niște eroi pentru acea generație de oameni. S-ar fi vorbit de ei în șoaptă: „Iată-i pe cei trei tineri care l-au înfruntat pe Nebucadnețar”. Dar odată cu acea generație ar fi fost uitați și ei. Vă asigur însă că istoria lor nu ar fi apărut în Biblie și nici nu ar fi contat în istoria lui Dumnezeu.
Sunt mulți oameni care sunt în stare de mari acte de brvadă, care-i impresionează pe alții și le smulg aplauzele. Aici însă avem mult mai mult decât un act de bravadă: avem un act de credință!
Știți că sunt situații în care diavolul vine și la noi și ne spune: „Bravo, au văzut toți cât de tare a fost credința ta prima oară. Acum e momentul să o lași mai moale, nu-i cazul să faci pe eroul și a doua oară. Uite, mai cântă odată muzica doar pentru tine, fii mai deschis de data aceasta și fă și tu de data aceasta ce fac și ceilalți”. Dacă s-ar putea face o statistică, ne-am speria de numărul mare al creștinilor care se compromit nu de prima oară când au stat tari în credință, ci dintr-o încercare ulterioară a diavolului. Și știți de ce? Pentru că se înșeală cu gândul: „Dacă am rezistat o dată, înseamnă că pot să rezist oricând vreau”, și pierd din vedere una din „calitățile” diavolului: este tenace și nu abandonează lupta după prima înfrângere.

d) Care Dumnezeu este mai tare?
Ultimul asalt al lui Nebucadnețar este menționat în finalul versetului 15: Și care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea? Împăratul a trecut din nou la amenințări. După ce le-a sugerat voalat: „Vă mai dau o șansă”, i-a amenințat într-un mod direct: „Aveți însă grijă că dacă și de data aceasta dați cu piciorul, s-a terminat cu voi”.
În vremuri de încercare a credinței, lupta noastră este dublă: noi luptăm cu încercarea în sine, dar luptăm și cu intensitatea încercării. Uneori încleștarea este mai puternică și ne gândim dacă vom reuși să scăpăm; alteori, această încleștare slăbește în intensitate și ne permitem un moment de respiro. Creștinul însă trebuie să fie permanent într-o stare de vigilență, pentru că nu știe când diavolul se va năpusti din nou.
Uneori, când intensitatea luptei este maximă, auzim și noi întrebarea batjocoritoare care vine din partea diavolului: „Ei, cine crezi că te mai scapă din mâna mea?” În astfel de momente suntem tentați să ne gândim: „Oare nu cumva m-a abandonat Dumnezeu?” Când îți vin în minte astfel de gânduri, nu uita că ești sub atacurile celui rău care sapă la temelia credinței tale și vrea să-ți dărâme viața spirituală. În astfel de momente grele adu-ți aminte de cei trei tineri din Babilon care au trecut și ei pe acest drum al luptei spirituale dar au ieșit în cele din urmă biruitori, pentru că n-a fost nici un moment în încercarea lor în care să se îndoiască de ajutorul și prezența lui Dumnezeu.
Unul din psalmii lui David, scris într-o împrejurare asemănătoare și care are un mesaj de încurajare extraordinar, este Psalmul 71. Iată câteva versete din acest psalm (citește vs. 10-15).

C. Părtășia din mijlocul flăcărilor

Momentele cel mai glorioase din viața unui copil al lui Dumnezeu nu sunt cele ale experienței, ci cele ale momentului triumfului credinței în viața personală. Atunci când credința iese biruitoare în lupta cu constrângerea, amenințarea cu pedeapsa și tentația compromisuului, atunci sentimentul victoriei spirituale este resimțit din plin. Îndrăznesc să zic că, chiar mai frumoasă decât experiența în sine, este acea stare în care credința te-a aruncat cu tot ce ai și cu tot ce ești în brațele lui Dumnezeu.
Această biruință a credinței este descrisă într-un mod magnific în versetele 16-18. Avem de fapt aici o mărturisire de credință adevărată. Iată care sunt pașii adevăratei credințe.

1. Testele credinței adevărate
În primul rând, credința adevărată mărturisește un Dumnezeu personal. În răspunsul lor de apărare, fără să mai stea pe gânduri, cei trei tineri au spus: Iată, Dumnezeul nostru (v. 17). Ei n-au spus: „Dumnezeul părinților noștri” sau „Dumnezeul poporului nostru”, ci „Dumnezeul nostru”. Aceasta ne vorbește despre relația pe care acești tineri o aveau cu Dumnezeu.
Până când nu ai o relație personală cu Dumnezeu, vei vorbi din auzite despre El sau din experiența altora. Când ajungi să-L cunoști într-un mod personal, vei putea să vorbești despre Dumnezeul tău personal. În momentele grele ale vieții, este imperios necesar să poți spune: „Dumnezeul meu”.
În al doilea rând, credința adevărată mărturisește un Dumnezeu Stăpân peste viața mea: Iată, Dumnezeul nostru, Căruia Îi slujim (v. 17). Cei trei tineri Îl cunoșteau pe Dumnezeu într-un mod personal și Îl slujeau cu toată dragostea pe acest Dumnezeu. Lor nu le-a fost nici greu și nici frică să-i spună lui Nebucadnețar: „Noi nu ne putem închina dumnezeului tău, pentru că noi deja slujim altui Dumnezeu!”. Când îți alegi Stăpânul nu-ți mai negociezi slujirea! Când știi Cine este Domnul vieții tale și-L slujești cu dragoste și respect, indiferent de oferta celuilalt stăpân tu nu-ți trădezi Dumnezeul.
În al treilea rând, credința adevărată mărturisește un Dumnezeu Atotputernic: Iată, Dumnezeul nostru, Căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins. Este aici o mărturisire despre puterea lui Dumnezeu. Cei trei tineri i-au zis împăratului: „Noi avem un Dumnezeu care are toată puterea, și dacă va vrea ne va scoate din acel cuptor, de aceea noi nu ne temem de el”.
Cât de puternic este Dumnezeul în care te încrezi? Lucrul acesta se va vedea în momentele de încercare prin care vei trece. Când stai la marginea cuptorului încins și vezi doar flăcări în fața ochilor, poți să spui la fel ca tinerii aceștia: „Eu știu că am în ceruri un Dumnezeu Atotputernic?”
Urmărind credința acestor tineri, ajungem acum să vedem măreția unei credințe adevărate. Uitați-vă la ultima propoziție a versetului 17: Și ne va scoate din mâna ta, împărate. Aici nu este nici infatuare, nici obrăznicie; este pur și simplu măreția credinței.
Erau trei tineri aduși robi dintr-o țară cucerită, aflați în fața unui împărat înaintea căruia tremura întreaga lume. Și ei spun: „Tu crezi că ești puternic și că nimeni nu ne poate scoate din mâna ta. Te înșeli, există o Persoană mai puternică decât tine, și acea Persoană este Dumnezeul nostru”. Îți trebuie multă credință să ai curajul să rostești aceste cuvinte. Descoperim aici frumusețea și măreția ei. Este acea credință a unui copil care uitându-se la corabia învăluită de valuri, își ridică privirea spre Tatăl său iar apoi se cuibărește la pieptul Lui și-i spune: „Tată, du tu corabia în direcția în care vrei, pentru că știu că va ajunge în siguranță la țărm!” Și apoi adoarme liniștit, știind că Tatăl lui veghează. Poți să dormi liniștit în furtunile vieții? Înseamnă că ai acea credință care te va duce în siguranță prin orice furtună vei trece.
Ajungem acum la punctul care mie, personal, mi-e cel mai drag în întreaga istorie. Sunt cuvintele din versetul 18: Și chiar de nu ne va scoate, să știi împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, și nici nu ne vom închina chipului tău de aur, pe care l-ai înălțat!” Aici putem vedea puterea credinței adevărate. Această putere te ajută să mergi înainte indiferent de ceea ce se va întâmpla.
Aș vrea să spun aici un lucru foarte important. Părtășia din mijlocul cuptorului încins începe cu mult înainte. În fața lui Nebucadnețar tinerii erau deja în cuptor, chiar dacă nu încă în realitate, cel puțin la nivelul trăirilor sufletești și al presiunii venite din exterior ei erau în cuptor. Adevăratul test și cel mai important l-au dat înainte de a păși în cuptorul încins. Uneori e mai ușor să fii gata să mori în câteva secunde pentru Dumnezeu. E mult mai greu însă să stai în fața nebucadnețarilor acestei lumi și să-i înfrunți în față, conștient fiind că lucrul acesta te va costa mult și pe termen îndelungat!

2. Părtășia cuptorului

Când credința adevărată a fost probată și a trecut toate testele, te califici pentru proba finală. A fost momentul în care cei trei au fost luați și aruncați în cuptorul încins de șapte ori mai mult. Acum însă are loc o minune dumnezeiască (v. 24, 25).
Ceea ce a văzut Nebucadnețar a depășit orice imaginație: Ei bine, eu văd patru oameni umblînd slobozi în mijlocul focului și nevătămați. Îmi place atât de mult observația lui. Ei umblau liberi în mijlocul focului. Acolo, în mijlocul flăcărilor, ei aveau mai multă liniște decât Nebucadnețar afară din cuptor (v. 24: Atunci împăratul Nebucadnețar s-a înspăimântat).
Aceasta este pacea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește în mijlocul încercărilor. Vă rog să fiți atenți însă! Dumnezeu nu ne promite că va stinge flăcările, ci ne promite că va umbla împreună cu noi printre flăcări sau în mijlocul flăcărilor. Aici este frumusețea vieții de credință. Focul nu s-a stins când ei au fost aruncați înăuntru, numai că nu a avut nici o putere asupra lor! Același lucru i s-a întâmplat și lui Daniel în groapa cu lei. Dumnezeu nu a făcut să dispară leii, ci a închis gura lor ca să nu aibă nici o putere asupra lui.
Când ajungi în cuptor, nu uita că rugăciunea corectă nu este: „Doamne, stinge mai repede te rog focul încercărilor”, ci: „Doamne, vino împreună cu mine în focul încercărilor, căci știu că dacă Tu vei fi cu mine, atunci voi fi în siguranță!”

D. Toată slava doar pentru Dumnezeu!

Istoria aceasta se încheie într-un mod atât de minunat. Atunci când ești gata să te dăruiești cu toată ființa ta lui Dumnezeu necondiționat, când mergi înainte prin credință indiferent cât de mare și grea este proba cuptorului de foc, atunci încercarea prin care vei trece va avea ca rezultat slăvirea lui Dumnezeu.
E important să înțelegem că orice încercare prin care trecem este o priveliște în fața oamenilor. În nici un alt cadru de viață copiii lui Dumnezeu nu sunt atât de atent monitorizați de către cei din lume ca și atunci când trec prin încercări. Oamenii sunt curioși și așteaptă să vadă nu numai reacția și comportamentul nostru în încercări, ci și consecințele încercărilor în viața noastră. Versetul 27 ne spune acest lucru: Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii și sfetnicii împăratului s-au strâns și au văzut că focul nu avusese nici o putere. Atunci când te vei teme de focul încercărilor și al suferinței, adu-ți aminte de faptul că atât timp cât rămâi aproape de Dumnezeu, puterea focului este limitată și controlată.
Mai mult, rezultatul credinței acestor trei tineri a avut un efect nebănuit chiar în viața împăratului Nebucadnețar. El a fost gata să-L laude pe Dumnezeu pentru această minune, recunoscându-I puterea și măreția (v. 28). Totodată, el a recunoscut modul în care Dumnezeu răsplătește credincioșia copiilor Lui: care a trimis pe îngerul Său și a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El (v. 28).
Scopul ultim al încercării în viața noastră este proslăvirea lui Dumnezeu. V-ați gândit vreodată la acest aspect, și anume, acela că Dumnezeu vrea să fie glorificat de noi chiar și atunci când ajungem în mijlocul cuptorului încins? În viața unui credincios matur spiritual, încercarea are acest dublu efect. Pe de o parte contribuie la curățirea vieții lui în vederea unei mai bune mărturii. Pe de altă parte, modul în care încercarea este parcursă, devine o sursă de proslăvire a lui Dumnezeu de către oamenii care privesc încercarea din viața noastră. Acest aspect este înțeles mai bine uitându-ne chiar la exemplul Domnului Isus (vezi Ioan 12:20-28).

Aș vrea în încheiere să mai spun acest lucru. Pentru fiecare credincios Dumnezeu are pregătit un cuptor aprins o dată, de două ori sau chiar de șapte ori. Drumul spre cer trece inevitabil și prin cuptorul încins. Dar, importantă nu este intensitatea focului, ci puterea credinței care ne ajută să pășim biruitori înainte. Și să nu uităm acest important aspect: cele mai adânci și mai înălțătoare momente de părtășie cu Dumnezeu, sunt momentele de părtășie din cuptorul cu foc.

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...APARATE VULCANIZARE, AEROTERME, MASINI DE SPALAT...Vezi aici!