Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Se merita sa traiesti? partea 2

Publicat la 2012-05-01 de Traian

Rostul omului era părtășia cu Dumnezeu, într-o ascultare benevolă. De la acest țel s-a abătut omul prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Această abatere Biblia o numește „păcat". Ca urmare a acestuia omul a priceput pentru prima oară ce este răul, vina, conștiința chinuitoare, uneori mistuitoare chiar. De aceea a vrut el să se ascundă de Dumnezeu, lucru care i-a fost imposibil. Primii oameni nu s-au ascuns numai de Dumnezeu. Ei au avut, de asemenea, curând să ascundă și unul de celălalt diferite lucruri. Cu toate că ei și-au făurit o speranță și o nădejde în marea mulțime de copii care le-a fost dăruită (Geneza 5, versetul 4), au trăit chiar evenimentul când Cain, fiul mai vârstnic, și-a omorât fratele mai tânăr, Abel. De atunci domește acest mod de a gândi a lui Cain în lume.

Gelozie, ură, răzbunare și război

Din experiențele amare pe care le-au săvârșit oamenii cu ei înșiși, izvorăște în ei o nostalgie religioasă adâncă.

Omul a pierdut în Paradis părtășia cu Dumnezeu și de atunci toți oamenii sunt despărțiți de Dumnezeu. Noi nesocotim poruncile lui Dumnezeu și de aceea nu avem părtășie cu El, dar noi aspirăm spre ea. Această năzuință poate fi împlinită, atunci când omul primește iertarea păcatului, căci Dumnezeu este gata să ne ierte. Prin aceasta poate fi restabilită relația noastră distrusă, ruinată, cu Dumnezeu. În clipă când ne dăruim cu adevărat, dispare frica, și dușmanii plini de ură pot deveni prieteni.

Brațe, care-și, întindeau pumnii, îmbrățișează pe alții. Unde există iertarea păcatelor, se întoarce pacea în inima omului

Oamenii au știut din toate timpurile, încă de la căderea din fața lui Dumnezeu, că necesită pe Cineva care să-i ajute. Ei L-au numit Mântuitor și au așteptat venirea Lui. Dumnezeu a spus de la început că El Însuși va trimite răscumpărarea. Exista deja un ajutor în faptul de a crede această promisiune a lui Dumnezeu și de a aștepta pe Eliberator.

Unii împărați și cuceritori au profitat de această dorință - a omenirii pentru un eliberator și s-au proslăvit ei înșiși luând chipul unor salvatori despotici. Astfel, împăratul roman a dispus să se bată monede cu inscripția: „Împăratul Augustus, mântuitorul lumii". În același mod s-au înfățișat până în zilele noastre oameni și ideologii ca aducătoare de balsam. Oamenii și-au imaginat mereu, prin sforțări religioase personale, un program de salvare care și-a găsit expresie în multe din filosofiile noastre. Toate aceste eforturi omenești nu pot aduce nici un folos. În Biblie găsim scris astfel: „La împlinirea vremurilor, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său".

Din eternitate, încadrat în timp, Dumnezeu devenise om în persoana lui Isus Cristos. Înainte de a fi fost creată lumea, El a pregătit acest plan, pentru ca omul să poată avea parte de iertare pentru greșelile sale.

Planul a fost dus la indeplinire prin trimiterea Fiului Său pentru salvarea omului, abia atunci când timpul a fost împlinit, când oamenii au putut cugeta deja: noi nu ne putem ajuta nouă înșine.

De aceea a venit Isus Cristos ca Fiul lui Dumnezeu pe acest pământ. Isus Cristos este în orice caz și singura posibilitate dată de Dumnezeu. Des aceea El va afirma: „Eu sunt calea". Nicidecum niște indicatoare de drum sau una din multiplele posibilități, ci unica cale spre Dumnezeu, pentru că El Singurul a fost fără de păcat, Cel care a murit pe Golgota pentru păcatul nostru.

Ce s-a întâmplat pe crucea Golgotei de fapt? Aici a murit un Om, care, după afirmația Sa proprie și confirmarea multor oameni, este Fiul lui Dumnezeu. El a adeverit aceasta prin cuvintele și faptele Sale. Pe crucea Sa a fost fixată o inscripție cu acuzarea adusă împotriva Lui, în cele trei limbi de circulație. Acolu stăteau scrise următoarele cuvinte în limbile ebraică, latină și greacă: „Isus din Nazaret, regele iudeilor".

Isus a fost executat acolo ca un tâlhar

El nu a murit pentru păcatul Lui; chiar dușmanii Lui nu i-au găsit nici a vină. Aici pe cruce a murit cel neprihănit pentru vinovați, Fiul lui Dumnezeu pentru fiecare om. Biblia ne spune: „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Corinteni 5:21).

Atunci când a murit Isus pe cruce, a purtat păcatul tuturor oamenilor din toate vremurile, toate greșelile noastre și întreaga noastră vină. Când a strigat pe cruce: „S-a isprăvit", a obținut iertarea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Fiind conștienți că El ne-a făcut neprihăniți, fapt care înseamnă pentru noi o eliberare de păcate și de vinovăție, putem restabili o relație corectă față de Sfântul Dumnezeu.

Orice om care primește jertfa lui Isus Cristos este ca și cum nici nu ar fi păcătuit. De aceea sunt amintite în Biblie cuvintele: „Dumnezeu nu-Și va mai aduce aminte de fărădelegile noastre".

Astfel suntem noi mântuiți prin har, prin aceea că Isus Cristos a luat asupra Lui păcatul și vina pe crucea Golgotei. Despre toate acestea putem citi în Romani 13:24.

Dorința de a fi neprihănit, de a acționa drept și de a experimenta neprihănirea, a mistuit, de-a lungul miilor de ani, omul. Despre aceasta mărturisesc toate legile, orânduielile și judecătoriile din lume.

Când domnește doar dreptatea, neavând loc și împăcarea, lucrurile se desfășoară dur și brutal

Să ne imaginăm, sub formă de exemplu, următoarea istorisire: doi oameni au stat înaintea judecătorului. Ambii au dorit să-și obțină dreptul. Judecătorul a descoperit situația reală și prin judecata sa a fost scoasă în evidență dreptatea. De fapt acum totul urma să fie bine, deoarece fiecare a obținut ceea ce i se cuvenea. Unul din factori, cel al stabilirii dreptății, a fost realizat, în schimb celălalt, al împăcării, a lipsit, iar cei doi s-au despărțit ca dușmani.

Isus Cristos, nu ne-a făcut numai neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci ne-a împăcat cu Sfântul Dumnezeu, care a fost mâniat pe noi pe bună dreptate. Această împăcare rezolvă totul. Dușmănia dintre Dumnezeu și om a fost înlăturată.

Nu mai există ceartă nici amărăciune, nici resentiment, nici reproș reciproc. Dimpotrivă, unde este împăcare este și bucurie.

Dacă un om nu se consideră dezvinovățit prin Isus Cristos și nu se lasă împăcat prin Cel care a murit pe cruce pentru noi, rămâne despărțit de Dumnezeu, iar prin păcatul său rămâne un dușman al lui Dumnezeu. El rămâne pe calea cea lată, despre care ne spune Biblia că duce la pierzare. Dacă nu ne putem imagina concret cerul și iadul, pentru că noi percepem totul încadrat în timp și spațiu - totuși acestea există și se extind dincolo de granițele timpului și spațiului - știm însă că Dumnezeu ne prezintă în fața ochilor cerul ca ceva minunat iar iadul ca ceva înspăimântător. Nu este atât de important ca să știm cum se înfățișează în amănunțime cerul, ci ca să intrăm în el.

Când omul are de ispășit în închisoare o pedeapsă lungă, nu-i rămâne decât nădejdea unei grațieri. În cazul când ar fi grațiat, acest lucru nu ar avea loc pentru că el nu ar fi încălcat legea, sau pentru că judecătorul ar fi greșit, ci pentru că mila este un dar.

Iertarea păcatelor noastre prin Isus Cristos este de asemenea un dar al milei. Este de fapt cel mai mare dar, care s-a dat vreodată, dar trebuie primit la fel ca orice alt dar.

Aceasta este o decizie personală, în acest caz nu joacă nici un rol cât de mare este vina păcatului nostru, cât am fi de tineri sau bătrâni, sau cărei rase sau confesiuni îi aparținem. Hotărâtor este ca fiecare să primească în mod individual darul iertării păcatelor, prin lucrarea de izbăvire a lui Cristos Isus.

Dumnezeu ne ia în serios. Aceasta a făcut-o și atunci când I-am nesocotit mesagerii. Cu toate că L-a durut faptul că noi ne-am început drumul de rătăcire, ne-a permis totuși hotărârea. La fel ne consideră și astăzi în mod serios, atunci când o rupem cu păcatul, ca să-I fim ascultători. Așa cum ia naștere prin premeditare un gând al păcatului care este apoi săvârșit, la fel începe și ascultarea credinței, ca rezultat al hotărârii luate în gândirea noastră. Ea duce la voință și acțiune. Oricine poate veni prin Isus la Dumnezeu și să spună: „Doamne, vreau să Te ascult. O voi rupe cu trecutul și cu modul greșit de viață, dorind de acum să-Ți fiu supus".

Decizia mea personală pentru Isus Cristos a avut loc în perioada de după război, când mulți la fel ca mine s-au întors în patria lor bombardată, după ani de prizonierat.

În timp ce călătoream cu tramvaiul prin ținutul Ruhr, în dreapta și în stânga, în unele zone ale orașului, puteam vedea ruine. Molozul a fost degajat în câteva locuri, iar unele străzi erau încă total blocate. Am ajuns acolo unde a existat odinioară casa mea natală. M-am dus în cimitir ca să caut mormântul tatălui meu. Pot spune, cu toate că pierdusem totul, în inima mea domnea o pace adâncă. Am fost conștient de faptul că am un tată ceresc, pe Dumnezeu Însuși, care-mi cunoaște viața și o ține în mâna Sa.

A găsi o locuință a fost deosebit de greu. În Düsseldorf am primit de lucru, dar am dormit cu zece bărbați într-o încăpere mare. Această experimentare a strâmtorării a fost pentru unii din ei deprimantă. Eu am putut s-o suport liniștit și răbdător. Ba, dimpotrivă, viața mea a fost plină de o bucurie, lucru care a pus pe mulți în uimire. Ceea ce mi-a umplut viața nu a mai fost legat de lucruri care sunt posibile de cumpărat sau de făcut. A mânca, a bea, a mă înbrăca, chiar a locui undeva, au fost lucruri care au aparținut de viața mea, fără ca ele să pună stăpânire pe mine. Existau lucruri mai mari și mai importante care au constituit fondul adevăratei mele vieți. Acestea au fost pacea cu Dumnezeu și pacea cu oamenii. A fost puterea de a gândi pozitiv, o putere care a provenit din credință.

Înainte, învierea lui Isus Cristos nu-mi spunea nimic

Aceasta a fost pentru mine atât de plină de fantezie, încât nu a avut nici o importanță personală.

După ce am devenit în inima mea ascultător lui Isus Cristos, am observat, cu o ocazie, „că am primit o putere pe care nu o cunoscusem". În urma unor ispite și căderi am învățat să mă opun. Am putut spune „nu" păcatului și am beneficiat chiar de puterea de a-l abandona. Binele, care mi se părea înainte imposibil de realizat, l-am putut face dintr-o dată și chiar de repetate ori. Eu am fost în stare să mă împac, să mă scuz, să limpezesc relații neclarificate. Ce s-a întâmplat?

Am devenit eu mai tare în voință sau mai bun din punct de vedere moral? Da, aceasta este adevărat, dar nu din propria mea putere. Eu am învățat, pe zi ce trecea, să mă încred mai mult în Isus Cristos care e viu și azi. El nu a rămas în mormânt, ci a înviat. El trăiește astăzi în mine. Prin puterea Lui pot face eu astăzi lucruri pe care singur nu le-aș fi putut realiza niciodată.

Prin urmare, eu sunt un creștin, mi-am spus. Spunând un „da" conștient lui Isus Cristos, vreau ca să și acționez într-un mod demn de un creștin. În acea vreme am plecat și eu împreună cu alți creștini la sutele de refugiați care locuiau într-un spațiu foarte restrâns în cazemate, privnițe și lagăre mari. Nu am avut planuri mari de a schimba lumea, dar în fața ochilor mi-au fost așezate direct unele îndatoriri, care nu se limitau doar la activitatea mea profesională, ci își extindeau domeniul și în privința ajutoarelor spirituale și materiale. În această perioadă am învățat că viața propriu-zisă înseamnă mai mult decât mâncare, îmbrăcăminte și locuință. Cred că putem să fim mulțumiți doar dacă ne acceptăm chiar în situația în care ne aflăm. Ne acceptăm pentru că Cristos ne-a acceptat și pentru că și noi L-am acceptat pe El. Această mulțumire este mult mai mult decât optimism.

Adevărata viață este mai mult decât venit și propășire financiară, acest lucru mi-a devenit clar, atunci când am vorbit cu un conducător al ashanților din Africa, despre greutățile popoarelor lumii a treia. Acest om, care a devenit credincios în timpul studiului, activând în Y.M.C.A. (Uniunea tineretului creștin, nota trad.) mi-a vorbit plin de mulțumire despre ajutorul dat Ghanei, de către R.F. Germaniei. El mi-a vorbit de speranța că poporele bogate îi vor ajuta chiar mai mult.

El a adăgat, de asemenea, că aceasta, în ultimă instanță, nu ar aduce o rezolvare dacă oamenii nu ar avea parte și de o eliberare de superstiții, lucru care ar avea loc numai printr-o trezire spirituală. Eliberarea propriu-zisă, pe care a trăit-o el și de care ar putea avea parte fiecare om care-L primește personal pe Isus Cristos ca Salvator și Domn. Am aflat că și în Japonia, o țară atât de înaintată și modernă în privința tehnicii, organizării capitalulului și culturii, nu se poate cumpăra o eliberare de sub frica spiritelor. Superstiția modernă din țările civilizației vestice este numai o ediție nouă a fricii vechi de fatalitate.

Acolo unde nu se întrevede nici o bucurie, unde durerea și lacrimile cuprind omul, există un singur adăpost, acela în Dumnezeu, prin credința în Isus Cristos.

Am stat la patul de suferință al multor bolnavi

Creștinii, chiar și ei, reacționează în moduri diferite la durerile trupești sau sufletești. Cu cât omul a învățat să se încreadă mai mult în Domnul în zilele bune, cu atât mai tare se dovedește această încredere în zilele de suferință. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult în acest sens a fost vizitarea bolnavilor din Sauerland.

Un om bolnav, poate în vârstă de 40 de ani, stătea culcat în fața mea; de șapte ani paralizat, incapabil ca să-și administreze singur hrana și să se îmbrace. Deoarece ținusem predici seri de-a rândul în adunări, m-a invitat la el, pentru o convorbire. Putea vorbi doar foarte încet. Din gura lui, care se mișca bucuroasă, am aflat cum a trăit el adevărata predare și împăcare cu Dumnezeu. Am crezut că va fi nevoie să consolez un bolnav, dar acest suferind m-a întărit pe mine prin spusele sale. Mi-a vorbit realist despre boala sa, foarte mișcător despre apropierea lui de Dumnezeu și experimentarea unei puteri pe care Duhul lui Dumnezeu ne-o dă, în măsura în care avem moi nevoie de ea. Biblia ne dă făgăduința lui Dujmnezeu: „Și puterea ta să țină cât zilele tale".

Acest bolnav nu mi-a putut răspunde la toate întrebările cu privire la suferință, boală și probleme asemănătoare, dar în ciuda suferințelor lui, el avea totuși multe pentru care putea mulțumi lui Dumnezeu și oamenilor. Acestea îl împlineau.

Eu nu știu dacă m-aș putea comporta de o asemenea manieră într-o boală ca a lui. Chiar dacă azi mi se pare a fi neverosimil, am aflat totuși de la data acelei vizite ce poate scoate la iveală Dumnezeu în viața unui om.

În timpul șederii mele la Londra am vizitat și Turnul, nu numai pentru a vizita bijuteriile regale. Rândul celor care așteptau a fost pentru mine cam lung, dar mă interesau „temnițele" acele subterane cioplite în stâncă, în care deținuții nobili au fost nevoiți să-și petreacă săptămânile sau lunile dinaintea executării lor.

Am ținut mult să pot citi ceea ce au scris mulți dintre întemnițații din cauza credinței în așteptarea morții. Primul citat pe care l-am găsit acolo glăsuia astfel: „Cu cât mai multă suferință, cu atât mai mare slavă". Alături era și mărturisirea apostolului Pavel din epistola către Romani 8:18: „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi".

În aceasta este cuprinsă și o parte a răspunsului la întrebarea privind cunoștința despre suferință. Găsim de asemenea, în cele de mai sus, și unitatea de măsură, cu care putem măsura ce este de fapt o viață împlinită. Este o viață care-și fixează ținta dincolo de moartea trupului. Biblia numește aceasta „viața veșnică". Numai prin fixarea acestui țel putem spune din mijlocul tulburărilor, neliniștei, suferințelor și nevoilor lumii noastre: se merită să trăiești, deoarece viața noastră pământească este doar o stație de tranzit către viața adevărată în prezența lui Dumnezeu. Din această cunoaștere a țelului, în întâmpinarea căruia mergem pentru a fi salvați de la calea cea lată care duce la pierzare, ajungem să fim răscumpărați pentru o veșnică părtășie cu Dumnezeu, din ea vor rezulta puteri care provin de la Dumnezeu și transformă pe om.

În majoritatea țărilor lumii domnește astăzi o directă sau indirectă prigoană a creștinilor

Isus nu ne-a promis că vom avea parte de o viață fără suferință, dureri, dispreț și prigoană, ci ne-a avertizat, prin apostolul Pavel, să fim supuși în suferință: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaș al lui Cristos" (2 Timotei 2:3):

Această suferință cu Cristos nu îmbracă întotdeauna trăsăturile unei prigoane brutale, ci începe cu luarea în derâdere de către colegii de școală sau de muncă, aducând deseori după sine dezavantaje în viața profesională. Acest fapt este pentru noi creștinii un aspect normal. Noi, nu putem decât să ne bucurăm și să ne mângâiem privind răsplata pe care Domnul ne-o va da pentru fidelitatea noastră.

O femeie care s-a mutat, abia în 1975 din U.R.S.S. în Germania, ne-a informat despre anii de exil petrecuți în Siberia. În căsuțe, care în majoritatea timpului anului erau acoperite de zăpadă, pe un ger năpraznic și frig care tăia, au venit mulți oameni la Isus Cristos.

Când, la venirea primăverii, s-a topit gheața, puținii creștini au botezat pe cei nou convertiți în apa rezultată din topirea gheții fluviului. O tânără a fost trimisă de serviciul secret ca observatoare secretă. Într-o bună zi, aceasta le-a spus superiorilor: „Dacă mă mai trimiteți încă o dată acolo, nu voi mai rezista și voi deveni și eu creștină, pentru că există ceva care izvorăște din acești oameni, ceva ce nu se poate explica".

Acest „ceva" este viața veșnică. Aceasta nu se primește abia după moarte, ci viața veșnică este viața lui Dumnezeu. Ea a fost dintotdeauna și va fi întotdeauna. Fiecare om, care are părtășie cu Dumnezeu prin Isus Cristos, o primește, căci prin Isus nu avem numai iertarea păcatelor ci și viața veșnică, căreia moartea trupească nu-i poate pune capăt. De aceea spune apostolul Pavel: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată împreună cu El, toate lucrurile?" (Romani 18:31-32).

Răspunsul la această întrebare există în Biblie: „Nimic nu ne va desparte de dragostea lui Dumnezeu". Da, Dumnezeu ne iubește. Aceasta înseamnă, că El are în vedere pe fiecare din noi personal, ne ajută și are pregătită pentru noi o patrie veșnică. Eu pot ști că voi merge acolo și voi fi primit, fiindcă Dumnezeu a promis aceasta. Afirmația lui Dumnezeu o citim în 1 Ioan 5:12-13: „Cine are pe Fiul, are viața, cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viața. V-am scris aceste lucruri ca să știți și voi, care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu, că aveți viața veșnică".

Aici este, deci, o veste bună pentru toți cei care cred în Isus Cristos

Noi avem viață veșnică. Știm că o posedăm într-adevăr, pentru că este scris. Isus ne asigură: „Cuvintele Mele nu vor trece".

Un container și o stație de benzină sunt în viața de zi cu zi a unui om modern lucruri necesare

La un container omul se descotorosește de tot ceea ce el nu mai are nevoie, iar la stația de benzină merge mereu pentru a obține combustibilul cu care va putea merge mai departe. Rugăciunea o putem compara cu un container și o stație de benzină.

La rugăciune ne descărcăm de ceea ce ne încurcă și nu se potrivește în viața noastră. Noi putem spune totul lui Dumnezeu, să-I predă Lui și într-adevăr să lăsăm depus la El tot ce ne încurcă.

Când suntem la începutul drumului cu Isus nici nu știm cât balast inutil purtăm în noi încolo și încoace, abia mai târziu vom recunoaște acest balast ca o piedică pentru noul nostru gen de viață. Vechiul nostru mod de a gândi, de a reacționa, de a acționa, toate acestea le putem preda acum, ca un păcat, lui Dumnezeu în rugăciune. Profetul Vechiului Testament folosește un tablou similar: „El va arunca în fundul mării toate păcatele noastre". E amintită aici marea pentru că ea este cel mai mare purificator de gunoaie. Această imagine ne aduce clar în față, că tot ce am descărcat la Isus, nu va mai fi îndreptat niciodată împotriva noastră. De aceea scrie Scriptura: „Dumnezeu nu-Și va mai aduce aminte de greșelile noastre".

În rugăciune nu numai că predăm toată murdăria și gunoiul păcatului, ci rugăciunea este de asemenea o stație de benzină spirituală, unde primim puterea de la Dumnezeu pentru a evita drumurile greșite și pentru a asculta de Isus Cristos în toate.

Când cumpărăm un aparat, firma producătoare ne trimite de obicei și instrucțiunile de folosire. Acestea sunt foarte importante. De fiecare dată, când ne procurăm un nou aparat de uz casnic, soția mea îmi spunea: „Citește instrucțiunile, înainte de a strica ceva". Ea mi-a amintit aceasta pe bună dreptate pentru că mi s-a întâmplat așa ceva.

Viața noastră este mult mai complicată decât o mașină. Viața o poate înțelege pe deplin numai Acela care a creat-o: Dumnezeu Însuși. El știe, de asemenea, cum se va atinge scopul în noi și cum va trebui să ne purtăm ca viața nostră să funcționeze corect.

Instrucținile pentru viața noastră din partea lui Dumnezeu sunt cuprinse în BIBLIE

În Biblie este scris că ceea ce Dumnezeu a așezat în inima omului la început, din generație în generație, din pricina purtării greșite a omului și împietririi lui, a fost dat uitării. De aceea Dumnezeu a trimis mesagerii Săi, pe Moise care a adus poruncile lui Dumnezeu de pe muntele Sinai, iar apoi profeții care ne-au făcut de cunoscut gândurile lui Dumnezeu. Astfel a luat ființă Biblia și, de aceea, putem citi în ea de câteva mii de ori cuvintele: „Așa vorbește Domnul". David, care ne-a comunicat gândurile lui Dumnezeu, mai ales în forma cântărilor, a fost înălțat de Dumnezeu de la un simplu ciobănaș la rege, ne spune în Psalmul 119:105: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea". În limbajul nostru de toate zilele aceste cuvinte ar suna în felul următor: „Cuvântul Tău este lanterna mea de buzunar și o lanternă de stradă pe drumul către casă". Dacă citim Biblia și o aplicăm la viața noastră, vedem clar că ni se luminează drumul, putem observa obstacolele, pericolele și avem nădejdea că ajungem sigur la țel.

Întâi gândește, apoi pornește - spunem noi. Această regulă este bună dacă ne ținem de ea. Trebuie să clarificăm însă și din punct de vedere spiritual acest aspect. Eu aparțin deci lui Dumnezeu. Pe Isus Cristos L-am făcut Domn al vieții mele. Acum vreau să știu ce dorește Acela căruia mi-am predat viața. În Biblie găsesc ceea ce Dumnezeu vrea de la mine. Dumnezeu a stabilit aceasta în sfaturi, rânduieli, porunci, iar Biblia ne spune: „Multă pace au cei, care iubesc legea Ta și nu li se întâmplă nici o nenorocire." Dacă eu nu vreau să mă împiedic și să cad pe cale, atunci îmi rămâne ca într-adevăr să accept voia lui Dumnezeu. Aceasta e limpede, eu trebuie să mă ocup de problema apartenenței mele și să nu mai fur. Doar după ce am devenit ascultător, pot scăpa de această patimă.

Cine nu cunoaște acest capitol mai are o teamă, făcându-și probleme că nu va putea duce la capăt ceea ce și-a propus. Noi nu trebuie să avem nici un fel de reținere, deoarece omul care va fi ascultător lui Dumnezeu, va primi puterea Duhului Sfânt pentru a împlini ceea ce a hotărât în inima sa supusă. De aceea spune apostolul Petru: „Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El" (Faptele Apostolilor 5:32). Duhul Sfânt este Dumnezeu. El este cea mai mare putere existentă. Isus spune: „Puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită."

Nu se referă la puterea noastră, ci la ascultarea noastră, ca, prin ea, puterea lui Dumnezeu să poată deveni activă în noi

Așa cum atunci când ne naștem trupește într-o familie având tată, mamă și frați, așa ne așează Dumnezeu pe noi, copiii Săi, prin nașterea spirituală, nu ca pe niște orfani în lume, ci într-o familie spirituală. Toți cei care cred în Isus Cristos formează o unitate. Acolo unde se întâmplă acest lucru în mod practic, există adunarea lui Dumnezeu.

Părtășia nu are loc automat, eu trebuie să mă alipesc de bună voie de frații și surorile mele în Domnul.

Isus ne explică, că este prezent oriunde se adună doi sau trei în numele Său. El vine astăzi la 20 sau 30, la 200 sau 3000, ca altădată la prima sărbătoare de Rusalii. Putem citi despre aceasta în Faptele Apostolilor 2:38-47.

Viața bisericii nu depinde de numărul mare de persoane care se adună. Dimpotrivă, Isus accentuează tocmai numărul mic. Într-un grup mic putem practica mult mai bine ceea ce aparține vieții de zi cu zi a unei familii a lui Dumnezeu. Când citim Biblia într-un cerc mic, ne putem împărtăși mai bine și opiniile asupra celor citite. Dacă am vorbi cu Dumnezeu în rugăciune alături de alți oameni, într-un grup mic, am realiza și acest lucru mai bine. Avem totuși nevoie, pentru păstrarea părtășiei și spijinului, de contact personal unii cu alții într-o adunare, comunitate sau într-un cerc de tineret. Chiar adunarea apostolică, despre care citim în Faptele Apostolilor, a cunoscut, pe lângă marile întruniri, și cele în grupuri mici.

Practicarea botezului și cinei Domnului în grupuri mici

Ei se adunau de fapt la marile sărbători la templu, dar pâinea o frângeau ici și colo în case (Faptele Apostolilor 2:46).

Un întreg se compune din multe celule mici. De aceea trebuie să se ajungă la celule mici în care orice creștin să-și poată avea locul.

„Voi sunteți sarea pământului". În cuvântarea Sa de pe munte, Isus Cristos a făcut limpede, prin aceste cuvinte, că noi creștinii, avem o funcție deosebită de păstrare și conservare în lume. Sarea se deosebește esențial de carne, ea o face să se mențină. Sarea are proprietatea să se infiltreze și să conserve să nu se descompună. În același mod trebuie noi, ca creștini, să fim sarea pământului, cu alte cuvinte, să activăm în această lume. În măsura în care rămânem în legătură cu Isus Cristos, citind cuvântul Său în Biblie, vorbind cu El în rugăciune, ascultându-L cu fidelitate, vom obține această putere de a săra. Aceasta este o putere care acționează în noi și prin noi. Influența noastră împiedică răul sau reduce raza lui de acțiune acolo unde noi acționăm mereu, fie la școală, în fabrică, la birou sau în familie. Prin prezența și activitatea noastră suntem un zăgaz în calea influenței păcatului și relelor destructive ale acestei lumi.

Cu această menire pe care o avem prin Isus Cristos, vrem să intrăm încrezători și curajoși în viața noastră de toate zilele.

Există pentru noi, creștinii, diferite destinații hotărâte de Dumnezeu în lume.

Dumnezeu vrea să aibă mesageri din toate popoarele, păturile sociale și toate profesiile

Cu sarcina pe care o avem, ne infiltrăm în întreaga omenire. Isus spune: „Voi sunteți în lume, dar nu din lume". Acest cuvânt înseamnă că noi suntem ca niște corpuri străine care posedăm în această lume puterea sării, mereu în acea măsură în care avem părtășie cu Isus Cristos și legătură cu adunarea Sa.

Lumină a Lumii! Un far indică vapoarelor drumul spre port. Farurile unei mașini luminează strada în timpul nopții.

Radiobaliza conduce avioanele în mod sigur spre pista de aterizare

Unde este lumină, acolo se poate vedea ce se întâmplă. Adevărul este descoperit. Atunci când cineva a priceput ceva, obișnuim să spunem: „I s-a luminat mintea". Isus Cristos Se numește pe Sine Însuși lumina lumii (Ioan 8:12). El are deci putere de pătrundere, la El există pricepere, înțelepciune și iluminare.

Aceste capaciatăți le dă El tuturor celor care-L urmează și El afirmă în cuvântarea de pe munte: „Cine Mă urmează pe Mine, nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieții". De aceea spune Isus despre oamenii care-L vor urma: „Voi sunteți lumina lumii" (Matei 5:14) și ne asigură că noi nu vom trece nevăzuți, pentru că suntem ca o cetate luminată, care poate fi zărită din toate părțile țării.

În același fel este și Isus Cristos lumina lumii. Fiecare dintre cei care L-au primit, va deveni, prin el, o lumină în această lume. Puterea noastră de a lumina este însuși Isus Cristos. Cu cât noi ne vom preda mai mult Lui, cu atât mai mult va putea El acționa în noi și prin noi.

Dumnezeu fiind Acela care ține viitorul în mâinile Sale și noi cei care-L urmăm pe Isus Cristos, vom putea privi plini de încredere în viitor. La citirea Bibliei ni se deschid orizonturi care ne permit să privim undeva departe, dincolo de lumea greutăților, lipsurilor și problemelor acestei vremuri, căci această viață, pe care o petrecem acum, nu prezintă în ea însăși o însemnătate, ci doar privită în perspectivă, ea devine o vreme pregătitoare în vederea unei lumi noi, o lume a veșniciei lui Dumnezeu.

În contextul experienței mele personale, cu tot întunericul și răul acestui pământ și în ciuda frământărilor fără răspuns și al greutăților pe care le avem de îndurat, rămân la cuvintele că se merită să trăiești.

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...TAMPLARIE ALUMINIU SI PVC...Vezi aici!