Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Sărutul lui Iuda

Publicat la 2012-04-12 de Traian

Dincolo de creștinism, gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soț infidel, care se arată galant cu soția în public? Cu șoapta călăului, la urechea victimei, înainte de execuție? Sau cu împărtășania pe care Biserica i-o oferea ereticului, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu?

    Numele Iuda (Yehuda - „recunoștință"), purtat de acel fiu al patriarhului Iacov care avea să devină fruntea poporului Israel și simbol al iubirii de frați, al regalității și mesianității, a fost pătat în modul cel mai josnic de unul dintre discipolii lui Iisus. Astăzi, acest nume a devenit substantiv comun („iudă"), simbol al ingratitudinii și al rușinii capitale a trădării. Chiar dacă evreii folosesc până astăzi acest nume, creștinii l-au evitat sub orice formă. Nici măcar neoprotestanții de limbă engleză, care au adoptat mai toate numele din Biblie, nu le dau copiilor lor numele Iuda. Asociind numele trădătorului cu denumirea etnică și religioasă de „iudeu", creștinii l-au transformat într-un clișeu antisemit.

Iuda „iscariotul"

    Numele trădătorului, așa cum era cunoscut de autorii evangheliilor, a fost Yehudá bar-Șim'on „Iscariotul". Nu se știe mai nimic despre originea și antecedentele lui. Apare brusc în Evanghelie, la coada listei celor 12 discipoli, cu sinistra mențiune că el a devenit „trădătorul" (Matei 10:4). Supranumele lui, de „iscariot", a rămas o enigmă până astăzi. Evangheliile îl numesc când „iscariotul" (sau iscarioteanul), când Iskarioth. Iar Ioan punctează că acesta era și supranumele tatălului său, Șim'on Iscariotul (6:71; 13:2, 26). Textele siriace și latine preferă varianta Skariota' (Scariotes), care a ajuns în cultura românească populară, ca adjectiv slavon, „Skaraotski"[a] . Unii au sugerat că porecla Scariot ar fi, de fapt „sicariot", o trimitere la gruparea teroristă a „sicarilor". Majoritatea teologilor opinează că porecla Iskariot ar proveni din expresia ebraică „'iș-Kărioth" (om din Kerioth, o presupusă localitate din Iudeea, cf. Iosua 15:25). Dar și teoria aceasta este îndoielnică. 

    După cum aproape toți ceilalți discipoli aveau supranume aramaice, care indicau originea lor social-profesională, sau descriau caracterul (actual ori ideal)[b], „iscariotul" ar putea fi o poreclă derivată dintr-un termen iudeo-elenistic ca eșkara' (încărcătură de tribut, plocon dus cu carul), sau de la iskaria' (loc de pândă, spionare). Un „iscariot" (birar sau „supraveghetor"?) a fost mai întâi tatăl Șim'on, apoi feciorul a moștenit supranumele. Dar a mai moștenit și preocuparea de ochi atent și mână strângătoare. Iuda pare să fi fost renumit ca mânuitor al banului, din moment ce ucenicii l-au numit trezorierul grupului, fără să-l suspecteze, deși acesta avea obiceiul ocult de a-și oferi câte un bonus din donațiile publice destinate susținerii grupului (Ioan 12:6; 13:29).

Iuda, agitatorul politic

    Menționarea lui Iuda la coada listei celor doisprezece, lângă Simon Zelotul, este semnificativă (Matei 10:4). Discipolii lui Iisus fuseseră trimiși n misiune doi câte doi (Marcu 6:7; Luca 10:1): frate cu frate (Petru cu Andrei, Ioan cu Iacov), dar și pe alte criterii (simpatie, asemănare, prietenie) - Filip și Natanael [Bartolomeu] (Ioan 1:15), Matei și Toma (geamănul lui, probabil). În același fel, Iuda face pereche bună cu Simon, fostul zelot naționalist. Toți ucenicii aveau vederi politice asemănătoare, naționaliste, antiromane. Dar zeloții erau militanți, iar așezarea lui Iuda lângă Simon Zelotul sugerează că Iuda era adeptul mesianismului politic. Dacă toți discipolii sperau să fie înalți satrapi în imperiul pe care Messia urma să-l întemeieze, Iuda își dorea, desigur, cel puțin oficiul de mare vistier, dacă nu de mare vizir.

   Evanghelia ne relatează că adesea, când cei doisprezece nu erau în prezența lui Iisus, își continuau disputele electorale care întotdeauna se împotmoleau în marea dilemă: cine va ocupa postul de mare vizir? Deocamdată, Iisus le dăduse doar însărcinarea de curieri regali, numindu-i pe toți „apostoli", adică trimiși (ambasadori ai Lui)[1] , ceea ce era o funcție onorabilă, dar inferioară, lipsită de glorie terestră (Ioan 13:16; 1 Corinteni 4:9). Pe atunci, ambasadele nu aveau sedii permanente și bine păzite, ci erau niște simple delegații diplomatice, care puteau fi atacate pe drum. Lumea era o țară străină pentru Iisus, și El voia să trimită mereu delegați care să popularizeze condițiile de pace și de vasalitate față de Imperiul Ceresc. Zeloții și iscarioții însă nu se gândeau neapărat la pace. Petru însuși, știa să mânuiască și două săbii deodată (Luca 22:38), dacă ar fi fost cazul. Iisus le dezvăluise apostolilor, în mod repetat, secretul împărăției Lui (Matei 16:21; 17:22, 23; 20:18-19), precum și taina dragostei și slujirii pe care se întemeia Împărăția (Matei 18:3-6; 23:9-12). Dar apostolii, inclusiv Iuda, își imaginau că Iisus vorbea astfel din exces de modestie. De aceea, simțeau nevoia să-L provoace, eventual chiar să-L silească pe Iisus, la o atitudine mai „mesianică". Nu scriseseră oare profeții, că Messia se va bate cu păgânii pentru destinul imperial al lui Israel? (Mica 5:5-8; Psalmul 45:3-5). Nu e de mirare că, la auzul dezvăluirii lui Iisus despre Cruce, Petru a exclamat: „Ferească Dumnezeu!"

Iuda, demonul

    Dincolo de dorințele naturale ale tuturor apostolilor, Iuda era cel mai mult controlat de spiritul politicii lumești. Prima dezvăluire a acestei sinistre realități a făcut-o Iisus, când a rostit pilda hrănirii cu trupul și sângele Său, așa cum apare în memoriile lui Ioan (6:70). Mulțimile care fuseseră hrănite printr-o minune, veniseră din nou la pomană, cu speranța că acesta este adevăratul Messia care le va da mană din cer, ca Moise. Iisus a arătat clar că vorbea despre o hrană spirituală, care asigură viața veșnică: a trăi prin credința în Jertfa Lui (Ioan 6:47-58). Mulțimile au fost profund dezamăgite de această specie de mesianism și L-au ironizat, făcând aluzii la canibalism. Mulțimile s-au burzuluit, nu pentru că n-ar fi priceput, ci tocmai pentru că pricepuseră că El avea o filosofie și o platformă mesianică radical diferite de ale lor. Și nu doar gloatele, ci chiar o mulțime de discipoli ai Lui (nu dintre cei doisprezece, ci dintre cei care nu-L însoțiseră permanent, dar crezuseră în El), s-au scandalizat și L-au părăsit (Ioan 6:66).

    Cei doisprezece nu se simțeau mai puțin lezați. Singura deosebire era că ei au luat hotărârea înțeleaptă să rămână cu Iisus. Un altul, de același calibru ceresc, nu mai venise. În mod sigur mai dezamăgit decât toți, Iuda, deși a înțeles că Iisus nu-i oferă perspective materiale în eonul acesta, a rămas, mizând pe un scenariu în care Iisus să fie silit să accepte teologia națională. Iisus ar fi putut să-i felicite pe discipoli, pentru că au ales să rămână cu El. În schimb, a scuturat și mai puternic ciurul, ca să provoace conștiința lui Iuda: „Nu v-am ales Eu oare, pe toți cei doisprezece? Și totuși, unul din voi este un demon !"[2] (Ioan 6:70, 71) Cine anume? Petru s-ar fi putut supăra, fiindcă Iisus i-o mai spusese odată. Poate fiecare s-o fi întrebat în sine: „La mine Se gândește, oare?"

    În Evanghelie, demonii sunt spirite necurate care iau în posesie și parazitează mințile oamenilor. Sunt niște supra-euri manipulative. Iisus știa că Iuda era principalul provocator al disputelor politice dintre discipoli, și că, dezamăgit de prăbușirea splendidului scenariu imperial, acesta va face un gest disperat pentru a forța lucrurile. Faptul că Iuda nu a plecat nici de data aceasta, era o atitudine demonică. Iisus o știa bine. Ar fi putut să-l deconspire imediat, dar a preferat să-i dea toate șansele până la capăt.

Iuda, discipolul

    Afirmația lui Iisus că El alesese pe toți cei doisprezece era reală (Ioan 6:70). Aceasta nu înseamnă că Iisus îi chemase inițial pe fiecare în mod personal. Unii se oferiseră singuri, alții fuseseră invitați de prieteni sau frați. Pe unii îi chemase Iisus Însuși. Nimeni altcineva n-ar fi îndrăznit să-l invite pe perceptorul Matei în colegiul apostolic! Iuda venise în stilul acelui cărturar care se oferise să-l urmeze pe Maestrul Iisus oriunde va merge (Matei 8:19, 20; Luca 9:57, 58). Sau poate că era el însuși scribul cu pricina.

    Cât despre răsplata la care se gândeau ucenicii pentru că Îl urmaseră („Iată, noi am lăsat totul și Te-am urmat; ce răsplată vom avea?"), Iisus a răspuns: „Amin, vă spun că, la noua geneză a lumii, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei, voi, cei care M-ați urmat, veți ședea deasemenea pe douăsprezece jilțuri, ca să judecați pe cele douăsprezece ginți ale lui Israel" (Matei 19:27, 28). Iisus le promitea așadar un imperiu mesianic, cu împărat și înalți judecători, dar nu imediat, ci la refacerea lumii. În orice caz, ceea ce surprinde în această promisiune, este faptul că îl cuprinde și pe feciorul lui Simon Iscariot. Iisus a spus clar: douăsprezece tronuri. Iar Iuda era acolo, ca și Petru, și fără îndoială a zis „amin". Însă fiii pierzării nu pricep că toate promisiunile, ca și amenințările lui Dumnezeu sunt condiționate (Ieremia 18:6-10), și că bunătatea lui Dumnezeu nu este semn de slăbiciune, ci invitație la pocăință (Romani 2:4; 11:22). Pe lângă perspectiva glorioasă care-i stătea în față, Iuda a primit de la Iisus și toată autoritatea unui apostol. Împreună cu ceilalți unsprezece, a primit autoritatea și darul de a vindeca bolnavi și a-i elibera pe cei posedați de spirite (Matei 10:1, 4b; Luca 6:12-16). Nu cunosc astăzi un apostol în stare de asemenea isprăvi, dar Iuda a fost unul dintre aceștia.


Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...APARATE VULCANIZARE, AEROTERME, MASINI DE SPALAT...Vezi aici!