Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Cateva personaje din viata lui Isus

Publicat la 2012-04-10 de Traian

Isus este Persoana centrală din evanghelii, și din istoria universală. El a trăit printre oamenii familiei și ai satului Său, în mijlocul mulțimilor entuziaste sau sceptice, printre prieteni și dușmani. El a avut de-a face cu toate clasele societății, bogați și săraci, pescari, muncitori și funcționari, intelectuali, fruntași religioși, oameni corupți, magistrați, guvernator și rege. În aceste categorii atât de diferite se regăsesc caracterele, clasele, ocupațiile și atitudinile oamenilor din toate vremurile. Putem să ne recunoaștem pe noi înșine printre toate aceste personaje: Isus pătrunde gândurile și năzuințele noastre, judecă întrebările noastre și le aduce răspunsuri. El este același ieri, azi și în veci, și, ca pe vremuri, gata să ierte, să vindece, să ajute, să învețe și să binecuvinteze pe cei care se apropie de El.

FAMILIA LUI ISUS
Frații Domnului

Isus făcea parte dintr-o familie numeroasă. Avem numele a patru din frații Lui: Iacov, Iosif (sau Iose), Simon și Iuda, și știm că avea mai multe surori (Matei 13:55-56). Versetele din Matei 1:25 și Luca 2:7 dau și ele de înțeles că Maria a mai avut și alți copii după nașterea lui Isus. Unii însă cred că cuvântul "frați" trebuie luat într-un sens mai larg și ar însemna "veri". Aceasta însă nu se confirmă prin pasajul din Luca 1:36, care spune precis că Elisabeta era "rudă" (sau verișoara) Mariei, nu "sora" ei. Faptul că Isus a încredințat-o pe mama Lui ucenicului Său Ioan înseamnă probabil că frații Lui încă nu credeau în El. Faptul că Maria a avut și alți copii nu schimbă nicidecum valoarea nașterii miraculoase a Domnului. După datele din Evanghelie, pare probabil că Cel căruia nu I-a fost rușine să vină, să Se nască dintr-o femeie în mijlocul nostru a ales de asemenea să facă parte dintr-o familie adevărată, cu mai mulți frați și surori.

Din evanghelii reiese că principala caracteristică a fraților lui Isus este necredința. Ei li consideră ca pe un om ieșit din minți (Marcu 3:21, 31; Ioan 7:3-5). De mai multe ori, ei se străduiesc să-L împiedice pe fratele lor mai mare să vorbească, caută să-L prindă chiar, cu speranța că își va regăsi rațiunea. Pe de o parte, li reproșează că este prea înflăcărat; pe de altă parte, că nu-Și manifestă puterea în mod mai strălucit, o putere în care ei totuși nu cred (Marcu 3:21; Ioan 7:3-5). Ce suferință a îndurat Isus, să nu fie înțeles de ai Săi! Și ce răbdare a avut El cu ei! Niciodată nu S-a iritat, nici nu i-a disprețuit. Mărturia Lui a adus roade, căci în cele din urmă toată familia Lui a fost mântuită. După învierea Lui, îi apare lui Iacov, care s-a pocăit curând, odată cu ceilalți frați ai Lui. Așteptând Rusaliile, ei stăruiesc toți în rugăciune împreună, cu mama lui Isus (Faptele apostolilor 1:14). Ei sunt deci uniți cu Domnul, prin singura legătură pe care El o recunoaște, nu cea a cărnii, ci prin credință și ascultare. "Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră și mamă" (Marcu 3:35).

Frații Domnului erau însurați; ei au devenit lucrători ai lui Dumnezeu (1 Corinteni 9:5). Iacov fiind în fruntea Bisericii din Ierusalim (Faptele apostolilor 12:17; 15:13). S-a recunoscut în general că Iacov și Iuda au scris fiecare epistolele care le poartă numele.

Mama lui Isus
Maria, mama lui Isus, este un exemplu admirabil de femeie simplă și săracă, plină de credință, umilință și ascultare. Răspunsul pe care ea l-a dat îngerului rezumă atitudinea ei: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale" (Luca 1:38).
În mod profetic, ea cântă în imnul ei (cântarea din Luca 1:46-55) "Toate neamurile îmi vor zice fericită". Ca orice altă femeie însă, ea are nevoie de mântuire: „Mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu" (v. 47-48). După evenimentele Bunei Vestiri și ale nașterii lui Isus, Maria are un rol retras în Evanghelie. Mai apare pe lângă Isus în Templu, când avea El doisprezece ani, apoi la nunta din Cana, și când îi însoțește pe frații Lui, care ar fi vrut să-L prindă; în sfârșit, la cruce. Ea este menționată ultima dată înainte de Rusalii, în Faptele apostolilor 1:14.
Pe de o parte, Maria posedă calități excepționale. Cântarea ei ne arată că avea o cunoștință aprofundată a Scripturilor (compară Luca 1:46-55 cu 1 Samuel 2:1-10), împreună cu darul ei poetic și profetic. Ea este o femeie care meditează, și păstrează în inimă lucrurile privitoare la Fiul ei (Luca 2:19 și 51). pe de altă parte, ea rămâne umană și limitată. Isus îi reproșează îngrijorarea cu ocazia regăsirii în Templu, iar în Cana Galileii dorința de a-L vedea manifestându-Și puterea. Ca și ucenicii, Maria încă n-a înțeles pe deplin Persoana și lucrarea lui Cristos, nici posibilitatea împlinirii Scripturii prin El. Copil fiind, Isus i-a fost supus Mariei, dar de la vârsta de doisprezece ani, li vedem din ce în ce mai independent spiritual atât de ea, cât și de orice ființă omenească. El pune mai presus de toate voia Tatălui Său ceresc. Nu îngăduie ca altceva să-L influențeze. Într-o zi, când mama Lui îl cheamă, El nu-i iese în cale, ci se mulțumește să declare că orice femeie care ascultă de voia lui Dumnezeu este pentru El o mamă, o soră (Marcu 3:35). Cu altă ocazie, Isus Se ferește să o laude pe cea care L-a născut (vezi incidentul din Luca 11:27-28). Niciodată nu o numește pe Maria "mamă", ci "femeie", o formă curentă și respectuoasă ce se folosea în acea vreme adresându-se unei femei.
Totuși, niciodată Isus nu încetează să o înconjoare pe Maria cu dragoste filială. În Cana Galileii, în ciuda unui refuz aparent, El răspunde la încrederea ei. Chiar și în momentul agoniei Lui, Se gândește la ea, îi poartă de grijă, încredințând-o ucenicului Său cel mai iubit.

FEMEILE
Numeroase alte femei sunt menționate în evanghelii. Mai multe sunt printre ucenici, însoțindu-l pe Isus în călătoriile Sale, și-L ajută, atât pe El cât și pe cei doisprezece, cu grijile gospodăriei și "cu ce aveau" (Luca 8:2-3).

Maria din Magdala (sau Magdalena)
Maria din Magdala este totdeauna cea dintâi menționată printre femeile care-L urmau pe Domnul. (Magdala era o localitate din sud-vestul Lacului Galileii). Isus a scos șapte draci din ea (Luca 8:2). Cazul ei părea desigur disperat, nu însă pentru Cristos, care discerne în ea o personalitate tare. El o restabilește complet. Temperamentul ei sensibil nu o împiedică să fie o femeie activă, înfocată, impulsivă, ea seamănă într-un fel cu Petru, adeseori în fruntea apostolilor. O anumită tradiție a vrut să o identifice pe Maria din Magdala cu păcătoasa pocăită din Luca 7:36-50. Concepției religioase cât și artei, le place imaginea unei femei care se pocăiește în amurgul vieții, dar această reprezentare nu corespunde deloc cu realitatea. Poziția înaltă a Mariei din Magdala, care avea grijă de cheltuielile învățătorului, exclude de la sine ca ea să fi fost o femeie stricată.
Cu prietenele ei, Maria Magdalena asistă la răstignirea Domnului, și la îngroparea Lui, iar a treia zi vine la mormânt cu miresme ca să îmbălsămeze trupul Domnului. Chiar ei, unei femei, îi apare Isus mai întâi, în ziua de Paști; și tot ei îi dă misiunea să ducă ucenicilor mesajul minunat al învierii (Ioan 20:11-18).

Marta și Maria
Marta și Maria sunt două surori care trăiesc, împreună cu fratele lor Lazăr, în apropierea Ierusalimului, în Betania, un orășel situat la aproape doi km de oraș și de Templu, pe Muntele Măslinilor. Isus a fost primit adeseori în casa lor, mai ales în ultimele zile ale vieții Lui. O dragoste deosebită unea pe Isus cu gazdele Lui. "Isus iubea pe Marta, și pe sora ei, și pe Lazăr" (Ioan 11:5). Era o casă destul de înstărită ca să-L primească pe Domnul cu toți însoțitorii Lui, nu suficient de bogată însă, ca să aibă slugi numeroase, care să facă toată treaba.
Marta este un caracter frumos, una din acele personalități active, dar în același timp foarte practică, care știe să conducă, dar și să slujească. Tendința ei activă și răspunderile gospodărești pe care și le asumă o fac câteodată să fie cam neliniștită și critică la adresa Mariei, sora ei. Aceasta din urmă, mai calmă, lasă cu plăcere orice treabă ca să se așeze cu ceilalți ucenici la picioarele Domnului și să asculte cuvântul Său (Luca 10:39). Într-o zi, Marta lasă să iasă la iveală resentimentul ei, sperând că Isus va restabili situația; atunci se ivește pentru ea prilejul de a învăța o lecție adâncă de liniște, umilință și simplitate. Ca de obicei, Cristos luminează, prin răspunsul Său, propria atitudine a celei care a criticat; El îi arată cu acest prilej valoarea supremă a Cuvântului lui Dumnezeu, hrana esențială a sufletului. În același timp, cuvintele Lui sugerează simplificarea pe care o poți aduce pregătirilor gospodărești: „Marto, Marto", i-a zis El, "pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru (se poate traduce și "o singură bucată") trebuiește. Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua" (Luca 10:41-42).
Marta este o femeie cu o credință remarcabilă. La moartea lui Lazăr, ea li spune lui Isus: „Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, îți va da Dumnezeu" (Ioan 11:22). Isus poate atunci să-i vestească cuvântul uimitor: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi" (v. 25). Marta răspunde mărturisind frumos credința ei, ca și Petru: „Tu ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume" (v. 27).
Ultima dată când o întâlnim pe Marta, ea slujește la o masă, în casa lui Simon leprosul, în Betania (Ioan 12:2). A sluji este chiar natura ei; lecțiile pe care le-a învățat de la Domnul i-au desăvârșit acest caracter: ea a învățat liniștea și dragostea chiar în mijlocul multor treburi.
Maria este tipul temperamentului contemplativ. Ea este totuși înflăcărată, și grabnică să-I împlinească dorințele învățătorului (Ioan 11:29). Ea ni-l amintește pe ucenicul Ioan. Este o femeie care ascultă: probabil datorită acestei atitudini, Maria a fost poate singura care a înțeles dinainte ceva despre jertfa și biruința Domnului. Când își exprimă dragostea, credința și recunoștința vărsând mirul de nard de mare preț pe capul și pe picioarele Domnului, precum se obișnuia în vechiul Orient să se onoreze un oaspete în mod special, Isus o laudă, adăugind: „Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare" (Marcu 14:8; vezi și Ioan 12:7). Se pare că Maria a înțeles că Isus avea să moară și să învieze, și că era mai bine să-I ofere mirul acela, cât timp era încă cu ei. Acest gest I-a plăcut Domnului, care pe vremea aceea era înconjurat cu atâta vrăjmășie și neînțelegere.
În fața mormântului lui Lazăr, Isus răspunde Martei cu o promisiune glorioasă. Dar în prezența Mariei, care îl primește cu aceleași vorbe ca și sora ei: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu", El reacționează cu adâncă emoție, și plânge odată cu ea (Ioan 11:33-35); este un exemplu admirabil de darul Său de a împărtăși sentimentele fiecăruia, în modul care va fi priceput mai bine și care va deveni o binecuvântare.

Femeia păcătoasă pocăită

Numele acestei femei nu este dat (Luca 7:36-50). Nu este vorba de Maria din Magdala, care era o persoană înstărită. Ea seamănă poate mai degrabă cu femeia prinsă în preacurvie, pe care Isus n-a osândit-o (Ioan 8:3-11). Se pare că ea l-a întâlnit pe învățător, al cărui mesaj a tulburat-o profund. Ea a înțeles că Isus n-a venit să judece, ci să mântuiască pe păcătoși. Inima ei este atât de plină de recunoștință, credință și dragoste (Luca 7:47, 50) încât, fără să-i pese de critică, vrea să-și exprime sentimentele ei față de Isus. Nu îndrăznește să-I ungă capul, ci își varsă lacrimile și mirul pe picioarele Lui. (Să ne amintim că oaspeții se descălțau totdeauna și mâncau proptiți în cot, pe canapele, cu capul întors spre masă).
Isus nu se tulbură, nici nu se supără de orbirea și dezaprobarea lui Simon, ci cu tact și înțelepciune întoarce situația. El scoate la lumină atitudinea celui care cârtește și dă de înțeles fariseului cel respectabil că s-a lăsat întrecut de acea femeie disprețuită. Cu răbdare, Isus încearcă să-i dea gazdei o învățătură printr-o pildă. Îi explică că dacă această femeie I-a arătat atâta iubire, este pentru că numeroasele ei păcate au fost iertate. Căci acela, căruia i s-a iertat mult, iubește mult.

Samariteanca
Isus întâlnește o altă femeie, o Samariteancă, lângă fântîna lui Iacov (Ioan 4:4-42). Era o femeie din popor, care urmărea crezul unei religii respinse de iudeu. Isus n-a disprețuit-o, ci S-a interesat de ea și i-a cerut un servici; odată stabilită legătura, n-o lasă să se ducă fără un mesaj de viață. Femeia, văzându-și dezvăluită toată viața dezordonată, reacționează în mod deschis, naiv și spontan. Îndată îi anunță pe săteni, pe care-i aduce în masă la Cristos. Timp de două zile cât Cristos a zăbovit în această localitate din Samaria, ea a putut asculta în mod mai amplu învățătura Lui și a participat la trezirea spirituală a acestei localități.

CEI DOISPREZECE UCENICI
Lista celor doisprezece ucenici ne este redată de către cele trei evanghelii sinoptice, și în Faptele Apostolilor. Petru este totdeauna numit cel dintâi, iar Iuda Iscarioteanul cel din urmă. Fiecare listă este împărțită în trei grupe, de câte patru ucenici. Deci, Petru stă la începutul celui dintâi grup, Filip la cel de al doilea, și Iacov, fiul lui Alfeu, în capul celui de al treilea (Matei 10:2-4; Marcu 3:16-19; Luca 6:14-16; Faptele apostolilor 1:13, 26).
Cei mai mulți dintre ucenici au și câte o poreclă:
Isus îl poreclește pe Simon "Chifa", adică Petru.

Iacov și Ioan primesc de la Domnul numele "Boanerghes", care înseamnă "fiii tunetului".
Toma a fost un geamăn; aceasta este sensul numelui său Didimus.
Iacov, fratele lui Iuda, a fost probabil un om mic de statură: el se numea Iacov cel mic (literal).
Iuda (nu Iscarioteanul) se numește și Tadeu.
Levi se cheamă Matei, care înseamnă "Darul lui Dumnezeu".
Bartolomeu este foarte probabil să fi fost Natanael din Ioan 1:47 și 21:2).
Al doilea Simon dintre ucenici se distinge prin porecla lui "Zelotul" sau Cananitul (forma greacă a aramaicului Kanan = zelos).
În sfârșit, Iuda este zis Iscarioteanul, care înseamnă om din Kariot, o mică cetate din Iudea. Se pare că el a fost singurul iudeu din Sud dintre apostoli; toți ceilalți veneau din Galilea.
Nu putem face aici o biografie completă a fiecărui ucenic, pentru că Evanghelia nu ne dă destule amănunte. Totuși, vom aduna câteva trăsături specifice din viața și caracterul a trei dintre ei, cei mai bine cunoscuți.

Petru
Petru este pescar; probabil că l-a urmat pe Ioan Botezătorul când acesta a început să predice. El a fost adus la Isus de către fratele lui, Andrei. Înzestrat cu un temperament viguros și înfocat, aprig și activ, el vorbește de multe ori în numele celorlalți și acționează sub impulsul momentului.
Tocmai din cauza caracterului său impulsiv, el prezintă o anumită nestatornicie, și se contrazice frecvent. Se aruncă plin de îndrăzneală în apă ca să-L întâlnească pe Domnul, apoi după o clipă se înspăimântă, privind la valuri. El promite să-și dea viața pentru Isus, dar după câteva ceasuri se leapădă de învățătorul Său. Posedă o anumită înțelepciune spirituală: aceasta o dovedesc frumoasele lui două mărturisiri privindu-L pe Isus (Ioan 6:69 și Matei 16:16), dar este încet în a sesiza alte adevăruri adânci (Matei 15:15-16; 16:23). Abia după Rusalii Petru devine o stâncă neclintită, după proorocia lui Cristos.
Isus, într-adevăr, i-a schimbat numele lui Simon, spunându-i Petru chiar de la început (Ioan 1:42). Când Petru mărturisește, el cel dintâi, că Isus este Mesia și Fiul lui Dumnezeu, Domnul salută în el prima "piatră" a tinerei Lui Biserici (Matei 16:18-19). Pare clar că în vestitul joc de cuvinte din Matei 16:18, expresia "piatra aceasta" este folosită cu un sens dublu:
a) În acord cu tot restul Scripturii, această piatră este mai întâi realitatea mărturisită de către ucenici: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Se numește "piatra din capul unghiului", citind proorocia mesianică din Psalmul 118:22, redată și în Matei 21:42. Petru o înțelege foarte bine, și așa o descoperă și altora mai târziu, după cum aflăm din 1 Petru 2:4-8. Așa va scrie și Apostolul Pavel: „Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, și care este Isus Cristos" (1 Corinteni 3:11).
b) Apoi, Isus îl desemnează pe Petru, ca una din primele pietre vii ale Bisericii, nu prin personalitatea lui supusă greșelii, (doar după câteva clipe el va fi ispitit de Satana, iar mai târziu, se va lepăda de Isus), ci ca fiind unit cu Domnul său, bazându-se pe El și inspirându-se din Duhul Lui. Identificarea pe care Isus o face între el, adevărul mărturisit și cel care l-a mărturisit, nu este ea potrivită cu principiul de a privi în mod global realitățile Împărăției? Alte pietre se vor adăuga lui Petru ca prim apostol, aceasta este clar. Isus face și celorlalți ucenici o făgăduință asemănătoare celei din Matei 16:9 "Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri". (Vezi Ioan 20:23; compară și cu Efeseni 2:20; Galateni 2:9 și Apocalipsa 21:14).
Am observat, cum S-a ocupat Cristos în mod special de Petru după înviere. El îi trimite un mesaj, în dimineața de Paști, apoi îi apare personal. Puțin după aceasta, îi dă ocazia să-și declare de trei ori iubirea lui și-i reînnoiește chemarea.
Petru cel dintâi întrebuințează "Cheile Împărăției", deschizând prin propovăduirea lui ușa mântuirii mai întâi evreilor, de Rusalii, apoi și păgânilor, lui Corneliu (Faptele apostolilor 10) și celor care erau la el. După un timp, Petru îl lasă pe Iacov, fratele Domnului, în fruntea Bisericii din Ierusalim, și-și urmează călătoriile misionare, luându-și cu sine soția (1 Corinteni 9:5). Tradiția spune că a fost răstignit cu capul în jos, suferind martirajul precum i l-a proorocit Isus în Ioan 21:18-19.

Ioan
Ioan, alt ucenic al lui Cristos, împreună cu tatăl său și cu fratele său Iacov, și câteodată asociat cu Petru și Andrei, face parte dintr-un grup de pescuit destul de important. El devine mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar când îl aude pe primul lui învățător mărturisind despre Isus, el și Andrei îl întâlnesc pe Domnul și se conving că El este Mesia (Ioan 1:35-41). Puțin mai târziu, Ioan lasă totul, inclusiv pescuitul, ca să-L urmeze pe Isus.
Isus i-a poreclit pe Ioan și pe fratele său "fiii tunetului", o aluzie la temperamentul lor arzător, plin de "fulgere". Ni-l închipuim pe Ioan prea lesne ca pe un om contemplativ. El însă are în același timp un caracter plin de energie, câteodată chiar intolerant în zelul său (Marcu 9:38 și Luca 9:54), chiar ambițios (Marcu 10:35-37).
Apostolul Ioan este înzestrat cu o adâncă pricepere și cu un caracter iubitor, care-l face să ajungă "ucenicul pe care-l iubea Isus", învățând dragostea la școala lui Isus. Tocmai el s-a plecat pe sânul Domnului în timpul ultimei Cine și tot el îl urmează după arestare până în palatul Marelui Preot. El se ține atât de aproape de cruce încât Cristos mai poate să-i vorbească și să i-o încredințeze pe mama Sa. Se crede că Ioan a fost cel mai tânăr dintre cei doisprezece ucenici; poate de aceea aleargă mai repede decât Petru la mormânt. Ioan este primul care crede în învierea lui Isus (Ioan 20:8).
După Rusalii, Ioan devine asociatul activ al lui Petru și este întemnițat odată cu acesta (Faptele apostolilor 4). Se pare că Ioan a rămas mai mult timp în Ierusalim, și că și-a sfârșit zilele la Efes. A fost alungat un timp pe insula Patmos și a murit în Efes sub Traian, probabil în anul 98 al erei noastre. Ioan a scris cinci din cărțile Noului Testament.

Iuda
Cazul trădătorului Iuda este tragic, plin de avertismente solemne. El este ales de Isus, și totuși rămâne fiu al pierzării, după cum declară Domnul în Ioan 17:12. Un comentariu îngrozitor îi rezumă viața: „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut" (Marcu 14:21).
Isus îl alege după o noapte de rugăciune, și totuși El știe de la început cine este acela care avea să-L vândă (Ioan 6:64, 70). Cu toate acestea, Iuda trebuia să posede cu adevărat anumite calități ca să fie chemat de Domnul. Timp de mai bine de trei ani, el li urmează pe învățător; este unul dintre cei care predică în Numele lui Cristos și care prin puterea Lui scoate dracii.
Marele defect al lui Iuda este inima lui dezbinată. El li însoțește pe Isus, dar iubește banii. Din etapă în etapă, zgârcenia lui îl conduce la necinste, apoi la fățărnicie, la trădare, la remușcări zadarnice, și în cele din urmă la o moarte rușinoasă. El iubește în același timp două principii de neîmpăcat. Învățătorul ne avertizează: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona" (Matei 6:24). Iubirea de bani este terenul pe care dușmanul îl cucerește în ființa lăuntrică a ucenicului, ca să-l piardă. Se poate observa procesul căderii lui: mai întâi, Satana îi inspiră trădarea (Ioan 13:2); apoi ni se spune că "Satana a intrat în el" (Ioan 13:27); și că Iuda a devenit un drac (Ioan 6:70).
Isus i-a dat totuși de mai multe ori prilejul să se căiască. La ultima cină, îi dă de înțeles că știe de trădarea lui, dar îi spală picioarele, ca să-i ofere încă posibilitatea de a restabili legătura cu El. Mai târziu, în grădină, când Iuda li sărută, Isus îl numește "prietenul Meu" (traducere literală). Cu toate acestea, ucenicul duce până la capăt trădarea lui. Și-a închipuit el oare că învățătorul său va putea să-Și manifeste deodată într-un mod strălucit puterea Lui și că Se va elibera pe Sine Însuși?
Când îl vede pe Isus că este condamnat, deodată trădătorul își dă seama de realitate: A vândut un om nevinovat (Matei 27:3). El este mai înspăimântat pentru sine însuși decât pentru victima sa, iar căința sa rămâne neroditoare. În loc să alerge la Isus ca să-I ceară iertare (deoarece Isus făgăduise că nu va izgoni afară pe cel care vine la El, Ioan 6:37) Iuda se spânzură. După descrierea făcută de Petru în Faptele apostolilor 1:18, se pare că vrând să-și pună în aplicare planul de a se sinucide, a pierit printr-o moarte îngrozitoare, căzând cu capul în jos.

Pare probabil că Iuda nu a luat parte la Cina împărțită de Isus, în orice caz nu la ultima parte, la paharul dat după mâncare. El a ieșit în timpul mesei, după ce a primit bucățica întinsă, care îl desemna ca vânzător (Ioan 13:26, 30). Diavolul pusese stăpânire asupra lui.

ALTE CÂTEVA PERSONAJE DIN EVANGHELII
Nicodim
Nicodim era un fruntaș al iudeilor, aparținea elitei intelectuale și religioase a națiunii sale (vezi Ioan 3:1-21). El a devenit ucenic ascuns al Domnului fiind numit: „cel care s-a dus noaptea la Isus". El înțelesese originea divină a Persoanei, a învățăturii și a minunilor lui Cristos, dar Isus îi arată că această cunoștință nu ajunge ca să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Isus îl învață despre necesitatea nașterii din nou, această reînnoire spirituală "din apă" (simbolul botezului de pocăință și de purificare) și "din Duh". Ca să-Și sprijine afirmațiile, Cristos apelează la însăși cunoștința pe care o avea Nicodim din Vechiul Testament. Toată învățătura și buna voință a acestui mare învățător nu-i foloseau la nimic, dacă nu primea viața pe care numai Isus o dă.
Tot pentru el a rostit Domnul minunatul cuvânt care rezumă mesajul Bibliei și al Evangheliei: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică" (Ioan 3:16).

Tânărul bogat
Acest tânăr fruntaș pune într-o zi pe neașteptate întrebarea importantă care frământă atât de multe suflete religioase: „Ce trebuie să fac, ca să am viața veșnică?" (Matei 19:16). Nici chiar toată păzirea poruncilor nu-i dăduse pacea sufletească. Acest om drept și cinstit avea interese și sarcini care-l împiedicau să-L urmeze pe Isus. Domnul pătrunde lesne în gândul unei inimi și, în iubirea Lui, își pune degetul pe ultimul obstacol. El cere totul. Exemplul lui Iuda, care niciodată nu s-a îndepărtat de idolul banului, este foarte convingător.

Nu știm ce s-a întâmplat cu tânărul bogat. A fost el oare mai târziu unul dintre cei care, după Rusalii, și-au vândut tot ce aveau ca să pună banii la picioarele apostolilor? În cazul lui, nu era cu putință să aleagă să-și dea numai jumătate din averea lui; căci Isus îi ceruse jertfa totală. Numai cu acest preț ar fi putut găsi adevărata bucurie.

Zacheu

Este vorba de un funcționar, aparținând clasei disprețuite a vameșilor, un fel de colaboratori ai stăpânitorului roman, care se îmbogățeau pe seama altora. Isus S-a interesat de astfel de oameni în aceeași măsură ca de cărturari și de farisei, care păzeau Legea (Luca 19:1-10).
Mic de statură, dar sprinten, Zacheu s-a suit într-un copac ca să-L vadă pe Isus trecând în mulțime. Domnul îl observă numaidecât și-i cere să-L primească la el. Cristos este sensibil la dorința intimă a fiecăruia, la sinceritatea interesului care-I este purtat. Și regele Irod avea, ca și Zacheu, o dorință arzătoare să-L vadă pe Isus, dar aceasta era produsul unei curiozități fără pocăință. Lui nu i-a răspuns Cristos nimic (Luca 23:9), pe când, în cazul lui Zacheu, Isus Însuși îl cheamă pe vameș pe nume.
Când Zacheu îl primește cu bucurie, și-I spune cum se străduiește să-și repare greșelile, Isus declară: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta" (Luca 19:9). Afirmând că vameșul "este și el fiul lui Avraam", tatăl credincioșilor, Isus subliniază că nu faptele bune ale acestui om îl mântuie, ci credința lui. Chiar prezența Domnului îi aduce mântuirea.

Fariseii, cărturarii și preoții cei mai de seamă

Evangheliile nu păstrează aproape nici un nume al fariseilor, cărturarilor și preoților celor mai de seamă, clase opuse Domnului. Totuși, cunoaștem pe Simon fariseul, care a acuzat-o pe femeia prinsă în păcat; mai știm și de Caiafa, Marele Preot, și de socrul lui, Ana.
Este deosebit de interesant să observăm atitudinea lui Isus față de acești oameni care, necontenit, îi rezistă, îi împiedică lucrarea, îi întind curse și vor să-L omoare.
Cristos este deosebit de aspru cu ei în mod colectiv. Denunță fățărnicia lor, ale cărei consecințe practice le descrie în vestitele "blestemuri" din Matei 23. Acestea se adresează nu numai fariseilor din vremea aceea, ci și fățarnicilor și celor care se cred că sunt drepți, din toate vremurile.
Pe de altă parte, când are de-a face cu astfel de indivizi în particular, Isus, fără a slăbi în fermitatea Sa, păstrează totdeauna o atitudine de dragoste și de răbdare. El caută să-i învețe în mod personal (de exemplu: în pilda celor doi datornici, cea a samariteanului milostiv și a fiului risipitor). Isus nu răspunde la toate întrebările vrăjmașilor Săi, dar când trebuie, știe prea bine cum să-i reducă la tăcere. Adeseori respinge argumentele lor folosind Scripturile (Matei 12:3-7; 19:4-5; 21:16, 42). De exemplu, când le răspunde saducheilor, Se folosește de singura parte a Vechiului Testament pe care cei mai mulți dintre ei o considerau ca având autoritate, adică cele cinci cărți ale lui Moise (Matei 22:29-33). Am mai văzut în cazul lui Simon fariseul, în ce mod răstoarnă Domnul raționamentul adversarilor, judecind propria lor atitudine.
Isus rămâne totdeauna perfect stăpân pe El Însuși, aspru când trebuie, dar liniștit și plin de dragoste, indiferent la presiunile dușmănoase ale celor ce-L înconjoară. Vedeți admirabila Sa atitudine când un aprod îl pălmuiește în timpul procesului Său (Ioan 18:22-23). În fața vrăjmașilor Săi, Cristos a dat exemplul desăvârșit al Celui care, "când era botjocorit, nu răspundea cu batjocuri; și, când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător" (1 Petru 2:23).

Pilat
Pilat era un om crud (Luca 13:1). Pe de altă parte, el este tipul omului nehotărât. Își dă seama foarte bine că Isus este un om drept care nu merită să moară. Convingerea lui de om slab nu rezistă însă voinței poporului.
Pilat folosește un vicleșug după altul ca să se eschiveze de răspundere: caută să-L trimită pe Isus înapoi la autoritățile evreiești, apoi lui Irod; mai târziu, aplică pedeapsa cu nuiele, sperând astfel, că poporul se va mai potoli; în sfârșit, se spală pe mâini și-L dă pe Isus în mâna iudeilor.
Cât timp este vorba să-L lămurească pe guvernator despre adevărata natură și despre misiunea Sa, Isus răspunde întrebărilor lui Pilat; apoi, în restul timpului, tace, nu Se dezvinovățește de acuzările violente aduse împotriva Lui.
Pilat întruchipează falimentul conștiinței și al legilor omenești, neputincioase să reziste patimilor și intereselor personale. Numele lui în istorie rămâne pătat de rușine și dispreț.

CONCLUZIE
Bărbați și femei de tot felul s-au îngrămădit în jurul lui Isus. La cruce, îi regăsim pe toți, de la făcătorul de rele până la fruntașul religios, de la ucenic până la dușmanul batjocoritor.
Am văzut cu ce răbdare și blândețe, cu ce fermitate în același timp S-a ocupat Isus totdeauna de cei care veneau la El. Nimic nu-I era ascuns. El pătrundea viața, gândurile și motivele fiecăruia. Evangheliștii vorbesc adeseori de privirea Lui, care se așează asupra interlocutorilor Săi, o privire de neuitat.
Sub această privire a Răstignitului să ne așezăm și noi, cu cei care, în decursul veacurilor, L-au contemplat în evanghelii. El este Cel care oferă pacea, vindecarea trupului și a sufletului, viața veșnică. El a purtat în trupul Său păcatul oricărui om.
Atitudinea noastră față de El ne va judeca în ziua de apoi: „Cine crede în Fiul, are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el" (Ioan 3:36).
În sfârșit, o inimă împărțită, o slujire pe jumătate, nu pot să placă Celui care pentru noi Și-a dat chiar viața. El cere totul de la noi, spunându-ne fiecăruia în parte:
„Iată ce am făcut Eu pentru tine,
Dar tu, ce faci pentru Mine?"

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...APARATE VULCANIZARE, AEROTERME, MASINI DE SPALAT...Vezi aici!