Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

De ce ne bate Dumnezeu?

Publicat la 2012-03-27 de Traian

Viața este un mozaic de experiențe și transformări lăuntrice. Unele se întâmplă fără durere, dar altele au nevoie de „trecerea prin cuptorul suferinței". În astfel de situații, credinciosul neînțelept strigă: „De ce tocmai eu, Doamne?"

Când ne eșuează planurile și când ajungem pe pat de spital, mintea și inima noastră sunt puse la grea încercare. Sunt clipe de cercetare și de pocăință. Uneori, ne copleșește convingerea că am ajuns să plătim pentru greșeli săvârșite mai înainte.

Sigur că și aceasta este o parte de adevăr. Există și suferințe ispășitoare în care plătim prețul vinovăției. Nimeni nu poate semăna buruieni și să se aștepte să culeagă grâu. Cel ce și-a chinuit trupul cu tot felul de abuzuri, va secera prețul suferinței. (Ca în cazul fumătorului, pocăit și iertat astăzi, dar bolnav de cancer.) N-avem de ce să-L învinuim pe Dumnezeu pentru astfel de suferințe.

Alteori însă, suferința nu este o retribuție pentru vinovății trecute, ci o unealtă în mâna măiastră a Creatorului nostru. Asemenea unei dalte, ea contribuie la modelarea caracterului nostru. Din punctul acesta de vedere, suferința nu este un scop în sine, ci doar o cale spre o stare mai desăvârșită:

„Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea , ca s-o puteți răbda" (l Cor. 10:13).

Auzim adesea pe cel proaspăt convertit spunând: „De când am devenit creștin, am mai multe ispite și necazuri ca înainte." Despre cei cărora totul le merge bine se spune că: „Probabil sunt binecuvântați pentru că stau bine cu Domnul". Dar există și o altă față a monedei. Cel ce privește în jur, vede că nu de puține ori o duc bine și cei păcătoși. Unii dintre ei au foarte puține necazuri; bolile se pare că-i ocolesc și totul pare că le merge bine. Această constatare i-a dat mult de furcă psalmistului. Aduceți-vă aminte ce scrie el în Psalmul 73:

„Era să mi se îndoaie piciorul și erau să-mi alunece pașii. Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți, când vedeam fericirea celor răi. Într-adevăr, nimic nu-i turbură până la moarte, și trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferințele omenești și nu sunt loviți ca ceilalți oameni ..." (Psalm 73:1-5)

Psalmistul nu și-a revenit din această tulburare, decât atunci când s-a gândit mai bine la soarta de la urmă a celor ce-L nesocotesc pe Dumnezeu.

Patriarhul Iov a fost un om după inima lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a scutit să treacă prin cuptorul curățitor al suferințelor:

„El știe ce cale am urmat; și, dacă m-ar încerca, as ieși curat ca aurul." (Iov 23:10)

Suferințele sunt o metodă de purificare a sufletului. Dumnezeu o folosește adesea cu copiii Lui. Adeseori, ea are aspectul unor suferințe fizice, dar ea poate lua și forma unor chinuri și agonii ale sufletului.

Țineți minte că Pavel a avut parte și de una și de cealaltă. În 2 Corinteni 12:7-10 găsim mărturia lui despre „țepușul" pe care-l purta în trupul său și despre dorința lui de a scăpa de el. În alte părți, el ne vorbește despre agoniile sufletului său și despre suferințele provocate de atacurile învățătorilor mincinoși sau de alunecările fraților nestatornici.

Există însă un text care ne poate da un răspuns complet la întrebarea din titlul articolului nostru. El se găsește în epistola către Evrei 12:5-11. Dacă-l vom citi cu atenție, vom descoperi cinci idei principale care se aplică subiectului nostru:

1) Versetul 5 ne spune că pedeapsa nu trebuie „disprețuită", iar importanța ei nu trebuie minimalizată. Noi facem tocmai aceasta ori de câte ori ne plângem și devenim morocănoși, uitând că ni se dă o lecție și că avem ceva de învățat din fiecare împrejurare a vieții.

„Nu-ți pierde inima când ești mustrat de El". A-ți pierde inima înseamnă a ajunge să te îndoiești, a pune la îndoială calitatea ta de copil al lui Dumnezeu din cauza unei situații nedorite pe care o întâmpini. A nu-ți pierde inima înseamnă pe de altă parte să rămâi statornic în încredințarea că Dumnezeu este la cârma tuturor lucrurilor și că El face ca toate să lucreze împreună spre bine.

2) Versetul 6 ne spune că pedeapsa este un semn al iubirii divine.

Pretențiile lui Dumnezeu sunt semne că El ne este Tată și că ne vrea să-I fim asemenea. Iată ce găsim scris în cartea lui Iov: „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu ! Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic" (Iov 5:17).

3) Versetul 6 ne spune că pedeapsa este o dovadă a faptului că Dumnezeu ne acceptă în familia Sa: „(El) bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește."

Prin procesul disciplinării, Dumnezeu urmărește să ne facă asemenea Fiului Său preaiubit (Rom. 8:29). Dacă un lată își pedepsește copiii, și Tatăl nostru cel ceresc trebuie să facă același lucru. În cuvintele unui cunoscut poet:

„ Când trebuie să-l pedepsesc,
simt chiar în trupul meu cum doare.
Și, când îl fac să lăcrimeze,
îmi plânge inima cu lacrimile lui.

Doar eu am dreptul să-i aduc vină
și cu blândețe să-i dau pedeapsă,
pentru că numai cel ce iubește
poate să-ndrepte pedepsind ..."

4) Versetele 9 și 10 ne spun că scopul final al pedepsei este profitul nostru etern: „Dumnezeu ne pedepsește pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui." Noi nu putem prețui pedeapsa decât în măsura în care ne supunem „Tatălui duhurilor" și înțelegem că disciplinarea urmărește desăvârșirea noastră.

5) Versetul 11 ne spune că este normal să ne întristăm sub pedeapsă. „Școala suferinței nu este un timp de fericire, ci de educare". Dumnezeu nu ne cere să afișăm o bucurie forțată și artificială atunci când trecem prin pedeapsă. Creștinii nu se bucură din pricina necazurilor, ci în ciuda lor!

6) Tot versetul 11 ne spune care este urmarea procesului de educare prin suferință: „mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii", adică o poziție și o atitudine corectă în fața lui Dumnezeu.

7) Din versetul 10 aflăm că există un îndoit scop al pedepsei: mai întâi, să ne facă să trăim cum se cuvine: „Până ce m-ai smerit, rătăceam, dar acum păzesc poruncile Tale" (Psalm 119:67). În al doilea rând, ca să ne facă părtași naturii lui Dumnezeu: „Apropiați-vă de Dumnezeu și El se va apropia de voi" (Iacov 4:8).

Suferința celui credincios poate fi încadrată în trei categorii distincte: restauratoare, mărturisitoare și mijlocitoare.

1. Suferința pentru propria corectare poate fi exercitată prin durere fizică sau prin cercetarea Duhului Sfânt. Când cel credincios se îndepărtează de Domnul și cade într-o stare de apatie și formalism, Dumnezeu îl pedepsește pentru a-i atrage atenția asupra stării periculoase în care se află (l Ioan 1:6,7). Ciobanul care aruncă cu bățul și rupe piciorul oii care a luat-o razna spre prăpastie își manifestă astfel grija și dorința de a o ține împreună cu turma.

Pasajul din l Corinteni 11:29-32 ne spune că Dumnezeu trimite boala și chiar moartea peste cei credincioși pentru a-i disciplina acum și pentru a-i feri să ajungă la judecată împreună cu lumea osândită. Scopul lui Dumnezeu nu este chinuirea noastră, ci recuperarea noastră prin pocăință: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire" (l Ioan 1:9).'

Biserica din Laodicea, amintită în cartea Apocalipsei (Apoc. 3:14-20), este un astfel de exemplu de credincioși ajunși căldicei, lumești și în situația de a trebui să fie disciplinați: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te!" (Apoc. 3:19)

Un alt exemplu de pedeapsă pentru aducerea la pocăință este cazul împăratului David. În Psalmul 32 el ne povestește chinurile cumplite prin care a trecut din cauza păcatului săvârșit și din cauza refuzului pocăinței. Izbăvirea și bucuria iertării lui o găsim exprimată apoi în Psalmul 51.

Ceva asemănător s-a întâmplat și cu apostolul Petru. Păcatul, pedeapsa și pocăința lui au urmat aceiași traiectorie ca și în cazul lui David.

Pentru a ajunge la restaurare și reașezare în privilegiile părtășiei, credinciosul aflat sub pedeapsă trebuie să se plece înaintea lui Dumnezeu cu smerenie. Cel mai mare pericol care-l paște pe cel mustrat de Domnul este să cadă într-o stare de răzvrătire încăpățânată care duce la împietrire. Deși Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, s-ar putea foarte bine ca un astfel de om să-și refuze singur scăparea: „Un om care se împotrivește tuturor mustrărilor, va fi zdrobit deodată și fără leac" (Prov. 29:1).

2. Suferința pentru lucrarea Domnului este gustată de toți aceia care calcă pe urmele lui Isus Christos și lucrează pentru avansarea Evangheliei în lume. Iată motivul pentru care sufăr așa de mulți credincioși care încearcă să meargă pe calea îngustă și să se țină foarte aproape de Domnul. De fapt, Domnul Isus ne-a spus de mult despre aceasta: „În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea" (Ioan 16:33).

În ilustrația cu vița și mlădiță (Ioan 15) ni se spune că Dumnezeu trebuie să taie din când în când vița pentru ca să o facă să aducă și mai multă roadă. Sigur că accentul ilustrației este pus pe rămânerea sau nerămanerea în Christos ca și condiție a rodirii. Totuși, chiar și mlădițele roditoare au nevoie de o anumită „curățire prin durere" pentru a fi în stare să aducă „și mai multă roadă" (Ioan 15:6).

Această tăierea a viței despre care vorbește Domnul Isus era și este cea mai obișnuită metodă de întărire a viței. Fără ea, vița ar fi lemnoasă, dar fără struguri. Acesta este un alt fel de a spune că Dumnezeu nu vrea credincioși care să se dezvolte în firea pământească, ci preferă să ne lovească în fire, ca să ne înlesnească o rodire mai bogată în duhul. „Tăierea" firii poate fi produsă prin înfrângeri, prin dezamăgiri, prin îmbolnăviri și prin tot felul de alte lucruri care ne fac să ne concentrăm mai mult la lucrurile duhovnicești. Țineți minte că intenția lui Dumnezeu nu este să ne facă să suferim, ci să ne facă mai buni și mai rodnici (Efes. 5:9; Gal. 5:22,23). Pavel vorbește despre propriile lui experiențe și despre beneficiul pe care l-a tras din ele: „Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă" (2 Cor. 4:8-17). Ca și celălalt text din l Petru 4:12-16. Numai suferința în răbdare poate converti adversitatea în avantaj.

3. Suferința pentru alții este experimentată doar de o clasă de suflete alese, puse deoparte de Dumnezeu pentru o lucrare specială. Acest gen de suferință nu este pentru desăvârșirea proprie sau pentru corectarea caracterului, ci pentru a da ocazie celor din jur să vadă strălucind slava lui Dumnezeu pe fața celor ce I se predau cu toată inima. Uneori, credincioși buni se îmbolnăvesc de cancer și ajung pe paturile spitalelor, alteori, alți credincioși sunt prinși și bătuți pentru mărturisirea lor. Despre astfel de oameni aleși pentru lucrări deosebite ni se spune că ei „nu și-au iubit viața chiar până la moarte" (Apoc. 2:10). Situațiile acestor oameni nu se pot explica pe pământ. Doar veșnicia va ridica cortina și ne va ajuta să vedem care a fost adevărata explicație și care va fi extraordinara răsplată care-i va aștepta pe astfel de oameni.

Probabil că una din cele mai bune ilustrații din Biblie este viața lui Iosif, copilul patriarhului Iacov. El a fost ascultător și iubitor, dar toate lucrurile i s-au întors împotrivă și a ajuns sclav aruncat în închisoare într-o țară îndepărtată. Numai dincolo de perspectiva anilor a venit adevărata explicație: „Acum, nu vă întristați și nu fiți mâhniți că m-ați vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viața m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră" (Gen. 45:5). „Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ce se vede azi, și anume, să scape viața unui popor în mare număr" (Gen. 50:20).

Toate sacrificiile martirilor de-a lungul secolelor de istorie au perpetuat acest gen de suferință. După cum au observat comentatorii: „Sângele martirilor a fost sămânța creștinilor". Există o suferință necesară pentru atragerea altora la Christos și pentru dovedirea vinovăției lumii înaintea lui Dumnezeu. Unii dintre frații noștri sunt chemați să o poarte.

Este greșit să vorbești despre suferință fără să închei cu câteva cuvinte despre suport și despre speranță. În toate durerile noastre, Dumnezeu este acela care ne dă suportul să rezistăm și să mergem mai departe. Fără mângâierile Lui, ne-am usca sub vântul deznădejdii. Prezența lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt în inimile noastre ne aduce speranța izbăvirii și a răsplății. Dumnezeul nostru este bun. Știm aceasta din părtășia pe care o avem cu El în fiecare clipă și, chiar dacă paharul vieții este amar, îl bem până la fund, căci acolo dăm întotdeauna de adevărata ... miere.

(Din „ Calvary Messanger")

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MOTO, SCUTERE, ATV-URI, ACCESORII...Vezi aici!