Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Îmbătrânirea – provocare și șansă a timpului care trece

Publicat la 2012-03-16 de Traian

„Trăim prea mult și prea ancorați în prezent, fără să ne gândim la viitor, și, drept urmare, formula cea mai scurtă de pregătire pentru bătrânețe sună astfel: să începem să ne gândim din timp la ea, să ne facem planuri, pentru a nu ne afla într-o bună zi în fața disperării și a golului, fără a ști ce să facem” F. Riemann

Să înaintezi în vârstă, de acord - dar să fii bătrân...? Cum poți rămâne tânăr și dinamic în adâncul sufletului, fără să-ți negi propria vârstă? Cum te poți confrunta cu provocările vieții de zi cu zi, fructificând șansa maturizării? Am rugat câteva femei să povestească despre modul în care reușesc să trăiască într-o manieră foarte practică și activă „vârsta a treia”. Ele ne vorbesc despre bucurie și speranță, dar și despre durere, despărțire ți încredere.

Gisela Hauber


De un an sunt "pensionară". Cuvântul ăsta nu-mi place. El exprimă faptul că în urma muncii mele mi-am câștigat dreptul la o plată regulată la bătrânețe. Este foarte potrivit așa și sunt recunoscătoare că mă știu acum oarecum asigurată din punct de vedere economic, însă eu aș prefera să mă definesc altfel: sunt o femeie în vârstă, care își pune de un timp problema bătrâneții.

Fiecare om îmbătrânește în mod inevitabil, este o lege a naturii, însă este fiecare conștient de asta? Mă îndoiesc. Mi se pare mai degrabă că foarte mulți oameni nu găsesc nimic de făcut decât să evite subiectul, să nu îngăduie cumva să apară gândul îmbătrânirii. Ce temeri determină o asemenea reținere? Pierderea frumuseții, a tinereții? Grija legată de pierderea influenței și autorității căpătate la locul de muncă sau în familie? Teama de boală, de singurătate, da, chiar de moarte?

Probabil că este vorba de câte ceva din toate astea, și pe bună dreptate. Eu însămi am făcut experiențele mele și am adunat câteva cicatrici pe suflet. Vreau să povestesc despre mine: După moartea soțului meu, mi-a trebuit mult timp pentru a ieși iarăși la "suprafață", îmi amintesc prima oară când m-am privit în mod conștient în oglindă și mi-am dat seama că trebuie să-mi schimb pieptănătura. Nu mai voiam să arăt "ca înainte", doream să am o înfățișare adecvată vârstei. A fost într-adevăr un pas greu, care cerea mult curaj. Am început să învăț să-mi asum responsabilitatea deciziilor pe care de acum trebuia să le iau singură. Am învățat și să cer sfaturi, să admit că multe lucruri din viața de zi cu zi pur și simplu nu le înțeleg, în felul acesta am făcut experiențe minunate și treptat m-am familiarizat cu lucruri care înainte erau o enigmă pentru mine. La urma urmei fusese și comod să las toate în seama soțului și să mă ascund în spatele lui, când lucrurile se complicau. Așa ceva nu mai mergea acum.

O altă provocare era să trăiesc absolut singură: nimeni nu-mi stabilea programul zilnic, eram singură răspunzătoare de modul în care îmi petreceam orele și zilele. Astfel însă creștea pericolul instalării dezordinii: să mă culc târziu, să mă scol târziu, să mănânc la întâmplare, să merg la cumpărături sau în vizită după cum aveam chef. Mi-am dat seama curând că nu vreau asta. Ordinea este importantă pentru mine: să pun deșteptătorul, să iau micul dejun, să ascult predica de dimineață la radio, mai târziu și știrile, apoi să am timpul de părtășie, să mă ocup de lucrurile gospodărești, să fac ordine și tot ce mai e de făcut.

După aceea, când toate aceste lucruri păreau rezolvate, ce urma? Cum îmi aranjam restul zilei, ce era important pentru mine? Ce legături doresc să mențin și anume în două direcții: să întâlnesc prieteni, să stăm de vorbă, să întreprindem ceva împreună - dar și latura Cealaltă: să văd cum pot ajuta pe alții, să-mi achit obligațiile regulate prin vecini, în biserică sau în cercul de prieteni. Acestea toate sunt uși în afară pe care le poți deschide, atât timp cât mai ești în puteri.

Cum este cu ușile spre interior? Aici trebuie să învăț să mă transpun în pielea celuilalt, pentru a vedea lumea prin "ochelarii" ei. Cum îi merge semenului meu, ce anume are trebuință, îl înțeleg într-adevăr, și dacă da, cum îl pot face s-o simtă? Este nevoie de multă răbdare și capacitate de înțelegere, de putere de a trece cu vederea peste propria persoană și a privi către solicitările celuilalt. Așa ceva se învață doar de-a lungul anilor. Am avut nevoie de mult timp, însă a meritat, îmi dau seama cum, ca persoană în vârstă, mă înțeleg foarte bine tocmai cu cei tineri, fiindcă reușesc să-i fac să simtă că-i înțeleg. Am avut și în trecut aceleași probleme și știu din experiență că situațiile nu sunt neapărat disperate. Dimpotrivă, pot da multe exemple personale care demonstrează că întotdeauna există o cale de ieșire, că așteptarea răbdătoare ajută adesea, chiar dacă pe moment ești copleșit de tristețe și descurajare, dorind doar să mori. Bazându-mă pe experiențele mele, îi pot povesti unui om care are nevoie de un sfat, cu privire la legătura mea cu Dumnezeu și despre toate acele perioade dificile, de care nici eu nu am fost scutită; dar și cum Dumnezeu a fost mereu prezent, ținându-mă de mână, și că am o încredere neclintită în promisiunea Sa că nu mă va părăsi.

Dar cu copiii mei? Aici multe lucruri sunt foarte dificile, fiindcă o intimitate prea mare reprezintă de multe ori un obstacol. Zicala conform căreia "o intenție bună nu este întotdeauna o faptă bună", este foarte potrivită pentru propria familie. Unii afirmă că: "Nu le spun nimic copiilor pentru ca ei să nu-și facă griji și ei fac la fel." Cu toate acestea, când cineva din familie este îngrijorat, ceilalți își dau foarte repede seama, fiindcă se cunosc toți prea bine! îmi amintesc de o ocazie când un asemenea proces de învățare a fost extrem de dureros: am avut mult timp impresia că sunt părăsită; tocmai copiii mei păreau să nu se intereseze suficient de mine, nu sunau destul de des, nu treceau de multe ori să mă vadă. La un moment dat, m-am întrebat: de câte ori mi-am vizitat eu mama în tinerețe, atunci când eram atât de ocupată cu familia mea, de câte ori am sunat-o sau i-am scris? Atunci îmi mergea bine, lumea mi se părea în ordine așa cum era, nu aveam nici un fel de mustrări de conștiință! înțelegerea acestui fapt m-a ajutat acum mult și m-a liniștit. Astfel m-am eliberat, putând privi fără rețineri și fără reproșuri, atât la copiii mei, cât și la cei din jur. Iar cel care eliberează ceva, acela va experimenta o nouă libertate.

Îmbătrânirea poate fi o șansă! Psalmul 90 ne învață să suportăm bătrânețea. Fiecare trebuie să facă experiențele respective; în general acestea nu pot fi transmise. Totuși reprezintă o mare consolare să știu că și semenul meu are propria lui povară de dus, așadar că nu sunt singură. Suntem o parte a unei mari Biserici, care privește către Domnul, așteptând venirea Lui.
Iar eu îl aștept cu o nespusă bucurie.
Gisela Hauber a plecat între timp la Domnul și Îl poate vedea pe Acela în care a crezut.

Maria Wahlenmayer

Din experiență știm că tinerii au nevoie de timp până când își pot accepta într-adevăr existența, destinul, posibilitățile și limitele proprii — precum și dependența lor de Dumnezeu.

De fapt, tot ceea ce trai m, fie bucurie, fie suferința, vrea sa ne duca în brațele veșnice ale lui Dumnezeu.

Aceleași gânduri le pot formula și cu privire la viața mea.

Prin credința în Isus Cristos, mi-am dat seama că viața mea până în clipa de față, cu toate suișurile și coborâșurile ei, a decurs după un plan al lui Dumnezeu ușor de recunoscut. Lumina și întunericul, bucuria și teama, dragostea și suferința — toate fac parte din viață! Omul poate trăi la adăpostul dragostei lui Dumnezeu, Cel care ține toate lucrurile împreună, legându-le într-un întreg. Culmi și adâncuri, toate sunt, la urma urmei, întrețesute în pânza vieții noastre, prin înțelepciunea lui Dumnezeu. El singur știe ce anume avem trebuință pentru a atinge țelul nostru, veșnicia. El călăuzește pe fiecare din noi în alt tel, însă întotdeauna pe calea cea mai bună. De acest lucru sunt profund convinsă. Dacă Dumnezeu reprezintă pentru noi o realitate, atunci noi avem parte de o siguranță atât în viață cât și în moarte. Iar dacă am înțeles că nu suntem lăsați în voia unui destin întâmplător și orb, și că din siguranța credinței noastre s-a născut o imensă încredere în Dumnezeu, atunci putem afirma la rândul nostru: "Nu mi se poate întâmpla nimic decât ceea ce Dumnezeu a hotărât și îmi este util."

În urma experienței mele de-a lungul a 79 de ani de viață, am ajuns la convingerea că mulți din jurul meu ar fi trecui mai fericiți prin viață, dacă ar fi fost mai mulțumiți cu căile lui Dumnezeu cu privire la ei.

Pe tot parcursul vieții suntem îndemnați să luăm din mâna lui Dumnezeu problemele și vicisitudinile, fără a atribui vinovăția situațiilor sau oamenilor din jur. Adoptând această atitudine vom fi scutiți de multe necazuri și de ură, de disperare și nemulțumire. Noi suntem plini de siguranța că Dumnezeu are multe posibilități de a transforma iarăși întunericul în lumină. Trebuie să ne rugăm neîncetat pentru a fi calmi, mulțumiți, curajoși și plini de speranță, având o încredere absolut conștientă în Dumnezeu. Rugăciunea noastră are trecere înaintea lui Dumnezeu în vremuri de nevoie și necaz.

Unele lucruri în viața noastră sunt consecința unor hotărâri pe care le-am luat fără Dumnezeu. El îngăduie asta, dar ne și ajuta sa le facem fața.

El este un Dumnezeu plin de dragoste dar și de dreptate. Totuși, Dumnezeu nu-și retrage niciodată promisiunile pe care ni le-a făcut, nici nu ne lasă deoparte. Duhul lui Dumnezeu este mai presus de orice întuneric! Lucrul acesta este valabil și pentru lumea mea mică și deseori confuză. Sub călăuzirea deplină a Duhului Sfânt, eu pot, tocmai în mijlocul necazurilor și al suferințelor celor mai adânci, să devin un om liniștit, recunoscător și plin de bucurie.

Familia noastră era alcătuită din cinci persoane: soțul meu și cu mine. două fiice și un fiu. Cu șase ani în urmă a murit ginerele nostru, iar cu un an și jumătate în urmă s-a stins din viață și soțul meu, în urma celui de-al treilea infarct. Am rămas cu convingerea profundă că omul nu moare din cauza unei boli, ci prin voia lui Dumnezeu. Am experimentat cum Dumnezeu consolează și ridică din nou; privind acum înapoi la timpul petrecut împreună sunt recunoscătoare pentru tot ce ne-a fost dăruit. Chiar în perioada de doliu este important să nu cazi în resemnare și să nu te învârti doar în jurul tău. izolându-te, ci să continui să ai o atitudine pozitivă și mulțumitoare. După acest timp, este important să reîncepi viața obișnuită, să te apropii de cei din jur, să te interesezi de ei. să faci vizite și să cauți să aduci bucurie celorlalți. Dacă doar îți întreții tristețea și te frămânți cu propria durere, te vei însingura și nu vei mai primi nici atenția celorlalți. Tristețea are nevoie de timpul ei, adeseori de ani întregi. Insă după aceea începe un nou capitol al vieții, pe care-l vom putea parcurge ca oameni transformați. Ceea ce ni se păruse cu neputință a avut loc: suferința a devenit o binecuvântare. Desigur și singurătatea experimentată în urma pierderii unei ființe iubite are o mare valoare. Dacă o acceptăm, vom descoperi în ce constă această valoare: ajută la maturizarea personalității, găsește căi de creare a independenței personale, posibilități de aprofundare și cercetare de sine, de transformare, oferă bucuria de a nu mai fi legat și de a avea mai mult timp ca înainte. Propria experiență de suferință și singurătate ne deschide ușa către sufletul celor încercați și ei la rândul lor în același chip.

Este important să reluăm de asemenea antrenamentul fizic și spiritual, care poate asigura echilibrul vegetativ. Un aspect al acestui antrenament îl reprezintă și bucuria de a-ți oferi din când în când câte o mică plăcere. Diferitele activități fizice și spirituale previn stările de oboseală și de "acreală". Vom putea face față problemelor specifice vârstei în măsura în care am învățat să depășim greutățile fazelor anterioare ale vieții.

Pierderea unei persoane sau a unor bunuri materiale, dezamăgiri, îmbolnăviri și frustrări, sunt alte obstacole în calea unei bătrâneți pline de bucurie.

De aceea este un imens câștig pentru întreaga noastră viață dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, exersăm neîncetat iertarea, fiindcă dușmănia și ura otrăvesc trupul și sufletul. Gândurile negative distrug sănătatea și duc la izolare socială. Sentimentul propriei valori scade, contactele inter-umane devin mai dificile. Din acest motiv, Dumnezeu ne îndeamnă în Cuvântul Său să avem încredere în El și să ne predăm orice grijă a noastră în mâna Lui (Evrei 10:35 și Filipeni 4:6). El nu vrea să rămânem ancorați în trecut și astfel să slăbim atât trupește cât și sufletește. Prin urmare, să căutăm să trăim în prezent și să privim înainte și în sus cu bucurie, în orice criză și la orice vârstă ne stă o nouă șansă înainte! În orice situație putem și vrem să ne în-credem în promisiunea lui Isus: "lată. Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor." Da, Dumnezeu într-adevăr nu părăsește pe nimeni dintre cei care se bizuie pe El și cred în El.

Să îmbătrânești și să mai poți fi încă în puteri nu e în nici un caz un merit personal, însă trebuie să ne străduim să ne facem partea noastră. De asemenea este indicat să nu așteptăm vârsta pensionării pentru ne dezvolta darurile, înclinațiile și pasiunile, ci să le descoperim și să le folosim din timp, astfel ca la bătrânețe să nu cădem dintr-o dată într-o "gaură neagră" (moartea pensionării).

Eu însămi sunt obișnuită să practic activități fizice și spirituale încă din copilărie. Mergeam deseori la înot împreună cu tatăl meu și mai târziu făceam nenumărate excursii cu bicicletele. Iarna patinam mult și asta îmi producea o bucurie uriașă. Activitățile sportive le-am continuat și după căsătorie și chiar și mai târziu, după nașterea celor trei copii, fiindcă am avut fericirea să aflu în soțul meu și un minunat tovarăș de drumeții. Ceea ce înainte practicam împreună cu familia, trebuie să caut astăzi să lac din proprie inițiativă. Și astăzi pol urca în Alpi, în masivul Nebelhorn, de la 800 de metri până la crucea situată la 2200 de metri altitudine. O experiență grozavă care mă răsplătește cu o priveliște unică peste circa 70 de culmi acoperite de zăpadă. Echipată cu rucsacul, hanoracul și binoclul, trec peste torente și slanei prăpăstioase sau asigurată în corzi pe pereți abrupți, printre gențiane și rododendroni. O provocare unică la adresa bătrâneții! Secretul constă în exerciții și antrenament regulat, în depășirea tentației comodității casnice și pornirea la drum pe orice vreme, chiar dacă ar fi numai o plimbare nevinovată: "Nu poți rămâne în formă decât prin mișcare" spun medicii și asta face bine întregului organism, nu numai oaselor, articulațiilor și coloanei. Trupul și sufletul se relaxează și se destind enorm. Ce mare câștig este acest lucru la orice vârstă! E de reținut că și necazurile și resentimentele acumulate sunt eliminate prin mișcare și problemele devin mai ușor de abordat.

Anul trecut am putut să fac o călătorie de studiu în Israel și Iordania. Am fost deosebit de impresionată și a însemnat pentru mine o bogăție de nedescris, o experiență interesantă și de neuitat la o vârstă ca a mea.

În afară de Cuvântul lui Dumnezeu, îmi place să citesc biografii ale oamenilor mișcați de Duhul lui Dumnezeu. Pentru a mă menține în formă, frecventez mereu cursuri de engleză și franceză și intenționez ca la toamnă să pornesc iarăși în drumeție. Din când în când, vine și rândul cuvintelor încrucișate, fiindcă ele antrenează memoria, un lucru recomandabil la această vârstă. Apoi în loc să telefonez copiilor mei. prefer să le scriu, de regulă la sfârșit de săptămână; este un lucru care-i bucură mult, fiindcă astfel țin în mână ceva concret.

Îmi doresc o bătrânețe armonioasă și plină de bucurie, care să fie trăită în liniște și încredere deplină în Dumnezeu. Dacă nu permitem ca nimic să nu Iacă să pălească bucuria vieții, vârsta pe care o atingem nu are importanță. Iar Dumnezeu a repartizat fiecărei persoane o doză sănătoasă de bucurie și optimism.

Golda Meir reprezintă exemplul perfect al unei femei, a cărei vârstă trecea neobservată. Fost prim-ministru al Israelului, ea era deosebit de ambițioasă și avea o energie incredibilă. A fost în fruntea guvernului israelian de la vârsta de 71 la 76 de ani.

La vârsta normală a pensionării, familia ei a încercat s-o convingă să înceapă să ducă o viață mai liniștită și să nu mai lucreze atât de dur.

„De ce?”, a întrebat ea, „Atâta putere și sănătate n-am mai avut de când eram copil!”
 
ethos

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...TAMPLARIE ALUMINIU SI PVC...Vezi aici!