Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Ferice de cei ce plâng

Publicat la 2012-02-22 de Traian


Prima întrebare care mi-a venit în minte meditând la acest text a fost următoarea: ,,Cum aș putea să predic din acest verset fără să am ochii scăldați în lacrimi? Nu ar fi aceasta o minciună din partea mea?” Ceea ce pot să vă spun, legat de această problemă, este următorul lucru: Deși încă nu am pretenția că experimentez din plin toate realitățile acestui verset, totuși privind la modul în care a lucrat Dumnezeu, în ultima vreme la viața mea, pot să afirm că sunt în procesul Său de formare și din acest punct de vedere. Sufletul meu suspină către Domnul. De cele mai multe ori, sunt foarte aproape de a plânge, iar din când în când, mai pot să vărs câte o lacrimă sau câte un mic șuvoi de lacrimi.
Dar de ce ar trebui să plângem? Plânsul despre care vorbește Scriptura aici, arată clar că am priceput și împlinit prima fericire. Lacrimile sunt o dovadă de necontestat că am ajuns săraci în duh. Omul sărac în duh, plânge după Domnul, ca Israel pe vremea lui Samuel. (1Sam.7:2) Plânsul după Domnul, este o condiție de bază pentru ca Domnul să vină în viața cuiva. Până nu poți să plângi după Domnul, El nu vine și nu-și arată slava. Cine nu poate plânge după Domnul, încă nu este convins sută la sută de faptul că are nevoie de El. Încă consideră că se poate descurca și singur. Încă nu este sărac în duh, și Domnul chiar dacă ar veni, nu ar putea face nimic cu el, deoarece nu L-ar primi, ci prin atitudinea sa L-ar scoate afară. De aceea, o condiție de bază ca Dumnezeu să vină în viața cuiva sau în tabăra poporului Său este ca poporul să plângă după Domnul.
Dar haideți vă rog să analizăm mai profund această fericire, și să vedem: pentru ce trebuie să plângem, cum putem ajunge să plângem și în ce constă fericirea celor ce plâng.

1. Pentru ce anume trebuie să plângem?

Încă de la bun început, trebuie să vă spun că plânsul nu este ceva ce Dumnezeu a intenționat pentru om. Omul a cunoscut această realitate doar după căderea lui în păcat. În Isaia 61:3 lucrarea Domnului Isus este descrisă astfel: ,,să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.” În cerul nou și pe pământul nou din ziua de apoi, nu va mai exista plânsul. Scriptura spune că: ,,El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apoc.21:4)
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu suveran, prin urmare, deși plânsul ține de lumea păcatului, este folosit, de către El, tocmai pentru a ne aduce fericire. Este adevărat faptul că nu orice plâns aduce fericire. Când Agar plângea văzându-și fiul cum murea de sete, acel plâns nu i-a adus fericire. Când Iacov îl jelea pe Iosif pentru dispariția sa, plânsul acela nu avea legătură cu fericirea. Când David plângea pe Absalom pentru moartea sa, acel plâns nu era cel despre care vorbim aici. În jurul nostru, plâng atâția oameni datorită faptului că trec prin boli, necazuri, nenorociri sau pentru că și-au pierdut pe cei dragi. Aceste lacrimi nu au nimic cu fericirea din textul nostru ci dimpotrivă.
Atunci care este plânsul care aduce fericirea? Să privim la câteva exemple biblice:
-,,Trecuse destulă vreme din ziua când fusese pus chivotul în Chiriat-Iearim. Trecuseră douăzeci de ani. Atunci toată casa lui Israel a plâns după Domnul.” (1Sam.7:2) În acest text, Israel plânge după Domnul, un plâns al pocăinței și drept urmare Dumnezeu vine din nou în mijlocul lor și le dă o mare izbăvire militară împotriva filistenilor.
-,,Pe malurile râurilor Babilonului, ședeam jos și plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.” Aici Israel plânge de dor după casa lui Dumnezeu, în timp ce se afla departe în robie. Acest plâns a condus la fericire deoarece i-a vindecat de închinarea la idoli.
-,,Istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia. În luna Chișleu, în al douăzecilea an, pe când eram în capitala Susa, a venit Hanani, unul din frații mei, și cîțiva oameni din Iuda. I-am întrebat despre Iudeii scăpați care mai rămăseseră din robie, și despre Ierusalim. Ei mi-au răspuns: Cei ce au mai rămas din robie Sunt acolo în țară, în cea mai mare nenorocire și ocară; zidurile Ierusalimului Sunt dărîmate, și porțile Sunt arse de foc. Când am auzit aceste lucruri, am șezut jos, am plâns, și m-am jelit multe zile. Am postit și m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor,” (Neem.1:1-4) Acest plâns a condus la fericire, deoarece l-a motivat pe Neemia la acțiune în vederea refacerii zidurilor Ierusalimului.
-,,De aceea vegheați, și aduceți-vă aminte că, timp de trei ani, zi și nopate, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare din voi.” (Fap.20:31) Lacrimile lui Pavel l-au făcut fericit, deoarece i-a convins pe frați de faptul că el întradevăr îi iubea și le dorea binele, motivându-i astfel la pocăință.
-,,De ce să se plângă omul cât trăiește? Ficare să se plângă mai bine de păcatele lui!” (Pl.3:39) Lacrimile pocăinței pentru păcat aduc fericirea iertării.
Dacă analizăm textele amintite, și încercăm să sistematizăm motivele pentru care trebuie să plângem, descoperim următoarele: În primul rând, trebuie să plângem pentru păcatele noastre, iar în al doilea rând, trebuie să plângem pentru starea spirituală și nevoile celor din jur.
Constatăm faptul că și în această privință, concepția biblică este total diferită de cea a lumii. Lumea nu numește deloc fericiți pe cei ce plâng, ci pe cei care râd. Lumea se ferește cât se poate de lacrimi. Filozofia ei este următoarea: ,,Chiar dacă ai necazuri și probleme, caută să uiți de ele. Întoarce-le spatele și caută râsul, veselia și distracția.” Există o serie întreagă de căi și mijloace prin care omul de lume încearcă să scape de necazuri: băutură, droguri, somn, activități, hobby-uri, amuzament, etc. În lume există o întreagă industrie a râsului, amuzamentului și divertismentului.

2.Cum putem ajunge să plângem pentru păcatele noastre și nevoile velor din jur?
Pentru început aș vrea să răspundem la întrebarea:
-De ce nu putem plânge? Există cel puțin două motive care opresc lacrimile noastre să curgă: În primul rând o doctrină superficială despre păcat, și în al doilea rând o înțelegere superficială a doctrinei despre bucuria mântuirii. Când vom vedea păcatul așa cum îl vede Dumnezeu, ne va fi imposibil să nu plângem. Dacă am putea privi, numai pentru o clipă, păcatul și păcătoșii cu ochii lui Dumnezeu atunci ne-am prăpădi de plâns. Dar societatea modernă se luptă din răsputeri să scoată din mintea oamenilor noțiunea despre păcat, fiind considerată inadecvată și să o înlocuiască cu altele mai blânde și mai ușor de digerat. Doctrina greșită a ,,harului ieftin” câștigă popularitate prin biserici, împiedicându-i pe mulți creștini să experementeze o pocăință adevărată, implicit o bucurie a mântuirii mai profundă. Cei care nu s-au confruntat niciodată cu sfințenia, dreptatea și măreția lui Dumnezeu nu știu să plângă pentru păcatele lor, și prin urmare nici nu se vor bucura prea mult de iertarea acordată. David a putut rosti cu bucurie cuvintele: ,,Ferice de cel cu fărădelegea iertată, și de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea, și în duhul căruia nu este viclenie!” (Ps.32:1-2) Dar motivul principal pentru care a putut face aceasta este dat de cuvintele care urmează: ,,câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu, și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Și Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ție la vreme potrivită! Și chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.” (Ps.32:3-6) Cei care n-au simțit apăsarea mâinii lui Dumnezeu asupra vieții lor, din pricina păcatelor săvârșite, nu vor cunoaște nici fericirea de a fi iertați. Duhul Sfânt mai întâi convinge de păcat, neprihănire și judecată, apoi mângâie și adeverește că suntem copii ai lui Dumnezeu. Marile treziri spirituale au început cu experimentarea unui sentiment puternic de groază a credincioșilor, datorită păcatelor lor în prezența sfințeniei lui Dumnezeu. Tot pe acest calapod s-au desfășurat și experiențele deosebite cu Dumnezeu ale marilor bărbați ai Bibliei. Rezolvarea corectă a problemei păcatului va duce la creșterea bucuriei creștine.
-Cum putem ajunge să plângem? A plânge, este ceva ce decurge cu necesitate din atitudinea de a fi sărac în duh. Când suntem confruntați cu puritatea sfințeniei lui Dumnezeu, când vedem unde ne aflăm și unde ar trebui să fim, începem să ne simțim complet neajutorați și lipsiți de orice speranță. Singurul lucru natural care ni se întâmplă atunci, este că începem să plângem în hohote. În fața desăvârșirii divine și în fața falimentului personal nu există altă opțiune. Lacrimile încep să curgă de la sine.
În urma plânsului nostru se întâmplă ceva foarte minunat. Dumnezeu se apropie de noi, ne ridică din țărână, ne șterge lacrimile, ne mângâie și apoi ne dă bucurie. Tiparul acesta se repetă pe tot parcursul vieții de credință. Cu cât Îl cunoaștem mai mult pe Dumnezeu, ajungem să vedem mai deslușit frumusețea ființei Sale. În fața acelei descoperiri divine superioare, din nou începem să plângem, deoarece Duhul Sfânt descopere în noi alte păcate mai suptile și ascunse, despre a căror existență nici nu am știut. În urma pocăinței noastre sincere, Dumnezeu ne mângâie cu mai multă dragoste și pune în noi o bucurie și mai mare, decât aceea experimentată anterior. Și astfel prin ciclul: plâns, mângâiere, bucurie, noi creștem din treaptă în treaptă în cunoașterea lui Dumnezeu, în sfințenie și în experimentarea bucuriei creștine.
Însă cu cât ne ridicăm mai sus pe această scară spirituală, ni se stârnește mai tare mila pentru starea celor din jur. Privim la cei de lângă noi, și îi vedem zăcând în groapa în care am fost și noi odinioară. Ne amintim imediat cât de cumplit ne-am simțit, și ne gândim că tot așa trebuie să le fie și lor. Atunci în mod natural începem să plângem pentru starea lor spirituală și dorim cu tot dinadinsul să îi putem ajuta, cu rugăciuni, îndemnuri sau alte mijloace pe care Duhul Sfânt ni le pune la dispoziție. În urma lucrării noastre, Dumnezeu îi ridică, îi mângâie, le dă bucurie și atunci dintr-odată și bucuria noastră se dublează.
În concluzie: Așadar, viața creștină se desfășoară între lacrimi și bucurie. Cu cât lacrimile sunt mai reale cu atât și bucuria este mai mare. Deci ce anume trebuie să facem? În primul rând să-l căutăm pe Dumnezeu mai mult decât orice. Să facem din cunoașterea Sa prioritatea numărul unu în viața noastră. Scriptura, rugăciunea, postul, părtășia frățească, sunt câteva din mijloacele realizării acestui lucru. În funcție de sinceritatea și intensitatea cu care Îl căutăm, Dumnezeu ni se va descoperi. Experiențele personale cu El, ne vor copleși de măreția ființei Sale, cât și de micimea și păcătoșenia noastră. Astfel vom deveni săraci în duh. Atunci ochii noștri uscați vor începe să plângă. În urma pocăinței noastre vom cunoaște adevărata bucurie, și minunata noastră aventură cu Domnul va începe. Bucuria noastră se va dubla cu fiecare suflet pierdut pe care îl recuperăm ridicându-l lângă noi.

Vasile Mich

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...TAMPLARIE ALUMINIU SI PVC...Vezi aici!