Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Cinci misionari martirizati

Publicat la 2012-02-08 de Traian

Nu toți cei aprinși de spiritul misionar au reușit să-și desfășoare lucrarea și să întoarcă pe mulți la Domnul. Unii abia și-au pus piciorul pe terenul câmpului de misiune și au și fost omorâți de băștinași. Prin sacrificiul lor însă au fost ca cei ce au dat asalt asupra unei fortărețe, au pătruns, au deschis poarta, au căzut, dar au venit alții și au cucerit-o. Așa a fost cu cei cinci misionari, care au dorit să ducă Evanghelia la tribul Auca din jungla Ecuadorului. Iată numele lor: Jim Elliot, Nate Saint, Ed McCully, Pete Fleming și Roger Youderian.

Tribul Auca trăiește în jungla densă ce se întinde pe o suprafață de 12.000 de mile pătrate, la 240 km nord de Quito. E între trei râuri: Arajuno la vest, Napo la nord și Vilano la sud, iar la est merge până la granița cu Peru. Cei din tribul Auca au trăit complet lipsiți de civilizație, ca în epoca de piatră. Ei își aveau teritoriul lor însemnat și nici un alb nu avea voie să pătrundă în teritoriul lor. Iar dacă îndrăznea să pătrundă, plătea cu viața. Ei erau de o sălbăticie feroce. Din cauza aceasta nici statul Ecuador nu avea nici o statistică despre numărul populației din trib. După părerea unora erau între 500 și 1.000 de persoane.

S-au făcut repetate încercări de a pătrunde în teritoriul lor, dar toate s-au soldat cu moartea. În 1541, Gonzalo Pizarro, comandant spaniol, cu trupele sale a străbătut munții Anzi și a permis unui locotenent cu compania lui să urmeze cursul fluviului Amazon, ca să ajungă la gurile lui. Din cele câteva sute de soldați, au scăpat doar 97, căci ceilalți au fost decimați.

În secolul al XIX-lea, luând amploare industria cauciucului, căutătorii de cauciuc au găsit în bazinul fluviului Amazon cea mai bogată sursă din lume, dar unii din aceștia pătrunzând în teritoriul triburilor Auca au fost măcelăriți. Au fost adevărate bătălii, mulți din triburi au fost apoi capturați, unii fiind făcuți sclavi, alții fiind omorâți.

Între anii 1940-1949, Compania de petrol Shell a făcut prospecțiuni în zona aceea. Mulți din lucrătorii acelei Companii se pomeneau atacați pe neașteptate și omorâți cu săgeți. Datorită desișului pădurilor ecuatoriale și a ierburilor înalte, ei nu au putut fi supuși nici de trupele Ecuadorului.

Despre viața și obiceiurile celor din trib s-a putut afla doar de la cei refugiați din trib. Dayuma a fost o asemenea refugiată. În urma unei certe între familia ei și o altă familie, tatăl ei, frați, surori au fost omorâți de cealaltă familie. Ea a scăpat ascunzându-se, iar după ce au plecat ucigașii, de frică, ea s-a strecurat prin desișul pădurilor și a părăsit tribul, găsind refugiu pe o plantație. Avea atunci 15 ani. I-a fost grea adaptarea, mai ales în ce privesc mâncărurile. În trib nu aveau sare. În afară toate mâncărurile erau preparate cu sare. La fel, în ce privește îmbrăcămintea, în trib toți umblau goi, având doar un brâu de viță cu frunze în jurul mijlocului și în jurul genunchilor. Cei din trib folosesc sucul de fructe, dar nefermentat. Ea nu a văzut oameni beți până nu a ieșit afară din trib. Casele lor sunt lungi, făcute din țăruși bătuți în pământ, apoi se face o împletitură de nuiele și se lipesc cu noroi. Paturile sunt un fel de hamacuri legate de acoperiș. În fiecare casă locuiesc între 25 și 50 de persoane. Femeile lucrează pentru întreținerea casei, iar bărbații își ascut sulițele, fac săgeți și aduc vânat. Fiecare bărbat are 8-10 sulițe. Știu să cultive bumbacul și maniocul. Le place să îmblânzească bouri sălbatici, pe care îi prind când sunt vițeluși și domesticesc papagali și maimuțe. Dayuma mereu a fost întrebată de ce tribul Auca e trib de ucigași. „Niciodată să nu vă încredeți în ei - spunea ea - căci pot părea prietenoși, dar se întorc și te ucid".

Să facem cunoștință cu cei cinci misionari care au pătruns în tribul Auca să le ducă vestea bună a mântuirii, dar care au fost omorâți.

Jim Elliot era un bărbat înalt, lat în piept, cu păr negru și cu ochi albaștri, din Portland, Oregon. El a studiat la Wheaton College din Illinois. A învățat limbile greacă și spaniolă. La terminarea studiilor universitare, Jim a luat parte la o mare întrunire ce s-a ținut la Universitatea Illinois pentru studenții care erau interesați în lucrarea misionară din străinătate. Acolo, a cerut Domnului să-i arate unde trebuie el să lucreze. La sfârșitul acelei întruniri, Jim a înțeles că trebuie să lucreze între indienii Pieile Roșii din America de sud.

În vara lui 1950, Jim a întâlnit un misionar din Ecuador, care i-a vorbit despre nevoia de Evanghelie a celor din tribul Auca și el a simțit imboldul lăuntric să meargă la acei oameni feroce spre a le vesti dragostea lui Dumnezeu.

Concepția lui despre poziție și onoare poate fi constatată dintr-o scrisoare adresată părinților, în care, printre altele, spunea: „Nu există în această viață ceea ce se spune „om realizat", căci de îndată ce unul a ajuns la acea poziție dorită de mult timp, râvnește după alta mai înaltă - e un proces care în cele din urmă este curmat de intervenția morții. Viața, într-adevăr, este un abur ce se ridică și apoi dispare. O, de ne-ar învăța Domnul ce înseamnă să trăiești în termenii sfârșitului, ca Pavel, care a scris: “Dar eu nu țin numaidecât la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpa, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba...” (Faptele Apostolilor 20.24).

În timpul verii, după ce a predicat la un grup de indieni, Jim a scris în jurnalul său: „Bucuros de oportunitatea de a predica Evanghelia harului nemăsurat al lui Dumnezeu acestor indieni păgâni. Speranța mea e că El mă va ajuta să predic celor ce niciodată n-au auzit Numele Domnului Isus. Pentru ce altceva s-ar merita să-ți cheltuiești această viață? Eu n-am auzit nimic mai bun. Doamne, trimite-mă! Dintr-o flacără de foc El își face slujitori ai Lui (Evrei 1:7). Sunt eu material inflamabil? Dumnezeu să mă ferească de înfricoșatul azbest al altor lucruri! Să mă umple pe deplin cu uleiul Duhului Sfânt, ca să pot fi o flacără. Dar flacăra este trecătoare, e de scurtă durată. Poți tu, suflete al meu, să accepți aceasta - o viață scurtă? În mine locuiește Duhul Celui ce a trăit o scurtă viață, care a ars în râvna Sa pentru Casa lui Dumnezeu. Facă-mă uleiul Tău, flacără pentru Dumnezeu!"

Părinții, când au aflat de intenția lui, se gândeau că mult mai efectivă ar putea fi misiunea lui în Statele Unite. Într-o scrisoare adresată părinților, el a scris: „Eu nu îndrăznesc să stau acasă în timp ce indienii pier. Ce e cu nevoile bisericilor ticsite de aici? Ei au Scripturile, pe Moise, pe prooroci și mai mult. Condamnarea lor e scrisă pe carnetele lor de bancă și în praful de pe Bibliile lor". Jim era o fire că nimeni nu-l putea abate de la calea lui. Acum doar se ruga să-i dea Domnul un tovarăș de lucru cu care să poată pleca. Pentru o vreme a crezut că Ed McCully, un coleg de facultate, va fi omul acela, dar când Ed s-a căsătorit în iunie 1951, a început să se roage pentru un altul.

În august a întâlnit pe Pete Fleming, alt coleg care tocmai își luase licența. A vorbit cu el despre planurile sale misionare și acesta a acceptat să meargă cu el.

Pete Fleming era de statură mijlocie, cu fruntea lată și cu un păr negru în valuri. Studiase artele și literatura și urma să fie numit profesor la un colegiu creștin. El s-a născut la Seatle, Washington, în 1928. A fost convertit la vârsta de 13 ani prin mărturia unui frate orb. În toți anii studenției, el a îndrăznit să trăiască o viață după Cuvântul Domnului, cu totul altfel decât ceilalți. El avea o minte critică, îi plăcea studiul biblic și era un om al rugăciunii. Ca să-și poată plăti cursurile, muncea din greu o jumătate de normă.

Pe data de 6 septembrie 1951, Fleming a scris lui Dr. W. Tidmarsh, un misionar care a lucrat 12 ani în jungla din Ecuador: „De când ne-ați vizitat, eu m-am rugat mult pentru Ecuador. De fapt, niciodată nu m-am rugat așa mult pentru un lucru. Jim și eu ne-am scris scrisori în care îi relatam despre dorința mea crescândă de a pleca și cum Dumnezeu, prin anumite porțiuni din Scripturi, îmi confirma chemarea sfântă la lucrarea misionară. Unele texte aveau cerințe categorice, severe, pentru un câmp cu dificultăți, ca și Ecuadorul”.

Adânc convinși de chemarea lor, Jim Elliot și Pete Fleming au plecat în Ecuador. După 18 zile au ajuns la Guayaquil. În timp ce vaporul își făcea intrarea în port, cei doi misionari cântau:

Credință a celor de demult,
Prin foc, prin săbii ai răzbit....

Nu știau ce va urma, dar erau hotărâți să-și îndeplinească misiunea, cu orice preț. A doua zi, au plecat cu avionul la Quito, unde au petrecut următoarele șase luni în pregătire pentru misiunea la cei din junglă.

După șase luni, cu un camion transformat rudimentar în autobuz, înghesuiți ca sardelele, au plecat peste șirul Munților Anzi să meargă la Shandia. Hodoroaga de autobus i-a dus până la Ambato, unde era baza de aviație a misiunii. Acolo au întâlnit pe Dr. Tidmarsh, cu care au fost în corespondență. Din cauza bolii soției, Dr. Tidmarsh trebuia să părăsească misiunea, lăsându-i pe ei în locul său. Cu un avion mic, Dr. Tidmarsh cu Jim și Pete au plecat spre Shandia, dar aici nu era pistă de aterizare, așa că s-au oprit la altă localitate și de acolo au pornit apostolește, cale de trei ore, prin jungla cu ierburi înalte, cu mocirle, cu ploi torențiale pe neașteptate, căci se aflau în bazinul fluviului Amazon, și abia când se ridica luna peste păduri, au ajuns la destinație. Erau încărcați de noroi și frânți de oboseală. Căsuța în care locuia Dr. Tidmarsh, care era să fie a lor de acum, era acoperită cu paie, avea pereți de bambus, pe jos niște scânduri acopereau vatra și o lampă cu petrol încerca să o lumineze. Era prima seară pe câmpul de misiune.

Aici au făcut cunoștință cu indienii cecua, care au fost înfrânți de incași și forțați să vorbească limba lor. Ei trăiesc în pădurile din partea de est, lipsiți de civilizație, decimați de boli și de paraziți intestinali. Ei sunt un popor mai blând, nu se aseamănă cu vecinii dinspre sud, triburile Jivaros, vânători de capete, nici cu fioroșii Auca dinspre nord. Acestor triburi de indieni, Jim și Pete au început să le predice Evanghelia. Mergeau în colibele lor, căutau să-i cunoască, să se împrietenească cu ei și doreau ca, după un timp, să poată pătrunde și la tribul Auca.

În decembrie 1952, a sosit la Quito, Ed McCully, colegul de facultate al lui Jim, împreună cu Sofia și copilașul lor. În iunie 1953, Ed și-a lăsat soția și copilașul în Quito și a plecat să întâlnească pe Jim și Pete în junglă. Ed era fiul unor părinți credincioși. Tatăl său a fost un bun vestitor al Evangheliei. Când Ed a intrat la Colegiul Wheaton nu s-a gândit să devină misionar, ci a ales științele economice. Era un bărbat înalt, solid, talentat în vorbire, chiar câștigase un premiu la un concurs de oratorie la care au participat zece mii de studenți. În anul II, s-a transferat la Facultatea de drept, dorind să devină avocat. Ca să-și poată plăti taxele, el a luat o slujbă de noapte la biroul de primire al unui mare hotel. Acolo, în orele când nu avea clienți, s-a aprofundat în Biblie. În timp ce citea cartea lui Neemia, Domnul l-a chemat să-și dedice viața în slujba altora, să devină misionar. Astfel, după două zile de studenție la drept, s-a dus și a spus celor pe care îi cunoștea hotărârea sa. Apoi s-a dus la profesor, i-a spus că renunță la avocatură, căci s-a decis să devină misionar. Acesta l-a privit, i-au dat lacrimile și i-a urat succes. Ed s-a înscris la Facultatea de Medicină Misionară, cursuri intensive, ca să poată ajuta pe indienii din Ecuador. Când a terminat cursurile, și-a luat soția și copilașul și au plecat la Quito.

La câteva săptămâni după ce vizitase pe Jim și Pete în junglă, a primit o chemare radiofonică în care i s-a spus că, datorită unei mari inundații, atât casa misiunii, cât și casa pe care Jim și Pete au construit-o pentru Ed, au fost duse de ape. La fel și 500 de scânduri - fiecare reprezenta o zi de muncă a unui om - ce erau stocate pentru construirea unei clinici și a unei bucătării pentru școală; revărsarea năprasnică a apelor le-a măturat într-o noapte.

Îndată, Ed a plecat din nou la Shandia. Acolo a văzut că apele au devastat totul. Erau amărâți și descurajați, dar s-au îmbărbătat unul pe altul și s-au apucat de construirea unei noi locuințe. Nu le-a fost ușor. Ei nu erau obișnuiți cu munca grea. Din mijlocul unei vieți civilizate să ajungi să trăiești în condiții primitive, să te apuci să-ți construiești locuință, fără să fi învățat meșteșugul acesta, fără să ai sculele necesare și fără să-ți poți procura nici un fel de material, ci să fii obligat să ți-l produci tu, a fost ceva mult prea greu pentru ei. Dar nu s-au dat bătuți. Au transpirat la tăiatul copacilor, la transformarea lor în grinzi, în scânduri. Apoi au învățat să despice trestia de bambus și curând căsuțele lor au fost ridicate.

Nu a trecut mult și a fost terminată și pista pentru avioane ușoare și într-o zi a sosit acolo primul avion pilotat de Nate Saint. O mulțime de indieni s-au adunat să vadă cum arată un avion. În primul transport, Nate care era un bun credincios și devotat misionar, a adus alimente și medicamente pentru această stațiune misionară. Nate cu soția lui au sosit în junglă la Shell Mera în septembrie 1948. Timp de mai multe săptămâni au locuit într-un cort, apoi și-au construit o căsuță din scânduri. Acolo era sufrageria, bucătăria, magazia de alimente, dormitorul și atelierul cu scule, toate într-o încăpere. Ce renunțare la unii din pricina lui Cristos Domnul! Și ce pretenții mari au alții când e vorba de lucrarea sfântă!

Nate avea o minte inventivă. Pentru zborurile în junglă, în caz că i se termină benzina din rezervor, el a inventat un sistem suplimentar de alimentare cu benzină dintr-o canistră de rezervă. Invenția lui a fost acceptată și de alte companii de aviație cu zboruri în junglă. La fel, a reușit ca printr-un zbor circular la 300-400 m să lase jos un coș cu ceva, cei de jos să poată lua din coș și să poată pune altceva în el, fără să fie necesar să aterizeze. Aceasta fiindcă nu toate stațiunile misionare aveau pistă de aterizare. Uneori punea în coș și un telefon, ca să i se spună ce alimente, medicamente sau altceva aveau nevoie. Apoi trăgea coșul sus și își continua drumul mai departe. Acest sistem l-a folosit din plin mai târziu cu cei din tribul Auca.

Maria, soția lui Nate, rezolva corespondența, primea chemări telefonice de la celelalte stațiuni misionare, care erau deservite de această stațiune aviatică. Când Nate era plecat cu avionul, ea ținea mereu legătura cu el prin radio cu privire la locația avionului, altitudine, condițiile atmosferice și combustibil. La acestea se adăugau treburile casei și primirea de musafiri. Toată această muncă o făcea cu bucurie, căci se știa în slujba Domnului pentru binele altora.

În 1953, la Macuma, în partea de sud a junglei, a sosit Roger Youderian cu soția sa Barbara și cu doi copii. De fapt, această stațiune misionară era pe teritoriul triburilor Jivaro, care erau foarte fioroși, trăiau independent, nu aveau nici o legătură cu omul alb, care de peste 400 de ani conducea țara Ecuador. Ei nu admiteau pe nimeni să intre în zonele lor. Nu foloseau decât o sumară îmbrăcăminte, nu aveau bani și nimic din ale civilizației. Ei trăiau ca în epoca de piatră. Ca arme aveau lancea și arcul cu săgeți. Trăiau din vânat și pescuit. La început par prietenoși și ospitalieri, dar te atacă pe neașteptate. La acești oameni Roger a pătruns, i-a vizitat în colibele lor și le-a vorbit despre mântuirea lui Dumnezeu timp de un an. Toată vremea se ruga însă și pentru triburile Atșuaras, verișori cu Jivaro, dar și dușmani de moarte. Cu cinci ani în urmă, misionarul Frank Drown a încercat să pătrundă la ei și a ajuns până aproape de coliba șefului, dar cineva i-a ieșit înainte cu mesajul să se întoarcă înapoi că altfel va fi omorât. Și s-a întors înapoi.

Pe data de 5 iunie 1954, Roger s-a decis să se mute mai aproape de triburile Atșuaras. A părăsit Macuma și, după un drum de două zile pe jos spre sud-est, a ajuns la un loc numit Wambimi, unde Compania de Petrol Shell făcuse câteva case, chiar și o pistă de aterizare. Dar casele au trebuit să le părăsească și acum erau dărăpănate. El s-a oprit aici și s-a apucat să refacă o casă pentru el. Se gândea ca aici să-și facă stația sa misionară. Pista era în bune condiții, doar trebuia tăiată iarba. A lucrat acolo 11 zile și a reușit să aibă o bună locuință. Lucra și se ruga ca Domnul să-i deschidă o ușă de pătrundere la triburile Atșuaras. Și Domnul i-a ascultat rugăciunea. În aceste triburi bântuia o boală denumită leișmaniasis, care atacă nasul, cerul gurii și partea superioară a traheii. E o boală hidoasă care desfigurează fața, produce dureri mari și sfârșește cu moartea. Roger tratase cu succes mai multe cazuri în tribul Jivaro. Deși tribul Jivaro era în dușmănie cu tribul Atșuara și se omorau unii pe alții, vestea că misionarul Roger vindecă boala aceasta s-a răspândit și la tribul acesta.

La Wambimi, Roger abia își terminase casa, încă nu-și adusese soția și copiii și iată că într-o zi s-a pomenit cu Santiaku, omul cel mai temut, șeful de trib nr. 1 de la Atșuara. Avea boala aceasta și îl rugă pe misionar să-l trateze și pe el, cum a tratat și pe alții. Fratele Roger a văzut în aceasta răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile lui. I-a administrat injecția de Repodral și i-a dat drumul acasă. După câtva timp, când s-a făcut mai bine, a venit din nou pentru consultare și acum l-a invitat pe misionar să-i facă o vizită. Roger a ascultat cu toată bucuria invitația șefului să meargă în tribul său, însă, fiindcă știa ce a pățit misionarul Frank cu cinci ani în urmă, i-a spus că acceptă invitația, dar îi cere să vină când găsește cu cale, ca să-i arate drumul. Se gândea că în felul acesta, escortat de șeful tribului, nu va avea nici un necaz. Șeful a acceptat, și astfel într-o zi a venit și l-a luat pe Roger și pe Frank, ducându-i prin jungla plină cu pericole de vipere, șerpi veninoși și fiare sălbatice și după două zile au ajuns la casa lui Santiaku. Avea o casă mare, de trei ori mai mare ca a celor din tribul Jivaro. Frank, care cunoștea bine limba tribului Jivaro, ce e vorbită și de tribul acesta, doar cu mici diferențe, a început să le vorbească din Evanghelie. Ei nu au auzit niciodată nimic despre Cristos Domnul. Indienii Atșuara, care au umplut casa, ascultau cu atenție, iar ori de câte ori fratele Frank se oprea, șeful de trib îi cerea să le mai spună. În sfârșit, când a răgușit, a pus un mic patefon pe care îl aduseseră cu ei, să le vorbească, căci aveau discuri cu porțiuni din Evanghelie în limba lor. Ce s-au mai minunat de cutia care vorbește! Apoi, când vocea lui Frank s-a mai odihnit puțin, a continuat el să le vorbească. Șeful Santiaku arăta un deosebit interes.

Văzând dorința lor, Frank le-a spus că ei sunt gata să mai vină la ei, dar ar trebui să defrișeze o parte din pădure, ca să formeze o pistă pentru aterizarea avionului lor. Ei au acceptat cu bucurie și au promis că fac aceasta. Roger a stabilit fâșia, a însemnat dimensiunile și ei urmau să curețe jungla pe porțiunea aceea. Apoi s-au întors la Wambimi.

După câtva timp, au zburat cu avionul și au văzut că au curățit vreo sută de metri de pădure pentru pistă, dar mai aveau de curățit încă o bună porțiune. N-au putut ateriza, dar le-au lăsat cu coșul îmbrăcăminte spre a-i încuraja la lucru. Au lăsat să treacă o vreme și apoi iar au făcut un zbor de recunoaștere, dar lucrarea nu era gata. Atunci au discutat împreună și Roger s-a hotărât să meargă el din nou la ei. Prin junglă nu sunt drumuri, ci doar unele cărări, care dacă nu sunt umblate, curând dispar, căci vegetația luxuriantă în zona tropicală crește foarte rapid. De aceea, Roger a aranjat cu vreo trei din tribul Jivaro să-l conducă și totodată să-l ajute la purtarea unui radio emițător și a unor provizii de alimente și medicamente.

Cei de la stațiunea aviatică l-au lăsat miercuri pe Roger la Wambimi și așteptau joi să primească vreo comunicare radiofonică, dar n-au primit. Nici vineri, nici sâmbătă n-au primit nimic. Luni se gândeau că trebuie să fi sosit la Atșuaras și îi va chema, dar nici un cuvânt. Atunci i-a cuprins îngrijorarea. Știau că cei din tribul Jivaro sunt ne-convertiți și cunoscuți ca ticăloși, se gândeau nu cumva să-l fi omorât pe Roger. Fiindcă toată dimineața nu i-a chemat, s-au hotărât să meargă în căutarea lui. Au pregătit niște alimente, câteva medicamente în coșul avionului, au pus telefonul și au plecat la drum. Au ajuns deasupra locului, au găsit pista neterminată și se întrebau de ce n-au terminat-o. Atunci au căutat cu înfrigurare să vadă cămașa albă a lui Roger. După câteva minute de zbor pe deasupra, iată, l-au zărit și li s-a încălzit inima. Au coborât la mică înălțime, au oprit motorul să nu fie zgomot și au strigat lui Roger să curețe pista de popor, căci vor să lanseze coșul cu provizii. Roger le-a făcut semn că a înțeles și a cerut indienilor să părăsească pista. Au făcut apoi vreo patru rondouri cu avionul și au lăsat coșul cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, câteva securi și telefonul. Roger a apucat coșul, a luat telefonul și a vorbit cu Frank vreo zece minute, a golit coșul, a pus telefonul, o notă pentru ei și o scrisoare pentru soție. Cei de sus au tras coșul și au plecat.

După ce au aterizat la Wambimi, Frank a spus lui Nate că Roger le-a cerut să vină din nou vineri și să aterizeze acolo, că pista va fi gata. Le-a spus că are nevoie de medicamente, deoarece în trib a început să bântuie gripa și, indienii neavând nici o rezistență la gripă, au cazuri mortale. El n-a putut să le comunice nimic, din pricină că cel ce purta radio-emițătorul n-a vrut să intre în trib.

În ziua de vineri, a plouat toată ziua, astfel că Nate n-a plecat cu avionul, căci știa că nu poate ateriza în noroi. Dar a plecat sâmbătă, căci se făcuse vreme frumoasă. A tot mers, dar nu i-a găsit. A zărit o casă în pădure, dar nu era a lui Santiaku și nu era nici pista. S-a învârtit peste pădurile ecuatoriale, dar nu le-a putut da de urmă. S-a uitat la consumul de benzină și se gândea că trebuie să se întoarcă înapoi, altfel riscă să nu aibă benzină îndeajuns, ca să ajungă acasă. Totuși, simțindu-și responsabilitatea față de Roger, a mai făcut un raid și iată a zărit pista, casa și a aterizat. A mulțumit Domnului, și de obicei folosea antena să-și anunțe soția că a aterizat cu bine, dar acum, de bucurie, a uitat, îndată, Roger apăru lângă avion și fără să salute, fără un cuvânt de bun venit, începu să strige: „Ai adus medicamente?" Era bărbos, obosit, cu cămașa murdară și ruptă în câteva locuri. Se întorsese către indienii care alergau spre el și începu să strige la ei, să le dea ordine. Nate nu-l cunoștea așa. De aceea, îl apucă de braț și îi zise: “Încet, încet că avem timp!" El îl privi lung și zise apăsat: „Noi nu avem timp!" Atunci Nate tăcu, ca să nu se dea în spectacol. Roger luă două sticle cu penicilină, puse serul și le dădu lui Nate, zicând: „Scutură-le bine". Acesta le luă și făcu ce i se spuse. Din nou strigă la câțiva indieni. Și Nate se gândi: „Cum pot aceștia să creadă că el le e prieten când strigă așa la ei?" Dar ei se așezară în rând și fiecare primi câte o injecție, căci toți sufereau rău din pricina gripei. Unii păreau că sunt pe moarte. Santiaku ședea pe o buturugă, se vedea că e bolnav grav. Era tot vopsit, cum e la ei obiceiul când sunt gata să omoare pe alții. În timp ce făcea injecții, Roger i-a spus lui Nate că un alt șef deja a murit; că de îndată ce el a sosit, a făcut injecții celor mai grav bolnavi și s-au refăcut, dar că a terminat penicilina și gripa s-a înrăutățit la aceștia. Ce prețios e medicamentul când omul este între viață și moarte! Când Roger termină o sticlă, o aruncă, dar Nate o ridică și îi zise: „Mai este o picătură". Roger o trase în siringă și o dădu unui copilaș, a cărui mamă insista să aibă milă și de el.

Când a terminat cu injecțiile, mâna lui Roger tremura ca varga. Era istovit. Dar mai sosiră câțiva indieni ce aduceau pe un prieten al șefului. Roger mai vârî siringa și trase ultimele picături pe care i le administra. Apoi se îndreptă de spate, zâmbi către Nate căci își împlinise datoria și zise: „Slavă Domnului!"

Fiindcă ceasul arăta că mai au doar cinci minute, își luară rămas bun și plecară amândoi la avion. Pe drum Roger istorisi cum datorită gripei, toți s-au îmbolnăvit și n-au mai putut lucra la tăierea pădurii pentru pista avionului și a trebuit el singur să muncească din greu, dar cu toată munca depusă, n-a putut s-o termine pentru vineri. Atunci s-a rugat Domnului să-l împiedice pe Nate să plece cu avionul. Vineri toată ziua a lucrat din greu prin ploaie la tăierea de copaci, la scoaterea buturugilor, că era istovit, dar nu s-a lăsat până ce a terminat. Acum se ruga ca Domnul să-l trimită pe Nate în ziua de sâmbătă. Toată dimineața înainte de masă au așteptat, dar nu s-a auzit zgomotul avionului. După-masă, când era descurajat, s-a auzit, dar a trecut la distanță și s-a dus. După vreo jumătate de oră s-a auzit din nou, dar în loc să se audă tot mai tare, semn că se apropie, s-a auzit tot mai slab și a dispărut. Atunci a chemat pe indieni la ascultarea Evangheliei și la rugăciune și deodată indienii, care au un auz ascuțit, au strigat: „Vine! Vine!" El le-a zis: „Doar vi se pare". Peste câteva clipe însă a auzit și el, atunci au ieșit afară și au văzut avionul. Nu se poate descrie bucuria - spunea el - când au văzut că avionul aterizează pe pista lor. Dar situația bolii lor era prea critică. Acestea au fost faptele care l-au determinat să fie în tensiune. În dosul tuturor lucrurilor însă se poate vedea binecuvântată mână a Domnului, care a avut și are milă de cei păcătoși. El deschide uși pe care nimeni nu le poate închide.

Eforturile dragostei pentru tribul Auca

După binecuvântatele experiențe avute cu aceste triburi de indieni, pe care au reușit să-i ajute, cei cinci misionari: Jim Elliot, Pete Fleming, Ed McCully, Roger Youderian și pilotul Nate Saint s-au hotărât să pătrundă și la tribul Auca. Știau că nu e ușor. Indienii Auca erau ucigași ai omului alb ori de câte ori acesta încerca să intre pe teritoriul lor. De aceea, ei au zis că întâi trebuie să le câștige prietenia. În scopul acesta au decis să facă mai multe raiduri cu avionul lor pe deasupra tribului, să le lase daruri cu coșul avionului mai multe săptămâni la rând și numai după aceea să aterizeze și să ia legătură cu ei.

Această hotărâre a fost luată în casa lui Nate Saint și a doua zi, pe data de 2 octombrie 1955, Nate a bătut-o la mașina sa de scris. Hotărârea trebuia să rămână secretă, ca nu cumva alții să le încurce planurile. Când Ed și-a mutat familia la Arajuno, pe data de 19 septembrie, a cerut lui Nate să facă un zbor de observare asupra tribului Auca. Ei n-au putut vedea mult, decât ceea ce au văzut cu doi ani înainte Jim și Pete, un vast ocean verde de pădure ecuatorială. Numai un ochi bine deprins cu un așa peisaj putea să distingă anumite colibe după puținul fum ce se zărea slab prin desișul pădurii. Doar râul se vedea bine că șerpuia prin oceanul acesta de verdeață. Apoi, au ajuns deasupra unei poienițe cultivată cu manioc, o plantă tropicală ce produce tuberculi din care se face un fel de făină. Erau vreo 15 poienițe din acestea, locuri de unde fuseseră tăiați copacii spre a avea teren cultivabil. Și se zăreau puțin și câteva case.

La 29 septembrie au făcut alt zbor de recunoaștere și au observat și alte poienițe ale tribului Auca. La câteva zile după aceasta, fiind toți împreună, au luat hotărârea pomenită mai sus. Cu orice preț voiau să pătrundă la tribul Auca, să le vestească Evanghelia. Era o hotărâre mare, căci știau bine cum atâția alții înainte de ei au fost masacrați. Ei doreau întâi să le dovedească că nu le sunt dușmani, ci prieteni. Pentru aceasta au plănuit zborurile la joasă înălțime deasupra tribului, ca să le lase coșul cu diferite cadouri.

Primul zbor de acest fel a fost pe data de 6 octombrie 1955, când le-a lăsat o căldărușă de aluminiu cu capac. Înăuntru au pus 20 de nasturi colorați, nu pentru îmbrăcăminte, căci n-o aveau, ci pentru ornamentație, un sac cu sare, căci tribul Auca nu avea sare și ei se gândeau că poate vor găsi cumva s-o folosească și 15 panglici frumos colorate. Era primul efort. Când au ajuns deasupra unei poienițe, au zărit o casă mai mare și altele mai mici în jurul ei. Nu departe curgea un râuleț, care avea o frumoasă plajă de nisip. Jos, prin poieniță se observau poteci bătătorite, dovadă că acele case erau locuite. Ușa avionului era luată și acolo au instalat mecanismul de coborâre a coșului cu cadouri. Au coborât la joasă înălțime și au redus viteza la 65 mile pe oră, dar jos nu se putea observa nici un om. Au făcut vreo șase ronduri având coșul jos, panglicile fluturând în adierea vântului, apoi i-au lăsat conținutul pe o potecă, nu departe de o casă. Nu știau ce vor zice, dar ei considerau că au făcut un început bun și s-au întors la Arajuno mulțumind Domnului.

Vineri 14 octombrie, au mers cu alte daruri, spre a lansa al doilea mesaj de pace și bună învoire, la casa următoare. S-au uitat cu binoclul după primul cadou lansat, însă nu mai era acolo, fusese luat. De data aceasta, nu departe de casă, pe râu erau trei sau patru canoe. Aceasta le spunea că cineva trebuie să fie pe acolo. Au început rondurile. Cu binoclul l-au observat pe primul auca, apoi alți trei au ieșit din casa mare acoperită cu frunze. Coșul a fost lăsat, dar de data aceasta nu a ajuns pe cărare, ci în râu. Îndată unul din ei a sărit în râu și a luat cadoul. Alții vreo opt au alergat la râu și examinau cadoul. Misionarii s-au înălțat cu avionul, în timp ce inima le tresaltă de bucurie că indienii nu au fugit de ei să se ascundă și că darul era în mâinile lor.

După nouă zile au plecat din nou și au țintit să lase cadoul la casa următoare. De data aceasta de frânghie era legat și un alt coș gol, în cazul că ar vrea să răspundă și ei cu un cadou. S-a întâmplat însă că n-au nimerit ținta, căci coșul s-a agățat la vreo 300 metri de cărarea spre manioc. În fugă au pregătit un al doilea coș, au lansat frânghia, au făcut câteva ronduri până ce coșul s-a stabilit pe punctul din centru; atunci, de la vreo 60 m înălțime au lăsat coșul pe pământ, la câțiva pași de casă. Indienii au alergat și l-au apucat, dar când cei de sus au vrut să tragă frânghia, ea era ținută. Nu știau dacă au pus ceva greu în coș sau de ce nu o pot trage. Îndată, au văzut pe unul că alerga și le făcea semn cu mâna, apoi s-a reîntors și a pus ceva în coș, iar ceilalți au dat drumul coșului. De bucurie, ei au mai aruncat un mototol de panglici, iar unul de jos s-a aruncat și l-a prins. Cei de sus au strigat, iar cei de jos au răspuns și ei cu strigăte de bucurie, și-au făcut cu mâinile și au plecat pe deasupra firului apei râului Curaray. Acum se gândeau că poate nu peste mult timp vor putea acolo pe plajă să facă primul contact, dacă Domnul binecuvântează eforturile lor.

Pe 12 noiembrie au plecat din nou. Era o sâmbătă frumoasă. Au luat cursul râului și au zărit alte case și locuri cultivate, care erau împrejmuite cu un gard împletit ca de nuiele, pentru ca animalele sălbatice să nu le calce culturile. Au ajuns la casa unde a patra oară și-au lăsat darul și acum din nou au lăsat coșul. Cei de jos au alergat, au luat din coș darurile și au pus în coș o găteală de cap din pene colorate, așa cum poartă indienii. Pentru misionari era un semn că pot lega prietenie cu ei spre a le vesti Evanghelia.

La 26 noiembrie, Nate Saint a notat în jurnalul său că săptămâna trecută, la Arajuno, doi indieni au ieșit dintre tufișuri, s-au apropiat de avion și i-au zis: „De ce sunteți nebuni și dați mereu acele cadouri la indienii Auca?" Dar ei n-au dat importanță, căci erau tocmai gata să decoleze, și au plecat. La a patra casă, îi așteptau doi oameni pe o platformă ridicată în mijlocul poieniței, care le făceau semne cu mâinile. Ei au făcut ronduri joase deasupra poieniței, ca să poată fi recunoscuți când vor ateriza. Au lansat aici o secure și patru piepteni de plastic. S-au dus la casa a treia și au lansat și acolo câteva cadouri. Un bătrân, care stătea lângă casă, le-a făcut semn cu mâna, parcă îi chema să coboare jos. Ruga misionarilor din avion era ca Domnul să-i trimită curând la Auca.

Înainte de noua vizită programată pe 3 decembrie 1955, Ed și Nate și-au făcut fotografii mărite la dimensiunile lor naturale, ca să îi poată recunoaște când vor ateriza la ei. La al nouălea zbor, au constatat că indienii Auca au mai tăiat din copacii ce despărțeau două poienițe la casa a patra, iar pe platformă erau doi bărbați, care le făceau cu mâna. Aceștia erau îmbrăcați în hainele ce ei le lansaseră cu coșul. Le-au lăsat și acum câteva daruri și s-au dus la casa a treia. Mare le-a fost mirarea când au zărit aici pe acoperișul casei un model mare de avion. Aceasta dovedea dibăcia oamenilor din tribul Auca. Și aici era acum o platformă ridicată, mai mare ca cealaltă și la o înălțime de vreo 5 metri de la pământ. Pe ea stăteau un om complet îmbrăcat în hainele primite. Cei de sus, din ușa avionului, i-au făcut cu mâna, iar cel de jos a răspuns făcând și el semn cu mâna. I-au lăsat un cadou la picioarele sale. Alături de el erau două femei. Au făcut câteva fotografii, ca și în celelalte ocazii. Acum, fiind tăiați copacii, poienița era mult lărgită, putând să coboare foarte jos, la vreo 18 metri deasupra lor. Mai sus în poieniță au observat că două persoane, cu securile lansate de ei, tăiau copaci. Erau două femei tinere. S-au ridicat puțin și au trecut a patra casă, unde au lansat și acolo coșul, care a atins pământul. Din dosul casei, mai mulți indieni și copii au alergat la coș, au luat ce a fost în el, apoi cei de sus au vrut să-l tragă sus, dar era ținut de indieni, care după un minut și jumătate i-au dat drumul. În coș au pus și ei un cadou de culoare roșu aprins și de mărime bunișoară. Era o altă podoabă de cap indiană. Acum se gândeau că pe acestea o să le aibă pe cap când vor ateriza pe teritoriul lor.

Pe 10 decembrie Nate a scris în jurnalul său că, în discuțiile lor, au decis ca pe data de 2 ianuarie 1956 să aterizeze la tribul Auca. Au făcut planul în toate detaliile. După ce vor ateriza, vor aștepta să vină indienii la ei. Acum urmau să găsească locul potrivit pentru aterizare. De aceea, la ora 9:30 dimineața, cu cadourile la bord și cu vopsea ca să poată însemna locul de aterizare, au plecat din nou să-și vadă vecinii. Au ajuns deasupra râului Curaray și, deși șerpuiește mult, totuși au găsit o plajă de vreo două sute și ceva de metri, care li s-a părut potrivită pentru aterizare. Au coborât până aproape să o atingă, au însemnat-o cu vopsea și au numit-o „Palm Beach". Au măsurat distanțele până la casele Auca, făcuseră vreo trei minute, deci pe jos erau vreo 7 km. La casa a treia erau două femei, iar stăpânul casei era pe platformă. Avea pe el o cămașă vărgată cu roșu și negru, pe care i-o lansaseră săptămâna trecută. Acum i-au aruncat o pereche de pantaloni, pe care i-a prins ca pe o minge. La casa a patra au găsit patru bărbați îmbrăcați cu bluze, iar copiii și femeile erau în costumele lor de la creație. Câțiva copaci care fuseseră în calea avionului, acum erau tăiați. Au făcut câteva ronduri joase și au strigat în limba lor: „Ne place de voi! Vă iubim!" Apoi le-au lăsat cadourile. De data aceasta cadourile erau însoțite de fotografiile mărite ale misionarilor și un desen al avionului care le-a adus cadourile. Când frânghia a ajuns deasupra capetelor lor, au și apucat-o cu toții, afară de unul care avea ceva în mâini. Au luat cadourile și fotografiile în mărime naturală, iar omul ce avea ceva în mâini a pus cadoul său în coș. Toți se uitau mirați la fotografii. Misionarii au tras coșul sus și au plecat. În coș era un cadou învelit în scoarță de copac. Întrucât săptămâna trecută le-au dus un pui mare de găină, se gândeau că e vreo pasăre. Nate voi să-și vâre mâna să vadă ce e, dar o trase rapid căci se temu să nu fie un șarpe. Se uitau bine printre scoarță și zări un papagal frumos cu o banană puțin descojită, ca să aibă pentru drum.

La aterizare, au împărtășit la ai lor impresiile din această călătorie, spunându-le că au găsit un loc potrivit pentru aterizare. Împreună au mulțumit Domnului că s-au întors cu bine.

La 17 decembrie le-au dus din nou cadouri și au primit iarăși ceva învelit în scoarță de copac. Înăuntru era o pasăre neagră vie și o furcă de tors cu bumbac pe ea.

Zilele următoare le-au petrecut în discuții despre planul lor de a coborî la Auca. Soția lui Pete Fleming le-a spus că Pete a scris în jurnalul său zilnic că e gata să-și dea viața pentru Auca. Soția lui Jim a reamintit tuturor ceea ce se știa despre Auca, dar Jim a intervenit, zicând: „Dacă Dumnezeu dorește așa ceva, eu sunt gata să mor pentru salvarea acestor oameni". Încă în timp ce era student, Jim a scris: „Nu e nebun cel ce dă ceea ce nu poate păstra, ca să câștige ceea ce nu poate pierde".

Pe 23 decembrie au dus iarăși cadouri și au primit și ei pește prăjit, vreo trei pachete cu alune, tuberculi de manioc copți pe jăratic, două veverițe omorâte, un papagal viu, două ulcioare de lut care s-au făcut cioburi, o bucată de carne friptă și o coadă de maimuță afumată.

La Crăciun au fost la Arajuno și au discutat plecarea soților la tribul Auca. Unele soții erau puțin cam îngrijorate, căci spuneau că ar putea să rămână văduve, dar știau că atunci când El Își scoate oile, El merge înaintea lor. Deci, nu li se poate întâmpla decât ceea ce El îngăduie. A fost un timp de cercetare personală și de deplină încredințare pe brațul Domnului. Aceasta din cauză că nimeni din cei ce au călcat pe teritoriul Auca până atunci, nu a scăpat cu viață. De comun acord, au stabilit ca pe data de marți 3 ianuarie 1956 să aterizeze la Auca.

Nate Saint a scris în jurnalul său: „O, de am fi mișcați de milă, cum a fost Domnul nostru! O, de am vărsa lacrimi de pocăință pentru aceia pe care nu am reușit să-i scoatem din întuneric! Dincolo de scena frumoasă a Betleemului, de am vedea agonia ce L-a frânt pe Domnul la Golgota! El să ne dea o nouă viziune a voii Sale cu privire la cei pierduți și la responsabilitatea noastră! Domnul să ne dea o nouă viziune a voii Sale cu privire la acești oameni, care trăiesc ca în epoca de piatră; atunci cuvântul sacrificiu ar dispare și din gândul și din vorbele noastre... Doamne, Dumnezeule, vorbește inimii mele și dă-mi harul să cunosc sfântă Ta voie și bucuria să umblu în ea! Amin".

Luni 2 ianuarie 1956, a fost ziua pregătirilor. Fiecare și-a rânduit echipamentul de care credea că are nevoie. Seara, când s-a culcat, Nate, pilotul, care avea mare responsabilitate de toate zborurile, nu a putut să doarmă. S-a rugat, a repetat versete biblice din memorie. La ora 4 dimineața a ațipit puțin până la ora 5:45, când au început să se miște prin casă.

În ziua de 3 ianuarie 1956, au mânat împreună, au avut o oră de rugăciune și au încheiat cu cântarea:

Noi ne sprijinim pe Tine,
Scutul și Apărătorul nostru,
A Ta e bătălia,
A Ta va fi gloria.

Când biruitori vom trece în final
Prin splendidele porți de mărgăritar;
Atunci la Tine ne vom odihni
Pe veșnicii de veșnicii.

Fiindcă avionul misiunii era mic, ușor și nu putea duce multă încărcătură, în primul transport l-a luat pe Ed cu echipamentul său și la ora 8 au plecat. Deși era încă puțină ceață, au aterizat cu bine și au descărcat bagajele. Ed a rămas acolo, filmând cu camera, iar Nate s-a urcat în avion și a plecat. La al doilea transport l-a dus pe Jim și pe Rogers cu bagajele lor. Ca să nu se adâncească roțile în nisipul de pe plajă, au dat drumul puțin presiunii din cauciucuri, lucru ce s-a dovedit bun la aterizarea pe plajă. Au descărcat avionul, Nate s-a întors la bază, iar cei trei s-au apucat să curețe plaja. La a treia călătorie, Nate a luat stația de radio, spre a putea comunica cu baza, a luat o seamă de scule necesare, niște scânduri să-și facă un adăpost într-un copac și hrană. A plecat, iar când a fost pe deasupra caselor Auca, a strigat la ei să vină a doua zi la râul Curaray să-i întâlnească, apoi s-a îndreptat spre plajă și a aterizat. Au descărcat totul în grabă. Cei trei ce rămăseseră pe plajă au găsit un copac pe care l-au crezut potrivit spre a-și face adăpostul între crăcile lui, au improvizat o scară și o platformă sus unde să poată dormi. Apoi cu toții i-au făcut un acoperiș de aluminiu, ca să nu-i plouă.

Fiindcă au lucrat de zor, erau cu totul transpirați și un roi de musculițe și țânțari zbura în jurul lor, încât nu știau cum să se apere. Nate a apreciat totul și fiindcă era spre seară, s-a urcat în avionașul lui și a plecat la bază, ca să vină a doua zi dimineața.

Miercuri dimineața, 4 ianuarie 1956, Nate și Pete au urcat bagajele în avion și au plecat. Când au zburat pe deasupra caselor indienilor, nu se vedeau grupuri, ca altădată, ci doar ici-colo câte unul. Ei își ziceau că desigur sunt pe drum spre plajă. Când au aterizat, cei trei le-au spus cum noaptea a venit puma, leul junglei, i-au auzit urletele și i-au văzut urmele pe nisip. Locul era frumos, plin de palmieri, dar ca într-o pădure tropicală, erau tot felul de fiare sălbatice.

După ce au descărcat, Nate a căutat să vadă ce are stația de radio că n-au putut transmite nici un mesaj și a găsit că la microfon nu era strâns un mic șurub și nu făcea contact un fir. Imediat a chemat baza și a anunțat-o pe Maria, soția sa, că toți sunt bine. Toată ziua au petrecut-o împreună, dar n-a venit nici un indian Auca. Când s-a înserat, Nate și Pete s-au urcat în avion și au plecat să doarmă la baza misiunii.

Joi dimineața, 5 ianuarie, Nate și Pete au sosit cu bine. Având timp liber, Nate și-a scris jurnalul. El spunea că a observat dimineața pe nisip urme proaspete de pași, că la ora 5 cei din copac au îndreptat lumina lanternei spre locul unde seara au lăsat o secure și nu mai era acolo, ci a fost luată. După 15 minute toată jungla răsuna de fraze strigate de ei în auca, căci învățaseră câteva. Toată ziua însă nu a apărut nimeni. Seara, Nate și Pete au plecat la Arajuno să doarmă, iar ceilalți s-au urcat la dormitorul lor în copac. Doi dormeau, iar unul făcea de strajă.

Vineri, 6 ianuarie, după ce au sosit, Nate și Pete au stat sub un adăpost pe care l-au făcut pe plajă drept bucătărie. Ed era la capătul plajei, Roger la centru, iar Jim la celălalt capăt al plajei. Era pe la ora 11:15. Ed striga fraze în auca.


O voce clară de bărbat răspunse de dincolo de râu și ieșiră în luminiș. Era un tânăr și două femei, una de vreo 30 de ani și alta de vreo 16 ani. Se aflau în fața lor, fără îmbrăcăminte, doar cu o legătoare la încheietura mâinii, în jurul mijlocului și la genunchi. Misionarii au fost surprinși, dar au strigat în auca: „Puinani", adică bine ați venit. Bărbatul a început cu un potop de cuvinte neînțelese de ei, dar gesturile lui, mereu arătând spre fată, le dădeau de înțeles că vrea să o vândă sau că le-o dă ca dar.

Presupunând că ar vrea ca cineva să meargă dincolo la ei, Jim își ridică pantalonii săi scurți și trecu prin râu de partea cealaltă. Fata se apropie de râu, ceilalți doi o urmară. Când Jim ajunse la ei, i-a luat de mână și i-a trecut în partea lor. Toți i-au primit cu zâmbet și le-au spus: „Puinanis", spre a-i face să înțeleagă că nu au de ce să se teamă. Cei trei auca începură să vorbească între ei. De altfel, nu arătau nici o sfială și nici frică. Roger s-a dus și le-a adus câteva cuțite pe care le-au primit cu bucurie. Nate le-a dat o machetă de avion. Ceilalți s-au dus și au luat aparatele de fotografiat și i-au prins pe peliculă. Femeile se uitau la ziarul „Time”. Bărbatul s-a apropiat de avion și părea că ar vrea să urce în el. Imediat lui Nate i-a venit în gând să-l ia într-un raid pe deasupra caselor și să-l facă să strige în limba lor să vină la râu. Îi deschise ușa și îl îndemnă să urce. Fără să stea pe gânduri, urcă, și Nate își luă zborul. Zburau la mică înălțime și tânărul striga mereu. Nate însă nu știa ce strigă. După câteva ronduri, s-au reîntors la plajă. Aici sări din avion bătând din palme. Misionarii și-au îndreptat fața spre cer și au mulțumit Domnului pentru această întâlnire. În ei ardea dorul mântuirii pentru acești oameni, dar erau împiedecați de limbă, nu-l puteau împărtăși. Apoi i-au servit pe musafiri cu sandvișuri și limonada. Fiindcă se înserase, Nate și-a luat jurnalul, filmele făcute, le-a pus în avion să le ducă în siguranță la bază, a chemat pe Pete și au plecat.

Musafirii au vrut să rămână să doarmă pe plajă, dar fata nu a vrut, ci a plecat în josul râului. Bărbatul a plecat și el, dar cealaltă femeie s-a culcat lângă focul bucătăriei lor de pe plajă. Dimineața, când Jim s-a sculat, focul încă ardea, dar ea dispăruse.

Ziua de sâmbătă, 7 ianuarie 1956, a trecut fără să se întâmple ceva deosebit. Când Nate a făcut observarea caselor auca, a văzut pe bărbatul care fusese la ei și i-a făcut cu mâna.

Duminică dimineața, 8 ianuarie, când era să plece, Pete a zis celor de la baza misiunii să se roage, că în ziua aceea poate se întâmplă ceva. Nate stabilise cu soția lui să ia legătura prin radio la ora 12:30. La acea oră, i-a spus că a văzut din avion un grup de vreo zece auca, care venea spre plajă și că o va chema iar la ora 4:30, dar să se roage pentru ei. Misionarii sperau că va veni o delegație să-i invite în satul lor.

La ora 4:30, Maria, la Shell Mera, a deschis radioul să primească comunicarea din partea soțului, să știe dacă au fost invitați în sat, dar nimic. S-a mai uitat la ceas, era vremea să fie chemată. Stătea lângă aparat cu soția lui Pete, dar nimic. Afară atmosfera era bună, nici o interferență. La Arajuno, soția lui Ed și cea a lui Roger stăteau lângă radioul lor deschis să primească vești, dar tăcere. După mai multe minute au chemat pe Maria, soția lui Nate, care le-a spus că nici ea nu are nici o veste. Acum nu știau ce să creadă. Era prima dată că Nate, care pilota avionul din 1948, nu comunica nimic soției. A trecut o oră și nimic. Nu voiau să se gândească la rău, ci își ziceau că probabil stația lor de radio s-a deranjat. Se făcuse seară și Nate cu Pete nu mai soseau; ce se întâmplase? Și în noaptea aceea nici una dintre soții n-a dormit, căci somnul le dispăruse.

A doua zi, luni dimineața, 9 ianuarie, tăcere. Nici o veste, nici un semn. Îngrijorarea soțiilor a început să crească. Johnny Keenan, colegul de pilotaj al lui Nate, de la baza misionară, a urcat în avionul său și a plecat spre plajă în recunoaștere și urma ca la ora 10 să comunice Mariei prin radio. Dar la ora 9:30, Johnny a comunicat că nu a văzut pe nici unul din misionari, că avionul a fost vandalizat, tot ce a fost de pânză era rupt. Imediat a fost anunțat generalul-locotenent William K. Harrison, comandantul șef al Serviciului Aerian de Salvare din Marea Caraibilor și la fel Stația de Radio HCJB din Quito. Stația și-a întrerupt emisiunile și a anunțat dispariția celor cinci misionari în teritoriul Auca. Era o veste tristă care a zguduit lumea creștină. Încă nu se știa dacă toți au fost uciși sau dacă unii au scăpat când s-a dat atacul asupra lor și se aflau undeva prin junglă.

Barbara, soția lui Roger și Marilou, soția lui Ed, au zburat îndată de la Arajuno la Maria, care se afla la Shell Mera, spre a afla ce s-a întâmplat.

Luni seara, fiind de față misionarul Frank Drown și Dr. Art Johnson, medic la Spitalul Vozandes, afiliat cu Stația de Radio HCJB din Quito, au hotărât să formeze echipe înarmate care să pătrundă pe teritoriul Auca în căutarea lor. Un pluton de soldați voluntari a anunțat că este gata de plecare. La fel, o seamă de credincioși din tribul Jivaro, unde misionarii au lucrat înainte, au anunțat că sunt gata să plece.

Marți dimineața, 10 ianuarie 1956, Elisabeta Elliot, Rachela Saint, sora pilotului Nate, Frank și alți misionari au sosit la Shell Mera. Pe unde scurte au primit vestea că un elicopter al Forțelor Armate a plecat din Panama spre Ecuador să ajute în această căutare.

Miercuri, Keenan a făcut al patrulea zbor de recunoaștere pe deasupra plajei și a anunțat că a găsit un cadavru. Era la un sfert de milă de Palm Beach, plutea pe apă cu fața în jos. Avea pantaloni kaki și bluză albă. Imediat Barbara a zis că acela nu e Roger, fiindcă el nu avea așa pantaloni. Miercuri după-masă, la Arajuno a sosit un avion militar S.U.A., care a adus elicopterul ce trebuia montat imediat ca să poată pleca. Vreo 30 de soldați din Ecuador, indieni Jivaro și câțiva misionari au plecat și seara au ajuns la confluența râului Oglan cu Curaray. Aici au rămas să înnopteze. Misionarul Frank a organizat grupul. Unul a mers să închirieze canoe, altul avea grija bagajului, altul șef, iar doi cu măsurile de pază. S-au culcat apoi pe frunze de bananier și câțiva au făcut de strajă toată noaptea. Tot miercuri după-masă, Keenan a anunțat prin radio pe Maria că a găsit un al doilea cadavru. Din avion nu știa al cui este.

Joi la ora 10, Keenan a plecat din nou cu avionul, a ajuns grupul din canoe pe râu și a vorbit cu Frank prin radio. Curând au mai sosit alte două canoe cu indieni Chiciua, unde a lucrat Ed. Tuturor li s-a atras atenția să fie cu mare grijă. Unul din indienii Chiciua a anunțat că el a găsit corpul lui Ed la marginea râului și i-a luat ceasul de pe mână să-l predea soției. Avionul lui Keenan, elicopterul armatei, un hidroavion ușor al Serviciului Aerian de Salvare au continuat căutarea toată ziua. Colonelul Izurieta cu un avion al armatei din Ecuador supraveghea toată căutarea și era gata să intervină dacă cineva i-ar fi atacat. Seara, aviația retrăgându-se, au anunțat că au găsit pe patru din cei cinci misionari.

Vineri, 13 ianuarie, echipele pe jos și cele din canoe aveau să se întâlnească la ora 10 cu elicopterul militar pe plaja Palm Beach. Ei s-au sculat la ora 6 dimineața și au plecat, ca să poată ajunge la timp. Apropiindu-se de locurile indicate, au cules cadavrele. Unul a fost prins sub crengile unui copac căzut, numai un picior cu ciorap gri fiind deasupra apei murdare a râului. Cureaua roșie cusută cu model arăta că e Pete. Un altul dus de ape era Nate Saint, ce avea doar o mână afară; i-au legat mâna cu o frânghie și l-au tras în canoe. Altul era la o margine pe nisip. Au adus toate cadavrele pe plajă și le-au așezat cu fața în jos. Nu se știa de al cincilea. La plajă, soldații cu armele au format un cerc puțin la distanță, iar Frank a pus să facă o groapă comună sub copacul în care își făcuseră dormitorul. Erau cele patru cadavre, lipsea cel al lui Ed, pe care îl identificase cu o zi înainte un indian Chiciua. Semnele arătau că toți au murit străpunși cu săgeți și cu sulița.

Abia pe la amiază a sosit și elicopterul militar. Tocmai începuse o mare ploaie torențială. Din elicopter, cu aparatul de fotografiat în mână, sări Cornel Capa, un corespondent fotograf al revistei „Life" și fotografia cadavrele, plaja, împrejurimile. Turna cu găleata, dar prin ploaie, cadavrele au fost duse și așezate în groapă. În timpul acesta a sosit și un grup de indieni care aduceau cu greu prin noroi trupul lui Ed; l-au așezat alături de celelalte patru trupuri, au tras țărâna, le-au acoperit, apoi au plecat.

Sâmbătă dimineața, 14 ianuarie 1956, comandantul elicopterului militar a invitat pe cele cinci văduve să meargă să le arate mormântul soților lor. Când au ajuns pe plajă, el le-a arătat locul. Ele au îngenuncheat și cu capul lipit de geamurile elicopterului au privit locul unde zăceau osemintele celor pe care i-au iubit, dar care în dragostea lor pentru tribul Auca au fost gata să moară.

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUSE KLINKER ( CARAMIDA KLINKER )...Vezi aici!