Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Lumini peste veacuri - David Livingstone

Publicat la 2012-01-25 de Traian

David Livingstone a fost misionarul care a străbătut Africa, de la o coastă la cealaltă, cu Evanghelia. El s-a născut la 19 martie 1813 și a fost al doilea băiat din cinci copii ai familiei Neil Livingstone. Atât tatăl, cât și mamă-sa au fost buni credincioși. Ei erau săraci și au muncit din greu ca să-și câștige existentă. Tatăl său se ocupa cu vânzarea ceaiurilor. Era om integru, foarte sever, bun învățător de școală duminicală, căci cunoștea bine Scripturile, abstinent de la băuturile alcoolice, om al rugăciunii, înflăcărat susținător al lucrării misionare și harnic răspânditor de tratate și literatură creștină. El însuși era un pasionat cititor al cărților creștine.

Familia Livingstone își avea originea în insula Ulva, cunoscută ca „insula lupilor". Bunicul său cunoștea arborele genealogic al familiei și multe amănunte pe o perioadă de șase generații în urmă. În 1792, bunicul a părăsit Ulva, mutându-se la Blantire, vreo 10 km de Glasgow, Scoția.

Neil, tatăl lui David, cerea copiilor ascultare și punctualitate. Când se întuneca, el obișnuia să închidă ușa mare de intrare în curte. Odată, în copilărie, David a întârziat și când a sosit acasă, a găsit ușa încuiată. Și-a dat seama că el e vinovat, de aceea, n-a bătut la ușă, n-a strigat, ci s-a așezat pe prag să doarmă acolo. Într-un târziu, mama îngrijorată a dat să se uite la stradă și l-a găsit pe prag. Așa a învățat regula punctualității pentru toată viața și atunci a luat pentru el hotărârea să-și bucure părinții, nu să-i supere.

El a fost un băiat foarte silitor la învățătură. La vârsta de 9 ani, David a învățat Psalmul 119 și l-a spus pe dinafară în două rânduri la biserică, doar cu cinci mici greșeli. Pentru aceasta, învățătorul lui de școală duminicală i-a dat ca premiu un frumos Noul Testament.

Părinții fiind săraci, la vârsta de 10 ani, David a trebuit să meargă să lucreze la o fabrică de țesătorie. Cu o parte din plata pentru prima săptămână de lucru, el și-a cumpărat o carte de gramatică a limbii latine. Cu toate că lucra de la ora 6 dimineața până la ora 8 seara, el a fost gata să se înscrie la cursuri serale de la ora 8 la 10, iar când sosea acasă, deși era obosit, nu se culca, ci studia până târziu. Adeseori trebuia să vină mama să-l trimită la culcare. Chiar și la fabrică, în timp ce lucra, avea și cartea deschisă în fața lui. La 16 ani, David era foarte familiar cu Virgil și Horațiu în latină și mulți alți clasici. Cărțile de știință și călătorii erau desfătarea sa. Când avea vreo jumătate de zi de sărbătoare, alerga la cariera de piatră și făcea colecție de specimene de pietre sau își îmbogățea colecția lui de plante.

În 1830, la vârsta de 17 ani, datorită studiilor serale, a putut intra student la Universitatea Glasgow să studieze medicina și teologia.

Într-o scrisoare adresată conducerii Societății Misionare Londoneze, în anul 1838, el spunea că, la vârsta de 12 ani, a început să reflecteze la starea sa ca păcătos și nu se socotea vrednic să primească iertarea. Considera că, fiind nevrednic, trebuie să se petreacă o minune ca să o poată primi. Astfel, a rămas în stare de pasivitate.

Convertirea lui s-a petrecut în timpul studenției, la vârsta de 20 ani, prin citirea unei cărți. Atunci a înțeles adevărul Evangheliei și a primit mântuirea prin credință în jertfa Domnului Isus Cristos. În timp ce studia la universitate, el a simțit chemarea să plece misionar în China. Atunci a căutat să cunoască cât mai mult despre China, despre viața și obiceiurile populației de acolo. Prietenii lui l-au sfătuit să ia legătură cu Societatea Misionară Londoneză. În 1838, a făcut cerere la această societate, oferindu-se să meargă misionar. Societatea i-a acceptat cererea. În septembrie, a fost chemat la Londra să întâlnească conducerea societății și să fie supus la două examinări. O examinare consta din pregătirea unei predici pe care urma s-o țină într-o biserică la care avea să fie trimis. Îmbolnăvindu-se un predicator, David a fost trimis să predice acolo. După ce a citit textul, privind asupra mulțimii, a avut un lapsus și-a uitat toată predica ce a pregătit-o cu atâta grijă. După câteva momente de tăcere, el le-a spus: „Prietenii mei, am uitat tot ce am vrut să vă spun", apoi a coborât de la amvon și a părăsit biserica. Deci, a căzut la această examinare. Cineva însă a stăruit să fie supus din nou și atunci a reușit.

În acea vreme, în China a izbucnit războiul pentru opium și au fost închise granițele. Astfel, Livingstone a suferit decepția că n-a putut merge misionar în China. Uneori, ceea ce nouă ne pare o răsturnare a planurilor, poate fi o adevărată binecuvântare. El face să se năruiască planurile noastre, ca să-și realizeze planurile Sale. În starea aceasta de dezamăgire, Dumnezeu a făcut să-l întâlnească pe Robert Moffat, care, după 23 ani de muncă misionară în Africa de sud, s-a reîntors în Anglia în concediu și istorisea bisericilor experiențele sale de pe câmpul de misiune și arăta marile nevoi ale triburilor din Africa. Moffat a spus: “Într-o dimineață senină, am numărat fumul focurilor a vreo sută de sate înspre nord, unde niciodată n-a fost nici un misionar". Aceste relatări au aprins inima tânărului David Livingstone cu dorința să meargă și el misionar în Africa.

Întâlnirea a fost cu adevărat providențială. Ea a legat inima lui de Africa și de sufletele de acolo încât, la moartea sa, africanii au fost gata să-i scoată inima din piept, să o îngroape în Africa și numai trupul să-l trimită spre înmormântare în Anglia.

Societatea Misionară a făcut toate aranjamentele, ca David Livingstone să poată pleca în Africa. El și-a primit licența de medic în noiembrie 1840 și n-a avut timp să petreacă în familie decât o noapte. În dimineața de 17 noiembrie, la ora 5, s-a pregătit de plecare. David a luat Biblia, a citit Psalmul 121 și 135, apoi s-au rugat. Tatăl său l-a condus până la Glasgow, unde David urma să facă ultimele pregătiri cu societatea și să se îmbarce pe vapor. La Glasgow, pe data de 20 noiembrie, a fost ordinat ca misionar, iar pe 8 decembrie 1840, a plecat cu vaporul spre Africa. Pe acea vreme, călătoria pe apă dura luni de zile. Pe vapor, căpitanul a avut un deosebit respect față de el și mereu îl invita în cabina sa. Datorită felului său de a fi gata să învețe ceva de la oricine și datorită spiritului său de cercetare, acolo în cabină a făcut cunoștința cu o seamă de aparate speciale și căpitanul îi fu profesor nu numai în mânuirea acelor aparate, ci și în ce privește observarea cerului și orientarea în timpul nopții, cunoștințe care i-au fost mult folositoare în călătoriile sale de mai târziu prin junglele Africii.

Când a debarcat la Algoa Bay în Africa de sud, Livingstone s-a îndreptat spre Kuruman, în țara Beciuana, unde a sosit în iulie 1841. Aici urma să țină locul lui Moffat până la reîntoarcerea lui.

Odată cu debarcarea, începu să se izbească de greutăți peste greutăți. Întâi, el nu putea conversa cu băștinașii ce trăiau în triburi și limba unui trib se deosebea de a celuilalt. Și nu era ușor să umbli printre oamenii pe care nu-i înțelegi. În Beciuana, trăiau urmași ai imigranților olandezi numiți „buri", oameni ce căutau să se impună prin forță. Acolo, nu exista nici un fel de lege. Burii erau stăpâni de sclavi și fiecare își avea voința sa ca lege. Pe negri îi considerau ca vite pentru lucru, oameni neevoluați. În mod implicit, David Livingstone, datorită faptului că el îi considera pe negri oameni egali, având un suflet pentru care a murit Cristos Domnul și cărora a venit să le vestească Evanghelia, urma să aibă confruntări cu burii. Pe de altă parte, cei din tribul Beciuana erau oameni violenți, foarte fioroși. Ei erau cu totul diferiți de negrii ce serveau ca sclavi pe moșiile olandezilor, căci aceștia erau mult mai pașnici. Burii își mențineau supremația numai cu armele de foc, pe când beciuanii nu aveau decât arcuri și sulițe.

Cu banii ce îi avea la Kuruman, Livingstone și-a cumpărat secure, sapă, lopată, hârleț și alte unelte pentru grădină. La fel și-a cumpărat tot felul de scule de tâmplărie și tot ce credea că îi este necesar, căci știa că mergând în nord, unde nu se aflau magazine, nu le mai putea procura. Toate le-a încărcat într-un car mare cu coviltir și apoi a plecat la drum, însoțit de doi negri, care cunoșteau drumurile.

Între olandezi s-a răspândit zvonul că omul alb nou sosit aduce în car arme beciuanilor. Imediat, ei și-au luat armele și au ieșit în calea lui Livingstone. Numai curajul, bunătatea și calmul lui Livingstone au înlăturat vărsarea de sânge. Dumnezeu a ocrotit pe robul Său și pe oamenii care îl însoțeau așa cum a promis în Psalmul 121, pe care l-a citit la plecarea de acasă. Mai târziu, burii și-au cerut scuze pentru acest atac.

Spre a cunoaște felul de trai și obiceiurile, spre a învăța o limbă, Livingstone s-a dus la bakwaini, timp de șase luni. Deși nu cunoștea nici o vorbă, și aici ca și în celelalte triburi, unde a ajuns mai târziu, el a fost primit bine datorită limbajului dragostei pe care și cei mai împotrivitori oameni îl înțelegeau. Cunoștințele ce le-a primit acolo, i-au fost de un real folos mai târziu.

După un an de la sosire, el a scris tatălui său: „Lucrul lui Dumnezeu aici merge înainte, cu toate infirmitățile noastre. În continuu se adună suflete și uneori chiar dintre acei la care mai puțin te-ai aștepta să se întoarcă la Domnul. Un număr de 24 de suflete s-au predat Domnului și au fost adăugați la biserică în luna trecută, și mulți alții vin și întreabă".

În 1843, Livingstone a deschis o misiune la Mabotsa, vreo 320 km mai la nord. Pe acea vreme, în Africa nu prea erau drumuri, nu existau tăblițe indicatoare. Ca să ajungi la o localitate, trebuia să cauți un ghid, unul din partea locului, să te conducă. Găsirea unui ghid era o mare problemă. Uneori și dacă l-ai găsit, nu erai sigur că te duce unde dorești sau te omoară pe drum, ca să-ți ia totul. Unii cereau plata înainte, apoi te conduceau o zi sau două și dispăreau. Alții erau gata să te conducă, dar numai până la marginea tribului vecin. Erau tot felul de probleme cu ei și David, în călătoriile lui prin junglă, a avut multe necazuri din pricina aceasta.

În partea locului, șef de trib la bakwaini era Sechele. El a fost foarte pornit împotriva lui Livingstone, căci cu un an înainte, fiind prin tribul lui, nu l-a vizitat. Șeful socotea lucrul acesta o desconsiderare din partea misionarului. Dar acum când a sosit, singurul copil al lui Sechele era bolnav grav. La fel, fiul prietenului său. Livingstone i-a consultat, le-a dat medicamentele necesare, i-a îngrijit și s-au făcut bine. Astfel, i-a trecut toată furia lui Sechele. Acum, Livingstone a început să-i vestească Evanghelia, să-i vorbească despre Dumnezeul cel viu și adevărat, care nu e ca zeii despre care vorbesc vrăjitorii lor. După o vreme, Sechele a început să înțeleagă Evanghelia. El și-a recunoscut starea sa de păcătoșenie, s-a pocăit, s-a despărțit de idolii săi și se vedea o schimbare în viața lui. Un singur lucru nu a fost gata să-l facă, să se despartă de haremul de femei pe care îl avea ca șef de trib. Livingstone, om credincios adevărului, nu a fost gata să facă nici un compromis, nici chiar șefului. Deși Sechele a cerut să fie botezat și el, misionarul nu a făcut aceasta decât după doi ani, când acesta a renunțat la harem și a rămas cu o singură soție. Fiind șef de trib, pocăința lui a avut o mare înrâurire asupra multora. În acest trib, Livingstone s-a bucurat de o deplină libertate.

În anul 1845, David s-a căsătorit cu Maria, fiica misionarului Moffat. Ea era deprinsă cu viața din Africa și i-a fost un mare ajutor în munca sa misionară.

Deși n-a învățat arhitectura, ci medicina, după căsătorie, aici la Mabotsa, s-a apucat să-și construiască o căsuță. Aceasta a fost o muncă grea. Fiindcă acolo nu erau magazine cu materiale de construcție, toate a trebuit să le facă el. Astfel, el a devenit cărămidar, a mers în pădure, a tăiat copaci din care și-a făcut scândurile, grinzile și celelalte materiale lemnoase. El a trebuit să facă lumânările, săpunul, coșurile, cuptorul, masa, scaunele, patul, dulapul. A fost nevoit să fie meșter pentru toate.

Casa lui a devenit sediul unei noi misiuni. În înțelegere cu un alt misionar, au ales o vale frumoasă și acolo s-au așezat. Dar zona aceea era infestată de lei. Uneori, chiar ziua în amiaza mare, leii atacau vitele oamenilor. Aflând de la băștinași că dacă e omorât numai unul atunci când dau atac la vite, ceilalți părăsesc acea zonă, Livingstone cu câțiva s-au pus la pândă și când au apărut leii, Livingstone a tras un foc asupra unuia și l-a nimerit, dar până să-și încarce din nou arma, leul furios a sărit asupra lui, i-a apucat umărul stâng și l-a doborât la pământ. Leul răcnea grozav și îl scutura cu putere, cum scutură câinele un șobolan. Mebalwe, un băștinaș credincios, și-a îndreptat arma să tragă. Leul a observat și s-a aruncat asupra lui și l-a mușcat de coapsă. Un al treilea s-a apropiat să-l străpungă cu sulița, atunci leul a sărit asupra lui, dar în clipa aceea a primit un alt glonț și s-a prăbușit mort. Numai mâna cea bună a lui Dumnezeu l-a scăpat pe Livingstone, dar a rămas deformat pentru toată viața, căci oasele umărului au fost sfărâmate de colții leului. Mebalwe s-a vindecat și el de mușcătura leului și a fost un bun ajutor în lucrarea sfântă și înflăcărat predicator printre băștinași.

Greutățile cu care a fost confruntat, în timp ce căuta să-și facă lucrarea misionară în Africa, au fost: malaria, musca țețe și leii de care era plină acea parte a junglei. Musca țețe făcea ravagii asupra vitelor. Boii care trăgeau la carul misionarului, în mai multe rânduri au căzut morți pe drum, din cauza înțepăturii veninoase a acestei muște. La fel, malaria l-a atacat chiar la începutul misiunii și l-a chinuit toată viața.

După un an de la căsătorie, datorită invidiei celuilalt misionar, care vedea că negrii îl simpatizează doar pe Livingstone, nu și pe el, s-au iscat neînțelegeri. Atunci David a vorbit cu Maria și s-au decis să se mute la Conuane, vreo 62 km mai la nord. Acolo, a trebuit să-și clădească altă casă. Dar nici aceasta n-au folosit-o mult timp, căci lipsa de ploaie făcea imposibilă agricultura. El a vorbit cu Sechele că, spre a putea avea pâinea necesară și celelalte alimente, e bine să se mute în apropierea unui râu cu ajutorul căruia vor putea face irigații. Din călătoriile sale, știa că la Kolobeng ar fi un așa loc potrivit. Sechele a acceptat ideea și a decis să se mute cu tot tribul acolo. Respectul, ce și-l câștigase Livingstone, i-a determinat pe toți să-și împacheteze corturile și să plece cu el. Ajunși acolo, misionarul a făcut orientarea în teren, i-a pus să sape un canal și colibele le-au așezat de-a lungul canalului. Fiecare și-a croit o grădină irigată. Era ceva frumos și promitea belșug. Sechele cu 200 de oameni au clădit o școală încăpătoare. „Acum doresc să clădesc o casă pentru Dumnezeu, apărătorul tribului nostru" - a zis șeful și au construit o casă de rugăciune. Livingstone și-a clădit aici o a treia casă.

Când te gândești bine la lucrarea sa, rămâi uimit. Ca medic, mereu era chemat să trateze pe cei bolnavi, și făcea aceasta și noaptea cu atâta devotament și fără să fie plătit. Spre a-i ajuta să iasă din întunecimea lor, el a înființat o școală, atât pentru părinți cât și pentru copii. Ei nu aveau alfabet, nici reguli gramaticale, ci el a trebuit să muncească pentru aceasta. Sechele a avut o minte ageră și chiar în prima zi a învățat literele alfabetului, dar alții erau foarte greoi de cap. Totuși Livingstone a dovedit o mare perseverență în această lucrare. Iată programul lor de lucru zilnic, luat dintr-o scrisoare a lui:

„Ne sculăm dis-de-dimineață. În timpul zilei e fierbințeală mare, dar seara și dimineața este plăcut. După ce avem ora de rugăciune în familie, servim micul dejun între ora 6 și 7, apoi ne ducem la clase, unde sunt invitați cu toții: soți, soții și copii. Clasele țin până la ora 11. Atunci soția se duce să pregătească masa, iar eu mă apuc de lucru ca fierar, tâmplar sau grădinar. Urmează masa și o oră de odihnă, după care soția se duce la o clasă cu vreo sută de băieți sau la o clasă de cusut cu fetele. După apusul soarelui, misionarul merge în sat, să vorbească despre un subiect general sau despre religie.

Servicii religioase publice avem seara de trei ori pe săptămână și o altă seară cu instruire în cele seculare, însoțită de tablouri și specimene. Pe lângă aceste îndatoriri, mai trebuie să prescriem medicamente pentru cei bolnavi și să ne îngrijim de hrana pentru cei săraci. Și cel mai mic act de prietenie - cum spunea Xavier - nu poate fi lăsat la o parte de lucrarea misionarului. Noi nu putem neglija, nici chiar cele mai abjecte lucruri, când acestea pot forma o bună opinie altora. Cuvântul bun în discuții formează o reputație care e în favoarea Evangheliei. Arătând bunătate oponenților creștinismului, când sunt pe patul de boală, îi faci ca niciodată să nu-ți mai fie dușmani. Chiar dacă nicăieri altundeva n-ar fi așa, dar în aceste situații dragostea naște dragoste".

Datorită străduințelor lui Livingstone de a-i ajuta chiar și în cele materiale, de a-i trata în mod gratuit pe toți cei bolnavi, de a-i învăța să citească și să scrie în limba lor, lucrarea Evangheliei a avut o mare propășire. Mintea a început să li se lumineze, să lepede zeitățile ce le aveau și să slujească pe Dumnezeul dragostei.

În cea de a treia casă a locuit doar cinci ani. În această perioadă, au urmat multe necazuri și foarte mari greutăți. Datorită unei secete, râul a început să sece și totul s-a pârjolit. Atunci, vrăjitorii lor au spus că seceta a venit din pricina pocăinței lui Sechele și a altora, care au lepădat zeii păgâni. Casa de rugăciune care era mereu plină, acum a devenit aproape goală. Livingstone era considerat vinovatul principal. Toată lucrarea lui părea că se prăbușește. Chiar și viața lui era în pericol. Totuși, Sechele și câțiva au rămas credincioși. Domnul nu l-a părăsit, ci l-a ocrotit.

În 1849, Livingstone a întreprins o seamă de călătorii în nord. El intenționa să ajungă la Sebituane, care era rege peste tribul Makololo, un monarh puternic ce se afla la vreo 960 km distanță, între Kolobeng și tribul acela era marele deșert Kalahari. La 1 iunie, a plecat într-acolo cu familia sa și cu doi băștinași. După multe peripeții, la 1 august a descoperit lacul Ngami, despre care europenii nu știau nimic și nu era trecut pe hartă. Mai aveau de parcurs încă vreo 360 km până la regele Sebituane, când au trebuit să se întoarcă înapoi, căci un șef de trib nu le-a dat voie să meargă mai departe. Reîntors acasă, a încunoștințat Societatea Geografică Regală a Angliei de descoperirea lacului Ngami, fapt pentru care a primit un premiu.

În anul 1850, a încercat din nou să ajungă la regele Sebituane. De data aceasta avea cu el soția, cei trei copii și pe Sechele, care era bun prieten cu Sebituane. Cu mari greutăți au ajuns din nou până la lac și datorită lui Sechele, au obținut dreptul de a trece prin acel trib. Acum însă, doi dintre copiii lui Livingstone s-au îmbolnăvit de malarie și iarăși au fost forțați să se întoarcă acasă. Clima de acolo nu era prielnică europenilor. În această a doua călătorie, el a descoperit fluviul Zambezi și a anunțat Societatea Geografică. Când au sosit la Kolobeng, soția a născut cel de al patrulea copil, o fetiță, care n-a trăit decât șase săptămâni, căci a fost răpusă de o epidemie.

La scurtă vreme după aceasta, soția s-a îmbolnăvit grav și a făcut o paralizie la față în partea dreaptă. Astfel, a trebuit să rămână acasă, să se odihnească. El și-a continuat lucrarea cu evanghelizarea băștinașilor, cu medicina și cu școala, iar în puținul timp liber, făcea studii asupra plantelor și animalelor Africii, precum și asupra unor boli specifice ce secerau populația triburilor.

Înăuntrul său însă era un foc ce-l mistuia. Mereu se gândea la mulțimea triburilor din interiorul Africii, care niciodată nu a auzit despre Dumnezeul cel adevărat și dragostea Sa mântuitoare. Astfel la 1 aprilie 1851, a întreprins a treia călătorie spre regele Sebituane. De data aceasta, a reușit să ajungă la el. Sebituane auzise despre lucrarea lui Livingstone și dorea să vină și în țara lui. Acum când a sosit, l-a primit cu multă bunăvoință și cu mare cinste. După câteva zile însă, o boală violentă i-a atacat plămânii și cu toate îngrijirile medicale date de Livingstone. În a 14-a zi după sosirea lor, regele Sebituane a murit. Abia începuse să audă vestea bună a mântuirii și a plecat în veșnicie. Fiica lui Sebituane a luat conducerea țării. Ea a dat deplină libertate lui Livingstone să viziteze țara și dacă găsește un loc potrivit să-și stabilească acolo un sediu-misionar. Negăsind o locație mai bună ca la Kolobeng, la 13 august, au pornit spre casă. Soția era însărcinată cu al cincilea copil. Pe drum, la 15 septembrie 1851, soția a născut un fiu și i-au pus numele William. Toată călătoria a fost foarte grea. Au dus lipsă și de mâncare și de apă. Săptămâni întregi nu au găsit apă, căci era deșert. Ca să supraviețuiască, căutau ouă de struț, făceau o mică gaură în coaja lor unde vârau un pai și le sorbeau conținutul. Istoviți de lunga călătorie, când au ajuns acasă, sănătatea soției și a copiilor a fost cu totul zdruncinată.

La începutul anului 1852, Livingstone s-a gândit să plece iarăși într-o călătorie de peste o mie de km. El își dădea seama că soția și copiii nu vor putea rezista la clima aceea nesănătoasă. La fel nu îndrăznea să-i lase singuri acasă. De aceea, a hotărât ca soția și copiii să plece într-un concediu pentru refacere în Anglia. Astfel, la 23 aprilie 1852, au plecat în sud la Cape Town, unde i-a îmbarcat pe vapor, iar el, în iunie 1852, a plecat în nord și a ajuns la Kuruman abia în septembrie. Aici a aflat de atacul burilor de la soția lui Sechele, care a scăpat ascunzându-se în crăpătura unei stânci, apoi împreună cu cei cinci copii a venit la Moffat. A fost un adevărat război între buri și bakwaini. Dintre buri au căzut 35 pe câmpul de luptă și 60 dintre bakwaini. Bakwainii, neavând arme de foc, au trebuit să se retragă. Burii au pus foc satelor și le-au luat toate vitele ca pradă. Ei aveau intenția să-l omoare și pe Livingstone, căci nu voiau în ruptul capului să accepte că și africanii au suflet, ca toți ceilalți oameni; dar el nu era acasă. Dumnezeu l-a scăpat de la o moarte sigură. Dar au pătruns în casa lui Livingstone, i-au distrus mobila, au rupt toate cărțile, au prădat tot ce au găsit, chiar și medicamentele lui pentru malaria de care suferea și i-au dărâmat casa. De atunci n-a mai clădit alta.

Acum cu atât mai mult avea motive să meargă în nord. Era o călătorie lungă, dar fiind fără soție și copii, se putea mișca altfel. A plecat la sfârșitul lui decembrie 1852 și în iunie 1853 a ajuns în țara Makololo. A parcurs o distanță de 2.240 km. Acolo a găsit țara inundată de ploile mari, torențiale, iar acum zăduful tropical făcea ca atmosfera să fie cu totul nesănătoasă. O mare mulțime din populație era doborâtă de frigurile africane, încât nu mai știa pe cine să trateze. În țară domnea Secheletu, în locul sorei sale. Foarte curând el a devenit bun prieten al misionarului.

Fiindcă Livingstone era în căutarea unei alte localități, unde să-și poată stabili centrul său misionar, împreună cu Secheletu și cu o trupă de 160 de băștinași au plecat spre Barotse. Se gândea că acolo clima ar putea fi mai bună, căci în rest malaria și dezinteria făceau ravagii. Dar a fost dezamăgit, căci nici acolo nu era o climă mai sănătoasă, iar populația trăia în cea mai neagră întunecime a păgânismului, cu imoralitate, cruzimi și atrocități. În plus, negustorii de sclavi pătrundeau până acolo, prindeau oamenii, îi puneau în lanțuri, îi legau în juguri unii de alții și-i duceau să-i vândă. Din cauza aceasta, negrii aveau o mare aversiune față de toți albii. Toate acestea l-au îndurerat nespus pe fratele Livingstone, care a luptat mereu împotriva sclavagismului practicat de burii din sud. Timp de nouă săptămâni cât a umblat prin țara Makololo, el și-a dat bine seama de nevoia acestor suflete de o viață nouă. Și triburile din sud, altădată, erau tot așa de primitive și de feroce ca aceștia, dar la ele a pătruns lumina Evangheliei și chiar cei ce nu s-au pocăit, totuși au fost influențați de viața creștină a misionarilor și aveau o altă comportare. Pe cei mai mulți îi vedeai îmbrăcați, nu goi cum erau înainte și chiar în relațiile lor unii cu alții se purtau mai frumos. Omorurile și atrocitățile erau pe cale de dispariție. Cuvântul Evangheliei a pătruns în inimile oamenilor și schimbarea era izbitoare.

În toate aceste călătorii, Livingstone când poposea prin câte un sat, oamenii se adunau uneori și câte o mie să-l asculte. Natural, el nu se putea aștepta să vadă sămânța încolțind sub ochii lui și să aducă rod imediat, dar munca lui grea nu a fost în zadar. El a fost deschizător de drumuri pentru misionari pe continentul Africii. A pătruns prin locuri pe unde nu a fost niciodată vreun alb. Felul cum se apropia de oameni, spiritul său de sacrificiu cu care îi ajuta, limbajul dragostei, de multe ori fără cuvinte, căci nu cunoștea limba multor triburi, și prezența divină în viața lui, l-au făcut să aibă trecere în ochii băștinașilor și să se împrietenească cu ei. Pe cei ce se converteau și a căror viață avea o schimbare vizibilă, el îi boteza, îi instruia și îi trimitea să spună în alte sate vestea bună că Dumnezeu îi iubește și pe negri, oricât de păcătoși sunt, că vrea mântuirea lor și poate să le schimbe viața.

E adevărat că au fost și mulți împotrivitori, care nu voiau să vină să audă Evanghelia sau să vină la adunările de rugăciune. Mai ales preoții vrăjitori se opuneau cu toată dârzenia lor. Într-o localitate, o seamă de împotrivitori au tăiat toți cocoșii, căci li se părea că în cântatul lor, ei zic: „Tlang lo rapelang", adică „Veniți la rugăciune".

Viața lui Livingstone a fost o călătorie. Mereu a fost plecat. Nouă, cu mijloacele noastre moderne, ne pare obositor să plecăm la drum lung. Dar gândiți-vă la greutățile unei călătorii, pe acea vreme, în Africa. Era fără drumuri, prin junglă cu carul cu boi, uneori pe jos, iar când era istovit încât nu se mai putea mișca, era purtat într-un hamac. Apoi țineți seama că drumul dura 5-6 luni de zile, sub soarele fierbinte al Africii, uneori cu lipsă de apă și de hrană. Și ce pericole trebuia să înfrunte, fiare sălbatice ca lei, tigri, hiene, șacali și tot felul de șerpi otrăvitori, apoi bande de hoți, triburi cu lupte între ele, șefi împotrivitori și cruzi. Luni de zile să petreci noaptea în mijlocul junglei, să trebuiască să dormi auzind răcnetele leilor, nu a fost ceva ușor! Totuși, pentru Livingstone nimic nu a fost prea mult, numai să poată ajuta pe păcătoși să primească mântuirea, știind că prin aceasta contribuie la extinderea Împărăției lui Dumnezeu. O, Doamne, modelează și azi așa oameni!

În luna noiembrie 1853, a plecat într-o altă grea călătorie din centrul Africii spre Loanda, pe coasta vestică, unde au ajuns abia după șapte luni, în iunie 1854. În timpul acestei călătorii, de 31 de ori a fost atacat de friguri. Când a sosit la Loanda, era numai schelet de om. Portughezii de acolo i-au dat o bună îngrijire. După ce s-a refăcut puțin, se gândea să plece în Anglia să-și vadă soția și copiii, dar și-a adus aminte că a promis băștinașilor care l-au însoțit că îi va aduce înapoi, așa că a vrut să-și păstreze cuvântul dat. Altfel, ei s-ar fi pierdut prin deșert, căci nu știau să se orienteze. În sfârșit, când au ajuns acasă teferi toți cei 27 de însoțitori, a fost o mare bucurie, căci îi considerau morți sau capturați de negustorii de sclavi. Ziua de 23 iulie 1855, a fost o zi de mulțumire către Dumnezeu.

După câteva luni de refacere, de lucrare și rugăciune cu localnicii, a plecat într-o călătorie spre coasta de est. A urmat cursul fluviului Zambezi. Atunci a descoperit cascada Victoria, necunoscută europenilor, a doua după Niagara în frumusețe și grandoare. La confluența lui Zambezi cu Loangwa, a fost confruntat cu moartea. În jurnalul său zilnic, pe 14 ianuarie 1856, a scris: „O, Isuse, ajută-mă să mă supun în totul voii Tale, să mă las în totul pe brațul Tău! Mă bizui numai pe Cuvântul Tău! Nu mă părăsi!...”. Și Dumnezeu i-a cruțat viața. În mai 1856, a ajuns la Quilimane, pe coasta de răsărit a Africii. Până la acea dată, el a fost singurul care a străbătut Africa de la o coastă la cealaltă. Peste tot a căutat să poarte lumina Evangheliei. Explorările erau doar o parte secundară a lucrării sale. Societatea Geografică Regală din Londra a primit cu bucurie toate descoperirile sale, le-a notat pe harta Africii și lui i-a acordat medalia de aur, cea mai înaltă distincție pe care o putea da.

Livingstone a fost un bărbat de un deosebit curaj. Zilnic, viața îi era nesigură din cauza oamenilor, din cauza fiarelor sălbatice, a reptilelor ce mișunau peste tot, a epidemiilor și bolilor ce făceau ravagii. În șapte rânduri a fost confruntat cu moartea. Odată, trecea pe o potecă printr-o vegetație densă. Era teritoriul unui trib feroce. La un moment dat, cineva, ascuns în ierburi, a aruncat o suliță care doar i-a frecat puțin spatele și s-a oprit în pământ. El a scris: “Întrucât ei sunt experți în aruncarea suliței, eu nu știu cum nu m-a nimerit, doar că a fost prea sigur de țintă, dar mâna cea bună a lui Dumnezeu a fost asupra mea. Apoi o altă suliță a fost aruncată și a intrat în pământ în fața mea. Alți doi din convoiul nostru au fost omorâți".

În 1856, deci după 15 ani de muncă intensă, neîntreruptă, Livingstone s-a întors în Anglia, spre a-și vedea soția și copiii de care a fost despărțit patru ani. În Anglia, el a fost primit cu mari onoruri. Pretutindeni era chemat să vorbească despre experiențele sale în Africa. Universitatea din Glasgow, într-o întrunire specială, i-a decernat titlul de doctor. Studenții necredincioși au plănuit să-și bată joc de el, să facă galerie, căci nu erau de acord ca unui misionar să i se dea acest titlu. Dar când a apărut în fața lor cu obrajii arși de soarele Africii, cu umărul rupt de colții leului, toți au fost adânc mișcați. Vedeau în el un om care a renunțat la toate. Spiritul de sacrificiu și suferința erau întipărite pe fața lui. Înaintea ochilor lor era un sfânt al lui Dumnezeu. Nici unul n-a scos o vorbă. Era o solemnitate ca de mormânt. El le-a vorbit despre nevoile mari ale africanilor și despre experiențele sale acolo. În încheiere le-a zis: „Acum mă reîntorc. Vreau să vă spun însă că ceea ce m-a susținut în mijlocul tuturor greutăților, al încercărilor, al singurătății a fost promisiunea: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului".

În martie 1858, Dr. Livingstone cu soția și cu băiatul cel mai mic s-au îmbarcat la Liverpool pentru a se reîntoarce în Africa. Încă pe când se afla la Quilimane, Societatea Misionară i-a comunicat că nu-l mai poate plăti. Atunci a scris în jurnalul său: „Dacă aceasta e în acord cu voia lui Dumnezeu, mijloacele vor veni din alte părți". Și chiar așa a fost. Acum se întorcea în Africa cu titlul de consul al Angliei pentru Africa de est, cu sediul la Quilimane și cu un salar guvernamental, având însă toată larghețea să-și continue lucrarea sa misionară.

După patru ani, în 1862, i-a murit soția. Sănătatea ei a fost distrusă de lungile călătorii. Moartea ei a fost o lovitură grea pentru inima simțitoare a lui Livingstone. În 1864, a plecat cu băiatul în Anglia. În 1865 s-a reîntors în Africa și acolo și-a petrecut ultimii opt ani. În timpul acesta a descoperit lacul Tanganica, lacul Moero și o seamă de râuri în Congo. El călătorea predicând Evanghelia, dar era atent, avea ochiul format pentru descoperiri. Și pe acestea le-a anunțat Societății Geografice.

Timp de vreo cinci ani, nu s-a mai știut nimic de el. Atunci direcțiunea ziarului „New York Herald" a trimis pe H. M. Stanley în Africa să-l caute pe Dr. Livingstone, să-l găsească, ori viu, ori mort. După multă căutare, pe data de 10 noiembrie 1871, l-a găsit la Ujiji, lângă lacul Tanganica. Era într-o dimineață, când unul din ajutoarele lui a alergat în coliba lui Livingstone și l-a anunțat: „Vine, vine un englez". Când a ieșit Dr. Livingstone din colibă, a văzut o întreagă caravană cu drapelul american și în frunte un om alb. El se gândea că e vreun mare negustor care a ajuns pe acolo, nu se gândea că el e cel căutat. Când a ajuns la el, Stanley i-a întins mâna, zicând: „Presupun că sunteți Dr. Livingstone". Stanley adusese multe alimente. Era tocmai de ceea ce avea nevoie misionarul, căci din pricina lipsei de alimente, el slăbise, era doar o umbră de om. În jurnalul său a scris: “În starea mea de destituit, mă simțeam ca omul ce a coborât de la Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari; dar nu aveam nici o speranță să treacă preotul, levitul și samariteanul milos pe aici. Dar când duhul meu a fost doborât cu totul, atunci a sosit bunul samaritean...”. Înfruptându-se din bunurile aduse, Livingstone a prins iarăși putere.

Stanley a fost un ziarist necredincios, dar timpul petrecut cu misionarul i-a schimbat viața. El a mărturisit: “În 1871, am mers în Africa ca cel mai mare ateu. Dar acolo a urmat un timp lung de reflecție. Acolo, am văzut un om bătrân, departe de lumea civilizată, și m-am întrebat: “Ce l-a făcut să stea acolo? E țicnit sau ce îl inspiră la aceasta?” După luni de zile de la întâlnire, am constatat că îl ascultam cu plăcere și mă minunam cum el a împlinit cuvintele Bibliei: “Lăsați toate și urmați-Mă”. Puțin câte puțin, dragostea lui a devenit contagioasă. Văzând blândețea și zelul său am fost convertit, deși el n-a încercat să facă aceasta". Stanley a încercat să-l convingă pe Dr. Livingstone să-și încheie lucrarea și să plece cu el, dar misionarul n-a vrut. După patru luni și patru zile, Stanley s-a despărțit de Livingstone și s-a reîntors acasă. Cinci zile mai târziu, Livingstone a împlinit 59 ani. Cu acea ocazie, el a scris în jurnalul său pe care îl ținea la zi, oricât de obosit ar fi fost: „19 martie, ziua de naștere. Isuse al meu, Regele meu, viața mea, totul al meu, eu mă dedic Ție cu totul. Acceptă-mă și îngăduie-mi, o, Tată, plin de har, că dacă trebuie să plec înainte de a se sfârși anul acesta, să-mi pot termina cu bine lucrarea. În numele lui Isus îți cer. Amin, așa să fie. - David Livingstone".

Într-o scrisoare adresată tatălui său, se află cuvintele: „Dumnezeu a avut un singur Fiu și El a fost misionar și medic. O slabă, slabă imitație a Lui sunt eu sau doresc să fiu. În această slujire sper să trăiesc și în ea doresc să mor".

Dr. David Livingstone a luptat toată viața contra sclaviei, a analfabetismului și a superstițiilor. El a explorat Africa de la Cape Town până la ecuator, precum și de la o coastă la cealaltă. El a făcut cunoscută lumii cea mai vastă arie din suprafața pământului. În urma lui, triburile Africii erau presărate cu biserici cu păstori indigeni, cu școli și cu practici sanitare.

În 1873, era extenuat de puteri din cauza călătoriilor și a malariei, căci ploile tropicale au produs mari inundații. La 27 aprilie, a scris în jurnal, că se află la marginea lui Molilamo. El trimisese pe cineva să-i cumpere niște lapte de capră, dar nu a găsit nicăieri. Aceasta e ultima notă în jurnalul său. Dezinteria și frigurile îl mistuiau, căci din cauza inundațiilor toată apa era infectată. Însoțitorii săi, prin apă până la genunchi, l-au purtat, în speranța că vor putea găsi ceva să-i astâmpere setea, dar n-au găsit. La 29 aprilie 1873, au ajuns la satul de colibe numit Hala. Acolo, din cauza ploii, l-au așezat la adăpost sub o streașină, până i-au pregătit o colibă. Apoi l-au dus înăuntru și l-au culcat pe haina lui. El era așa de slăbit și bolnav, încât nu mai putea vorbi. Doi s-au dus să se culce, iar unul a fost lăsat ca strajă lângă el. Fiind rupt de oboseală, și cel de al treilea a adormit. În zorii dimineții, când s-a trezit cel de al treilea, l-a văzut pe Livingstone îngenuncheat. Când s-a apropiat de el, a constatat că de pe genunchi, cu capul între mâini, Livingstone plecase în veșnicie.

Atunci Susi și Ciumah, doi ucenici ai lui, care l-au iubit mult, i-au scos inima care a bătut pentru Africa și au îngropat-o la rădăcina copacului sub care era coliba în care a murit, iar trupul lui l-au îmbălsămat să-l trimită în Anglia. Vestea morții lui Dr. David Livingstone, a „omului bun", s-a răspândit ca fulgerul și mii de credincioși au venit să-l vadă. Atunci s-a pornit cel mai lung cortegiu funebru din istorie. Trupul lui împachetat, legat de o prăjină spre a fi purtat de doi oameni, a fost dus până la Zanzibar, pe coasta de răsărit. Călătoria a durat nouă luni. Acolo l-au așezat pe vapor și a fost dus în Anglia. Înmormântarea i s-a făcut la 18 aprilie 1874, cu mare pompă, ca unui demnitar și a fost depus într-un cavou în catedrala Westminster, unde sunt îngropați regii Angliei.

Dumnezeu își îngroapă robii, dar își poartă mai departe lucrarea.

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MATERIAL SADITOR-PROIECTARE SI INTRETINERE GRADINI...Vezi aici!