Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Lumini peste veacuri - John Wesley

Publicat la 2012-01-22 de Traian

Oamenii mari în cele spirituale și lucrările lor, cu atât sclipesc mai mult cu cât cunoaștem starea rea, decăderea celor din timpul lor, precum și împrejurările critice prin care au trecut.

Niciodată religia nu ajunsese la o așa decădere în Anglia ca în decursul primei jumătăți a veacului al optsprezecelea. În biserica oficială, obiceiurile și morala clerului erau îngrozitoare. Raționalismul pătrunsese în teologie. Demnitatea în biserică era acordată celor ce se dovedeau mai supuși față de cei de la conducere, indiferent că erau bețivi sau desfrânați.

Ca să nu dau loc la bănuiala că tabloul acesta a fost pictat prea negru de o mână dușmănoasă, las pe un cleric să vorbească. Episcopul Kyle spune: “Da la anul 1700 până cam pe vremea revoluției franceze, Anglia părea golită de tot bunul... În locurile de sus era întuneric și întuneric era și în locurile de jos, întuneric în tribunal, în cazarmă, în parlament și în judecătorie, întuneric la țară și întuneric și la oraș, întuneric între cei bogați și întuneric între cei săraci, un întuneric gros, des, religios și moral, un întuneric care se putea pipăi”.

Dar tocmai pentru această împrejurare critică s-a născut la Epworth în 17 iunie 1703 John Wesley și apoi a fost pregătit prin o lungă și deosebită experiență ca să lupte cu forțele întunericului. El a fost al cincisprezecelea, dintre nouăsprezece copii ai familiei. Tatăl său, bunicul său și străbunicul său au fost preoți anglicani. La vârsta de 6 ani, casa lor a luat foc în noaptea de 7 februarie 1709. Susana și Samuel Wesley și-au scos copiii afară din casa în flăcări. Dar când i-au numărat, au constatat că John a rămas înlăuntru. Tatăl a încercat să meargă după el, dar flăcările erau prea mari și căldura prea puternică. Copilul a apărut însă la o fereastră de sus. Un vecin strigă altuia: “Urcă-te pe umerii mei”, astfel cu o scară vie formată din trei oameni, au putut ajunge la geamul lui și să-l salveze, tocmai înainte de a cădea tavanul. Mai târziu, nu odată, în predici, el a mărturisit că a fost scos din foc.

Susana Wesley, mama eroină, era fiica lui Dr. Anesley. Ea a fost o femeie foarte evlavioasă și bine educată. De la vârsta de 5 ani, copiii începeau să învețe. Era foarte grijulie în educația copiilor și menținea o disciplină de fier în familie.

Fiecare copil știa ce are de făcut și cum să-și țină în ordine cărțile, hainele și celelalte lucruri. Timpul zilei era bine împărțit, 3 ore dimineața și 3 ore după masa pentru lecții. Ea îi învăța cititul, apoi limba latină, greacă, ebraică, franceză, matematică și istorie. Culcarea era la oră anumită și la fel deșteptarea. Punctualitatea avea mare importanță. Se pare că această disciplină a devenit trăsătură de caracter în viața lui John Wesley și i-a fost de mult folos.

El a fost educat la Oxford ca un credincios înflăcărat în principiile înalte ale bisericii. Era plin de neprihănire personală. În școală se hotărî să lupte pentru trezirea sufletelor la o adevărată viață creștinească. La vârsta de 21 de ani, terminând facultatea, a fost ordinat ca diacon în biserica Anglicană. La 23 de ani a fost hirotonisit ca preot. După aceasta a petrecut doi ani și jumătate ca ajutor al tatălui său la parohie. În anul 1729 s-a reîntors la Oxford. Atunci s-a unit cu “Clubul Sfânt” organizat de fratele său Charles cu un an înainte și numaidecât a fost făcut liderul clubului. “Clubul Sfânt” era o mică societate a tinerilor iubitori de Dumnezeu. Aici se întruneau pentru citirea Noului Testament în greacă, pentru împărtășirea de experiențe și pentru cercetarea inimii. Membrii acestui club depuneau eforturi pentru ridicarea morală și religioasă a studenților, pentru ajutorarea săracilor, suferinzilor și a prizonierilor, precum și pentru instruirea literară și religioasă a copiilor săraci. El a fost inspirat de cărțile: “Urmarea lui Cristos” a lui Toma de Kampis, “Traiul sfânt” și “Moartea sfântă” a lui Jeremy Taylor, “Desăvârșirea creștină” și “Chemarea serioasă” a lui Wiliam Law.

El nici nu se putea gândi că acțiunea lor modestă pentru trezirea păcătoșilor, trezire pe care nici el nu o avea, îi va purta prin experiențe binecuvântate și va face din el instrumentul care, folosit de puterea divină, va provoca o trezire religioasă de mare amploare.

După ce și-a terminat pregătirea, John Wesley împreună cu fratele său Carol Wesley, a fost trimis de biserica Anglicană ca misionar în Georgia, Statele Unite.

La începutul anului 1736 erau în drum spre America. Pe aceeași corabie se afla și o grupă de emigranți moravieni. În timpul unei groaznice furtuni, pericolul unui naufragiu părea iminent. John Wesley scrie următoarele în jurnalul său:

“La ora șapte am mers la germani. Cu mult înainte, eu am observat marea seriozitate a credinței lor. Despre umilința lor au dat o dovadă continuă, prin îndeplinirea anumitor servicii josnice pentru alți pasageri, pe care nici unul dintre englezi nu le-ar fi făcut, servicii pe care le făceau cu bucurie și nu voiau să primească nici o plată, ci spuneau că: “Prinde bine mândriei lor” și “Scumpul lor Mântuitor a făcut mult mai mult pentru ei”. Și fiecare zi le oferea ocazia să-și arate blândețea, fără ca vreo batjocură sau altceva să-i poată schimba. Dacă erau îmbrânciți, loviți sau trântiți jos, ei se ridicau iarăși liniștiți și își vedeau de drum; nici cea mai mică jeluire nu se auzea din gura lor. Acum era o ocazie de a căuta să văd dacă sunt scăpați de duhul fricii tot așa cum erau scăpați de duhul mândriei și al răzbunării. În timp ce cântau un psalm cu care au început serviciul, valurile puternice se repeziră și rupseră în bucăți principala pânză și învăluiră corabia, încât apa curgea înăuntru printre scândurile de la punte, de parcă am fi fost înghițiți de adânc. Țipete de groază se auziră printre englezi. Germanii cântau liniștit mai departe. După aceea am întrebat pe unul din ei: “Nu v-a fost frică?” - “Slavă Domnului, nu” - răspunse el. Și am întrebat: “Dar nici femeile și nici copiii nu s-au speriat?” El îmi răspunse blând: “Nu, căci femeile și copiii noștri nu se tem de moarte”.

După ce a ajuns în Georgia, Wesley l-a căutat pe A. G. Spangenberg, păstorul moravilor, spre a-i cere un sfat spiritual cu privire la conduita sa. În jurnalul său, la data de 7 februarie 1736 a scris următoarele: “Dr. Oglethorpe s-a reîntors de la Savanah cu Mr. Spangenberg, unul din păstorii germanilor. Curând mi-am dat seama ce duh are și, cerându-i sfatul, el mi-a zis: “Fratele meu, întâi trebuie să-ți pun una sau două întrebări: Ai tu mărturia lăuntrică? Duhul lui Dumnezeu mărturisește împreună cu duhul tău că ești copil al lui Dumnezeu?” Am fost surprins și nu știam ce să răspund. El a observat și m-a întrebat: “Cunoști dumneata pe Cristos?” Stătui puțin și apoi răspunsei: “Eu știu că El este Mântuitorul lumii”. - “Adevărat, - răspunse el - dar știi dumneata că El te-a mântuit?” - “Sper că pentru aceea a murit, ca să mă mântuie”. El adăugă: “Dumneata te cunoști pe dumneata însuți?” La aceasta îi răspunsei “Da”, însă mă tem că a fost o vorbă goală. Apoi el luă parte la un serviciu de închinăciune al fraților moravieni, serviciu care lăsă o adâncă impresie asupra lui. El mărturisește contrastul izbitor dintre serviciul lor divin și formalismul sec al bisericii anglicane, spunând: “Simplitatea mare precum și solemnitatea întregului serviciu m-au făcut să uit perioada celor 1700 de ani și m-au transportat cu spiritul într-una din acele adunări unde nu era formalism și stat, ci în care conducea apostolul Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru, pescarul, sub călăuza Duhului și a puterii”.

Experiența lui Wesley cu frații moravieni pe bordul corăbiei, precum și probarea inimii sale de către Spangenberg cu privire la nașterea din nou și siguranța mântuirii, au făcut o impresie neuitată asupra întregii sale vieți și în mod permanent a influențat nu numai învățătura sa, ci și comportarea sa în timpurile de încercare și persecuții. Întorcându-se în Anglia după doi ani, Wesley scria în jurnalul său:

“Am mers în America să convertesc pe indieni, dar oh! cine mă va converti pe mine? Cine va fi acela care mă va scăpa de această inimă rea și necredincioasă? Eu am o religie de vreme bună. Eu pot vorbi bine și cred câtă vreme nu e nici un pericol, dar să nu mi se arate moartea în față, căci îndată duhul meu se tulbură. Eu nu pot să spun: “Moartea îmi este un câștig!”

În Marea Britanie, John și Carol Wesley s-au împrietenit cu “frații moravieni”. Peter Boehler, mai târziu conducător de seamă în Biserica Moraviană, a fost binecuvântat în mod deosebit în eforturile sale de a-l conduce pe John Wesley la deplina lumină a Evangheliei. La data de 4 martie 1738, Wesley a scris în jurnalul său:

“Mi-am găsit fratele la Oxford, abia scăpat de pleurezie, stând de vorbă cu Peter Boehler prin care (în mâna marelui Dumnezeu) am fost convins în mod clar duminică, 5, de necredința, de lipsa de acea credință, singura prin care putem fi mântuiți. Imediat mi-a venit gândul “Părăsește predicarea. Cum poți predica altora, când tu însuți nu ai credința?” Am întrebat pe Boehler dacă e bine sau nu să mă las de predicat. El îmi răspunse: “Nicidecum!” L-am întrebat “Dar ce pot să predic?” El spuse: “Predică credința până ce o vei avea, apoi vei predica credința fiindcă o vei avea“. După aceea, luni 6 am început predicarea acestei noi doctrine, deși sufletul meu căuta să se rețină de la lucru. Prima persoană căruia i-am oferit mântuirea numai prin credință a fost un prizonier condamnat la moarte”.

Nu peste mult timp, el însuși a fost condus la deplina siguranță a mântuirii. Mărturia sa în această privință este conclusivă. În jurnalul său citim:

“Miercuri 3 mai 1738. Fratele meu a avut o lungă conversație cu Peter Boehler. Și Dumnezeu a găsit cu cale să-i deschidă ochii, așa că a văzut clar natura adevăratei credințe vii, singura prin care “suntem mântuiți prin har”.

“Miercuri 24 mai. Seara am mers fără voie la o societate în str. Aldersgate, unde cineva citea prefața scrisă de Luther la epistola către Romani. Cam pe la 9 fără un sfert, în timp ce descria schimbarea ce o face Dumnezeu prin credința în Cristos, deodată îmi simții inima cumva încălzită. Am simțit că m-am încrezut în Cristos, numai în Cristos pentru mântuire, și o asigurare mi-a fost dată că El a luat fărădelegile mele și că m-a izbăvit de legea păcatului și a morții”.

Dr. F.B. Meyer spune următoarele despre pocăința lui Wesley: “Aceia din voi care vizitați Londra, pot foarte bine să coboare de la Holborn la Fleet Street printr-o străduță cunoscută sub numele de Fetter Lane, iar pe partea stângă puteți vedea o ușă simplă având deasupra ei cuvintele “Capela Moraviană”. Ori de câte ori trec pe acolo, mă opresc pentru un moment și îmi ridic pălăria. Ce s-a întâmplat acolo? Wesley, după cum știți, a mers în America la Savanah, dar n-a făcut nimic deosebit, căci el încă nu cunoștea puterea dinamică de care am vorbit. El era un om de rând. S-a întors la Londra și a întâlnit pe un om foarte remarcabil, Peter Boehler. Acesta era în legătură cu contele Zinzendorf. Moravienii sunt urmașii lui Jan Hus după cum știți, și ei trăiesc în puterea Duhului Sfânt”.

“Când a venit din nou în strada Aldersgate, el a întâlnit aici vreo 40 sau 50 de persoane și s-au înțeles să se întâlnească iarăși după masă la orele 5, în Capela din str. Fetter Lane, ceea ce au și făcut. Wesley, fratele său, Whitefield și alții ale căror nume sunt scrise în cartea vieții, au fost acolo. O vreme au stat tăcuți, cercetându-și fiecare inima. Apoi au așteptat pe Dumnezeu, și în părtășia acelei ore, ei au devenit conștienți de mișcarea Duhului lui Dumnezeu. Au căzut apoi cu fețele la pământ, spune Wesley în jurnalul său și au stat așa biruiți de recunoștință, apoi s-au ridicat și au cântat un imn de slavă”.

Căutând să arate importanța pocăinței lui Wesley la 24 mai 1738 în ora de rugăciune a fraților moravieni, Lecky în lucrarea sa “Istoria Moraviei” spune: “Ce s-a întâmplat în aceea camera a fost de mai mare importanță pentru Anglia decât toate biruințele lui Pitt pe uscat și pe mare”.

Jurnalul său continuă.

“Vineri 26 mai. Sufletul meu a continuat să aibă pace, cu toate că aveam o tristețe din pricina numeroaselor ispite. Am întrebat pe Fr. Telchig, un moravian, ce să fac. El îmi răspunse: Nu trebuie să te lupți cu ele cum făceai mai înainte, ci în momentul în care apar, să fugi de ele și să-ți cauți adăpost în rănile Domnului Isus”.

Convertirea lui John și Carol Wesley marchează o epocă în istoria protestanismului. Dr. W.H. Fitchett, unul din cei mai buni biografi ai lui Wesley, rezumă astfel: “În fond sunt trei lucruri în adevăratul alfabet al creștinismului, lucruri pe care nici instruirea din casa evlavioasă a părinților, nici marea universitate, nici vechea biserică și nici cărțile renumite nu l-au învățat pe Wesley. Acestea sunt: că mântuirea e numai prin ispășirea făcută de Domnul Isus și nu prin faptele noastre proprii, că singura ei condiție e credința și că ea este adeverită cunoștinței spirituale de Duhul Sfânt.

Aceste lucruri au fost pentru Wesley adevărate descoperiri”.

Câteva extrase dintr-o scrisoare a lui Peter Boehler către contele Zinzendorf aruncă o lumină deosebită asupra pocăinței sale. El scria:

“La data de 28 februarie 1738, am călătorit cu frații John și Carol Wesley de la Londra la Oxford. Cel mai mare, John, e un om prietenos. El știe că încă nu-l cunoaște în mod real pe Mântuitorul, dar vrea să fie îndrumat. Ne iubește sincer. Fratele său, cu care ați vorbit adeseori când ați fost la Londra, este foarte tulburat în gândurile sale și nu știe cum să înceapă să învețe să-L cunoască pe Mântuitorul. L-am auzit pe John Wesley predicând. N-am putut înțelege totul, dar nu a fost ceea ce doream să aud. După aceea am luat patru frați cu mine, printre care și pe Wolf să-l vadă și să-i spună experiența lor și să-i arate cum Salvatorul primește bucuros și imediat pe cei păcătoși. Unul câte unul au început să-i istorisească lui Wesley experiența lor. Wolf, în special, un nou convertit a vorbit cu multă simțire și cu mare putere despre harul pe care el l-a primit. Wesley și cu ceilalți care erau cu el au ascultat înmărmuriți. L-am întrebat apoi pe Wesley ce a învățat din aceste experiențe? El mi-a răspuns că patru exemple au fost prea puțin și că nu-l pot convinge. I-am spus că îi pot aduce mai mult de opt cazuri de acest fel în Londra. După puțin timp el se sculă și zise: “Să cântăm cântarea 456: Sufletul meu înaintea Ta stă proșternut”. În timp ce cântam mereu își ștergea ochii plini de lacrimi, și imediat după aceea m-a chemat în dormitorul său și mi-a mărturisit că acum e convins de adevărul a ceea ce i-am spus despre credință și că mai mult nu mai vrea să discute, dar că el nu a ajuns să aibă acest har. Cum să-și însușească el o așa credință? El nu a păcătuit așa de mult ca alții. I-am spus că a nu crede în Mântuitorul e un păcat destul de mare și l-am încredințat să-L caute pe Cristos până ce Îl va găsi. Am fost foarte mișcat rugându-mă cu el și am cerut Răscumpărătorului să aibă milă de acest păcătos. După rugăciune, Wesley a spus că, după ce va primi darul credinței mântuitoare, nu va mai predica nici un alt subiect decât despre acesta”.

Am mai avut apoi a altă convorbire prietenească cu Wesley. El m-a informat despre opoziția pe care a întâmpinat-o din partea câtorva preoți drept credincioși, cărora el le-a făcut cunoscut convingerile sale, că încă nu are adevărata credință mântuitoare. El m-a întrebat ce ar trebui să facă? E nevoie să spună poporului căruia i-a predicat, starea sa? I-am spus că nu îi pot da o regulă în privința aceasta, dar că trebuie să urmeze cu hotărâre pe Mântuitorul. I-am cerut fierbinte să nu privească după harul Mântuitorului ca după ceva depărtat, în viitor, ci să creadă că e prezent, aproape de el, că inima lui Isus e deschisă și dragostea Lui pentru el e foarte mare. Pot afirma că e un sărman păcătos cu inima zdrobită, flămând după o neprihănire mai bună decât aceea pe care a avut-o, după neprihănirea lui Isus Cristos. Seara a predicat din 1 Corinteni 1:23-24: “Noi predicăm pe Cristos cel răstignit”. Avea mai mult de 4000 de ascultători și a vorbit în așa fel că toți au rămas mirați. Niciodată înainte n-au auzit așa doctrine de la buzele lui. Primele lui cuvinte au fost: “Vă mărturisesc sincer nevrednicia mea de a vă predica pe Cristos cel răstignit”. Toți bieții păcătoși au putut aprecia aceasta, toți cei ce își simțeau mizeria lor proprie. Mulți au fost treziți prin această predică!”

Toată viața apoi a vestit mesajul crucii, a mântuirii prin credința. La vârsta de 86 de ani a vorbit în fața unei mulțimi de 25.000 persoane. Adeseori repeta: “Sunt cel mai mare dintre păcătoși, dar Isus a murit pentru mine!”

Wesley nu se putea gândi că s-ar putea petrece pocăința oamenilor în afară de zidurile bisericii. A fost o mare biruință când Wesley s-a ridicat și a predicat pe mormântul tatălui său, fiindcă preotul parohiei nu i-a dat voie să intre în așa numitul locaș sfânt. Atunci Wesley a scris: “Sunt bine încredințat că am făcut mai mult bine în cele trei zile cât am predicat pe mormântul tatălui meu, decât în cei trei ani cât am predicat pe amvonul lui. “Whitefield, prietenul său, a început o serie de evanghelizări în aer liber la Bristol, pentru cărbunari. Aproape 20.000 mineri au acceptat mesajul salvării și au devenit credincioși. Numaidecât a scris lui Wesley, rugându-l să vină urgent să-l ajute în marea lucrare. O vreme, Wesley a ezitat, dar în cele din urmă a plecat. În timp ce stătea alăturea de Whitefield, era uimit de ceea ce vedea. A fost șocat privind convertirea oamenilor în afară de biserică. În ziua a doua a consimțit să predice și el în aer liber, în fața a 3000 de suflete. Deschizând Biblia la întâmplare, a zărit cuvintele: “Duhul Domnului este peste mine fiindcă m-a uns să... predic săracilor Evanghelia”. A predicat cu atâta putere din acest text, încât sute de suflete au fost convertite. Atunci a învățat că pentru a mântui sufletele de la pierzare nu e nevoie numaidecât de clădirile bisericilor. Din aceea clipă, lui Wesley i s-a deschis o nouă cale. Aproape de Londra, la Blackheat, s-au adunat vreo 14.000 să-i asculte predica. În duminica următoare s-au adunat 7000 la Noorfields, iar seara vreo 15.000.

Ca un foc, așa s-a întins de la un capăt la altul al Angliei o mare trezire spirituală. John Wesley, cu fratele său Carol și cu Whitefield pe oriunde ajungeau, ca vulpile lui Samson, aprindeau totul. O imensă turnătorie a fost preschimbată în casa de rugăciune cu o capacitate de o mie de locuri și nu mult după asta el și-a mutat aici locuința și cartierul său general.

Într-o zi, Wesley a plecat la Newcastle. După ce a ajuns aici, a constatat decăderea mare a locuitorilor. După câtva timp, un mare număr de mineri au fost convertiți la predicile lui. Apoi a stăruit de ei să se hotărască să zidească un locaș de închinăciune care se ridica la 700 de lire și el avea numai 26 șilingi în mină. Și cum convertiții lui erau toți săraci, poporul râdea de gândurile năstrușnice ale predicatorului.

“Niciodată n-o să vedeți pus acoperișul pe această clădire” - zise un batjocoritor.

“Eu sunt de altă părere, spuse Wesley. Nu-i nici un motiv de îndoială căci, după cum ea a început pentru Numele lui Dumnezeu, El va purta de grijă de ceea ce este necesar pentru terminarea ei”.

“Mare este credința ta”, spuse un quaker care era prezent la punerea pietrei de temelie și, după ce se duse acasă, îi trimise predicatorului suma de 100 de lire. Peste 3 luni Wesley a predicat în această casă de rugăciune, care nu numai că fusese acoperită, dar și terminată pentru închinăciune. Și erau atât de plini de râvnă minerii pentru a-l asculta pe Wesley, încât la amiază, când se termina serviciul, nici nu se duceau, ci se culcau acolo pe bănci până la serviciul de seară, ca apoi noaptea să poată coborî iarăși în mină.

În lucrarea sa a avut și multe de înfruntat, dar în toate Dumnezeu i-a dat biruință, în timp ce predica la Cole-Orton Moor, moșierul locului care avea mare influență asupra minerilor, a dat la câțiva băuturi tari și, după ce i-a îmbătat, i-a trimis să conturbe și să împrăștie adunarea lui Wesley. I-a înarmat cu ciomege și i-a pus sub comanda unui bătăuș numit John Massey. Cu ciomegele ascunse pe sub haine, oamenii aceștia și-au însoțit șeful la adunare și așteptau ca el să dea semnalul și să înceapă atacul împotriva predicatorul. Dar, în timp ce ascultau predicarea Evangheliei, Duhul lui Dumnezeu a lucrat asupra șefului bandei și l-a convertit. În cele din urmă bătăușii au devenit nerăbdători și unul din ei a strigat șefului: “Ioane pentru ce nu dai comanda?” Spre uimirea minierilor, Massey îi răspunse: “Dacă cineva îndrăznește să se atingă de predicator, atunci mă voi socoti cu el mâine la gura minei”. După aceasta minerii n-au mai îndrăznit să tulbure serviciul, iar drept rezultat al acestei întruniri a fost că șeful bătăușilor s-a pocăit și a devenit mare predicator.

Altădată, la Falmouth, răzvrătiții au atacat casa unde era găzduit Wesley, au spart ușa de afară și mai aveau una simplă dinăuntru. În timp ce dădeau asaltul asupra acesteia, o fetiță a început să țipe: “Vai, ce să facem?” - „Să ne rugăm” spuse Wesley. “Nu e mai bine oare să vă ascundeți?” - “Nu, pentru mine e mai bine să stau unde sunt”. Doar câteva clipe și ușa trosni prăbușindu-se. Wesley păși în fața lor și spuse: Aici sunt. Care din voi are ceva, să-mi spună. Căruia din voi i-am făcut vreun rău? Ție? Sau ție? Și zicând acestea, el ieși încet pe ușa sfărâmată în stradă și început să strige: “Vecini, cetățeni doriți să mă auziți vorbind?” - “Da, da! strigă mulțimea. În câteva momente mulțimea gălăgioasă se liniști și el se folosi și de această ocazie să predice Evanghelia.

Procedeul clericilor de a-l osândi de la amvon, asmuți puterile întunericului, ale ignoranței și ale fărădelegii. Numai datorită unei minuni dumnezeiești, Wesley scăpă în diferite rânduri de la moarte. Când se revărsa furia gloatei asupra lui și când se părea că nu mai există nici un mijloc de scăpare, îngerul Domnului în chip de făptură omenească îi venea în ajutor, mulțimea se dădea la o parte și servul lui Cristos pleca în siguranță de acolo.

O așa scăpare, Wesley o povestește în următoarele cuvinte: “Mulți încercară să mă doboare pe când coboram o pantă lunecoasă spre oraș, zicându-și că odată ce voi fi aruncat la pământ, nu mă voi putea ridica niciodată. Dar nu căzui, nici nu am alunecat pe pantă până ce în sfârșit am scăpat cu totul din mâinile lor... Deși mulți își dădeau osteneala să mă apuce de guler sau de haină spre a mă trânti la pământ, nu reușiră. Numai unul singur reuși să mă apuce de o pulpană a jiletcei mele, cu care rămase în mâinile sale, în timp ce cealaltă pulpană care avea un buzunar cu o bancnotă în el, o rupse numai pe jumătate. Un om robust care se afla la spatele meu, încercă în mai multe rânduri să mă lovească cu un ciomag gros de stejar - dacă m-ar fi lovit numai o singură dată în ceafă s-ar fi putut scuti de altă osteneală. Dar de fiecare dată lovitura ricoșa în mod misterios, nici eu nu știu cum, căci nu mă puteam mișca nici la dreapta nici la stânga. Un altul se năpusti din îmbulzeală, ridică brațul să mă lovească, dar deodată îl lăsă să cadă jos și, netezându-mi capul cu mâna zise: “Ce păr moale are!” Cei dintâi oameni ale căror inimă fusese schimbată, erau bandiți orașului, conducătorii mitocănimei dintre care unul fusese boxer de profesiune în grădinile pentru luptele cu urșii...”.

“Cu ce gingașă solicitudine ne pregătește Domnul pe nesimțite pentru îndeplinirea voinței Sale! Acum doi ani o bucată de cărămidă mă atinsese în treacăt între ochi. Luna trecută am primit o lovitură și astă seară două, una înainte de a veni în oraș și alta după ce am ieșit, dar amândouă fură ca nimic, căci deși un om mă lovi greu în piept, iar altul mă lovi cu furie peste gură, așa încât sângele începu să curgă, totuși aceste două lovituri nu mi-au pricinuit mai mare rău decât dacă aș fi fost atins cu un pai”.

“Eu am crezut în Cristos și numai în Cristos pentru mântuire și am primit asigurarea că El îmi luase păcatele mele, chiar pe ale mele și m-a mântuit de legea păcatului și a morții”. Acestea sunt cuvintele prin care își mărturisea experiența mântuirii sale.

Nu mult după aceasta întreaga Anglie a fost zguduită prin predicarea nașterii din nou și îndreptățirea imediată prin credință. Cu aceasta începuse o a doua Reformă. La început nu se gândi să se despartă de biserica anglicană, ci să lucreze în ea, dar fiind alungat de la amvoanele bisericii oficiale, Wesley a început să predice pe câmpuri. Împreună cu George Whitefield, un coleg de la Oxford și membru de asemenea al acelui mic club religios întemeiat când erau la studii. Membrii acestui club fuseseră porecliți “metodiști”. De aici apoi numele s-a extins asupra tuturor celor treziți de el sau de ai lui. Wesley era bun organizator, conducător și predicator. Când predica el, zeci de mii de suflete se adunau la ascultarea Evangheliei. Prin predicile lui aspre contra păcatului, nu odată a ațâțat mânia unor oameni de nimic care se năpusteau asupra lui. Astfel, fie din partea acestora, fie din partea acelora care îl dușmăneau de moarte, John Wesley a fost mai de multe ori bătut. Dar lucrarea a luat mari proporții. Ajutat fiind de George Whitefield și de alții, bisericile metodiste s-au întins în toată țara, iar la moartea lui John Wesley numărau cam 100.000 de membri.

Dar numărul acesta, cu toate că a fost destul de frumos, nu a fost decât cel mai slab rezultat al trezirii făcute de Dumnezeu prin Wesley, căci cine oare poate spune până unde va merge un val ridicat în mijlocul oceanului. Tot așa, cine ar putea înșira rezultatele directe și indirecte ale vieții lui? Influența vieții lui a fost ca niște brazde adânci trase pe caracterul întregii națiuni. Un mare val de zel religios a mișcat poporul. Până și biserica anglicană a fost binecuvântată prin el, cu toate că îl ura. Clerul s-a trezit din somnul său adânc și fața bisericii a fost schimbată. Scepticismul a fost înghițit de val. O grupă evanghelică se ridică în biserica anglicană și avuse conducerea mai bine de 50 de ani.

Un mare entuziasm moral cuprinse întreaga națiune. Multe rele fură înlăturate. Instituții noi începură să ia ființă. Din gurile predicatorilor începură să pornească tunete împotriva comerțului cu sclavi. Lupte pentru eliberarea sclavilor din Indii, care erau considerați ca suflete scumpe pentru care a murit Cristos, fu pornită de vestitorii Evangheliei. Aceste lupte ajunseră la bun sfârșit în anul 1833, câștigând decretarea libertății pentru sclavi, precum și trimiterea de misionari în India.

John Wesley era un om al rugăciunii și un sârguincios cercetător al Bibliei. În ultimii 40 de ani ai vieții sale se scula la ora 4 dimineața și întrebuința un ceas sau chiar două în studiul Bibliei și în rugăciune.

El a murit la 2 martie 1791, în Londra, în vârstă de 83 de ani. Timp de 53 de ani el a călătorit pe cal peste 350.000 km și a predicat peste 40.000 de predici. El a scris 233 cărți. Azi scrierile lui sunt cuprinse în 32 de volume. Una mai de seamă e: “O examinare a înțelepciunii lui Dumnezeu în creațiune”.

Petru Popovici

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MONITOARE, SERVICE, CALCULATOARE...Vezi aici!