Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Lumini peste veacuri - Savonarola

Publicat la 2012-01-18 de Traian

Tot ceea ce spun istoricii antici despre crimele oribile ale lui Nero și ale altor împărați ai Romei, se poate spune și despre Papa Alexandru al VI-lea, tatăl Lucreției Borgia. Ba uneori chiar i-a întrecut pe toți. Răutatea lui a fost colosală. Simonia, câștigul prin exploatarea celor sfinte, și omoruri erau cele mai mici din păcatele sale. Sub el, starea de corupție a bisericii devenise îngrozitoare. Dacă nu ar fi dovada grăitoare a faptelor, ar fi de necrezut. Un om, care își omorâse pe cele două fiice ale sale, a fost condamnat la moarte, dar în dimineața zilei de execuție fusese pus în libertate pentru plata a 800 ducați. La aceasta, un înalt funcționar al Tribunalului papal a spus în mod calm: “Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci ca el să plătească și să trăiască”.

Niciodată starea morală a lumii creștine, nu a atins o treaptă mai joasă a decăderii. Clasa conducătoare era despotică și oprimantă, poporul era brutal și egoist. Și unii și alții erau desfrânați și mișei.

Într-o lume de nelegiuire și păcat, cine se va ridica să o condamne? Cine își va deschide gura să strige împotriva ticăloșiei celor ce-și ziceau conducătorii spirituali și dețineau toată puterea? Cultura decadentă a cuprins și altarele și amvoanele. S-a făcut o alunecare a predicii spre frumos, spre ceea ce încântă urechea, nu spre adevărul care mișcă inima. S-a dezvoltat o oratorie artificială și s-a uitat Biblia. Se dădeau citate din clasici și ilustrații obscene, dar să placă poporului. Să fie de mirare că se mergea vertiginos spre prăbușire?

În timp ce Columb descoperi America, locuitorii din Florența, Italia, descoperiră în Savonarola pe cel mai mare predicator.

Dacă solul Italiei ar fi fost ca cel al Germaniei, lucrurile ar fi luat o altă întorsătură și Savonarola, nu Luther, ar fi fost instrumentul de producere al Reformei. Așa a rămas doar un precursor al Reformei protestante.

Girolamo Savonarola s-a născut la 14 Septembrie 1452, la Ferrara, Italia. El era al treilea într-o familie de șapte copii, cinci băieți și două fete. Părinții au avut o cultură aleasă. Deși erau doar mijlocași ca stare materială, totuși ei s-au bucurat de o deosebită influență la curtea Ducelui de Ferrara. Bunicul său, care i-a dat educație în primii ani, era medic renumit la curtea Ducelui. Părinții săi au intenționat să-l dea la medicină, ca să devină succesorul bunicului său. Dar Dumnezeu a avut alt plan cu el.

De mic copil era retras și tăcut, jocul nu-l atrăgea prea mult. La școală a fost foarte silitor. Ca student i-au plăcut mult artele și filozofia. L-a studiat pe Aristotel, dar scrierile marelui filozof grec au lăsat dorințele adânci ale sufletului său nesatisfăcute. Filozofia lui Plato i-a plăcut ceva mai mult. După aceea a citit scrierile lui Augustin și ale lui Toma d’Aquino. Acestea au fost o adevărată hrană pentru sufletul său. Ele l-au determinat ca de tânăr să-și predea viața sa lui Dumnezeu. Îi plăcea să mediteze, să fie în singurătate. De multe ori se ducea pe câmp sau pe valea râului Po și acolo uneori cânta, alteori plângea. Când mergea la biserică, îngenunchea și stătea acolo ore întregi vărsându-și focul inimii sale tinere lui Dumnezeu. Viciul, stricăciunea, luxul și belșugul bogătașilor și sărăcia lucie, mizeria poporului de rând apăsau greu pe inima lui. Pe lângă acestea, tirania conducătorilor, desfrâul, stricăciunea mare a preoților de toate gradele până sus la papa îi umpleau sufletul de durere. Într-una din poeziile sale timpurii, el descrie starea de decădere în cuvintele:

“S-a răsturnat întreaga viață
A dispărut virtutea și orice bine;
Nicăieri nu se zărește nici o luminiță
Iar de păcat nimănui nu-i e rușine”.

Profunda impresie ce a făcut-o decăderea morală asupra lui i-a produs o tinerețe tristă. El s-a închis în sine, vorbea foarte puțin cu alții și mereu se retrăgea în singurătate, unde în fața lui Dumnezeu își descărca tot focul ce ardea în pieptul lui. Acolo ochii lui mari, albaștrii, vărsau lacrimi fierbinți ce udau pământul unde era proșternut. Rugăciunea era o adevărată ușurare pentru el.

Cam în această vreme, istoricii spun că a avut o scurtă perioadă de destindere. Se îndrăgostise de o tânără florentină din mândra familie Strozzi. Dar totul n-a durat mult, căci fata considerându-se dintr-o familie mai înaltă, el a simțit aroganța ei și s-au despărțit. Dezgustat de lume cu păcătoșenia ei, decepționat cu privire la viitor din pricina acestei fete,, negăsind pe nimeni care să-i împărtășească sentimentele, Savonarola s-a decis să intre într-o mănăstire, să se călugărească.

Astfel, la data de 24 aprilie 1475, pe când ai lui au fost plecați la sărbătorirea Sf. Gheorghe, el își luă hainele și plecă la Bologna și ceru să fie primit în ordinul călugărilor dominicani. Alegerea acestui ordin a fost probabil influențată de faptul că Toma d’Aquino, scriitorul său preferat, a fost el însuși dominican. De fapt, el n-a avut pretenția să fie acceptat ca și călugăr, ci doar ca ajutor la bucătărie sau la munca din grădină. Acasă lăsase o foaie de hârtie pe care a scris: “Sătul de lume” și în care arăta că starea de păcătoșenie e ca în Sodoma și Gomora.

După ce a fost acceptat la Mănăstirea Sf. Dominic, și și-a luat în primire chilia sa, Savonarola a scris o scrisoare plină de afecțiune părinților săi, cerându-și iertare pentru faptul că nu a împărtășit cu ei acest gând al său. El a căutat să se încadreze în disciplina monastică. Iar în ce privește rugăciunea și postul a reușit să-i întreacă pe ceilalți. La fel în modestia, umilința și ascultarea sa. Nu la mult timp după intrarea în mănăstire, el fu numit lector, poziție ce a deținut-o tot timpul cât a stat acolo. Durerile lui spirituale nu au fost cu nimic mai mici în retragerea la mănăstire, căci și acolo a ajuns să vadă alte păcate ale călugărilor, și să audă despre altele și mai mari ale celor de sus. Indignarea lui și furia împotriva păcatului a crescut tot mai mult și simțea nevoia să le denunțe. Și a făcut aceasta într-un poem al său intitulat: “Ruina bisericii”.

După ce a petrecut șapte ani în acea mănăstire, în 1481, fratele Girolamo s-a mutat la Mănăstirea Sf. Marcu din Florența. Orașul Florența era frumos și poseda o deosebită cultură. În acest oraș numele său a ajuns la mare faimă. Renașterea italiană era în plină înflorire aici. Familia de Medici, care conducea Florența, au stimulat mult Renașterea mai ales în ce privește învățarea limbilor clasice: latina și greaca. Știind că Florența a fost cuprinsă de Renaștere, Savonarola se aștepta să găsească aici oameni mai curați, mai nobili decât în celelalte orașe. La suprafață Florența era frumoasă, dar curând el constată că sub poleiala de cultură ce o aveau, decăderea și corupția erau mult mai mari, locuitorii erau dedați festivalurilor, plăcerilor și nu se gândeau de loc la Dumnezeu sau lucrurile spirituale.

Anul următor la mănăstirea Sf. Marcu, Savonarola a fost numit instructor al novicilor. O mare parte din timpul său era dat pentru studiul Scripturilor. Cu multă ardoare cerceta toate textele, iar porțiuni mari le memora. După câtva timp, el a fost ridicat la rangul de predicator al mănăstirii.

Când a început mai întâi să predice, a avut un succes foarte slab. Vorbirea lui era biblică. El a disprețuit sofismele, vorbirea dulce, încântătoare, care atrage poporul, dar nu are urmări practice. Din contră, el a căutat să atingă conștiința oamenilor, să-i trezească. El era plin de un sentiment că judecata lui Dumnezeu asupra Florenței se apropie. Uneori era trimis la Brescia, la San Geminiano și chiar în bisericile din Florența. Aici tuna împotriva păcătoșeniei și a rostit o mie de vaiuri de la amvon. Dar de obicei nu prea era popor cine să-l asculte. Când a predicat prima dată la biserica San Lorenzo din Florența, erau prezenți doar vreo 25 persoane.

În anul 1482 a fost trimis la Reggio d’Emilia să reprezinte mănăstirea lor la o mare întrunire a călugărilor dominicani. În prima zi, în timp ce călugării discutau dogme, el a stat liniștit. Dar a doua zi, când au ajuns să discute despre disciplină, el s-a aprins și a început să vorbească cu multă înflăcărare de păcatele bisericii și ale clerului. Vorbirea lui a produs o adâncă impresie în toți cei prezenți.

Întorcându-se la Florența, el a început să predice într-o altă catedrală, dar la el venea puțin popor. Cei mai mulți mergeau la marea catedrală Santo Spirite. Acolo predica un călugăr augustin numit Mariano. Acesta niciodată n-a mustrat păcatele, din contră, lăsa Biblia la o parte și își delecta publicul cu citate din filozofie, din astronomie și poezie și toată Florența dădea buzna la el să-l asculte. Dar Savonarola nu s-a descurajat. Avea o voință de fier. El a zis: “Aceste ornamente elegante vor trebui să dea loc predicării învățăturii simple, dar sănătoase”. În rugăciune și în meditație, el stăruia mereu, așteptând ca Dumnezeu să lucreze. Într-o zi, în timp ce stătea de vorbă cu un călugăr, deodată a căzut într-o răpire: a văzut cerul deschis și toate calamitățile viitoare ce urmau să vină asupra bisericii au trecut prin fața sa. Și i s-a părut că o voce l-a însărcinat să anunțe poporul de toate acestea. Din acel moment, el a fost conștient de misiunea sa divină și a fost umplut cu putere pentru această slujbă. Poporul a început să alerge cu grămada. Denunțările sale erau cu voce de tunet. El a început să facă expuneri asupra Apocalipsei. Groaznicele urgii divine încremeneau poporul. Bărbați și femei au început să fie treziți. Lacrimile au început să curgă. De multe ori catedrala răsuna de oftatele, gemetele și plânsul poporului. Filozoful Pico della Mirandola ne spune cum o predică a lui Savonarola “a făcut să simtă că îi curge o transpirație rece pe șira spinării și părul i s-a făcut măciucă”.

În această situație, Savonarola petrecea tot mai mult timp în rugăciune, pentru trezirea Florenței. Predicile lui erau surprinzător de simple, dar erau biblice, directe și pasiunea sa aprinsă le făcea să fie irezistibile. Multe din ele nu erau în totul după regulile homileticii sau ale stilului, dar întotdeauna ele atingeau anumite ținte morale, spirituale. El îndemna pe fiecare să nu țină la religia formelor, ci “doctrina lui Cristos să fie ceva viu în fiecare și dacă ar trebui, să fie gata să sufere martirajul Lui”.

Pe la începutul anului 1491, Biserica San Marco a devenit prea mică pentru mulțimile ce veneau să-l asculte. Florența era mișcată de predicile lui zguduitoare. Atunci el hotărî să se mute la Domul Florenței, marea catedrală a orașului. Aici a predicat timp de opt ani. Pentru a putea ocupa un loc în catedrală, oamenii se sculau la miezul nopții și umpleau străzile din jurul catedralei, ca dimineața când se deschideau ușile să poată intra. La deschiderea ușilor, poporul încolonat cu cântări de bucurie, intra în Casa Domnului. Predicile le ascultau cu atâta sete încât atunci când se terminau, lor li se părea că abia au început.

Fața Florenței a început să se schimbe. Stricăciunea de altă dată, carnavalurile, corupția, balurile mascate, bețiile au luat sfârșit. Oamenii au început să strige după mila lui Dumnezeu. Datorită predicilor puternice ale lui Savonarola împotriva păcatului, ei și-au văzut vinovăția lor și cereau iertare. Jocurile de noroc, care se vedeau pe toate străzile, au fost interzise. Mulți din negustorii care au făcut înșelătorii au fost gata să restituie celor păgubiți mari sume de bani. Pocăința florentinilor s-a putut observa și în aceea că au fost gata să se despartă și de toate cărțile de stricăciune și de toate tablourile obscene. Grupe de copii cântând au trecut de la casă la casă și au adunat tot ce acum poporul considera deșertăciune și le-au dus în piața publică unde au format o piramidă înaltă de peste 20 metri cu o bază de peste 80 metri în circumferință și le-au dat foc. Clopotele catedralei răsunau până departe, iar poporul adunat cânta de bucurie în jurul focului ce le mistuia plăcerile și delectările de altădată. Chiar seara pe străzi, nimeni nu mai fluiera sau cânta cântări dezmățate, ci doar imnuri creștine. Florența era de nerecunoscut. Aceasta era în anul 1497.

Influența mare a lui Savonarola și schimbarea poporului n-a fost privită cu ochi buni de Lorenzo de Medici care stăpânea asupra Florenței. El a devenit alarmat. La început a încercat prin mită și făgăduieli, apoi prin constrângeri și amenințări să-l facă pe Savonarola să nu mai denunțe păcatele poporului și ale conducătorilor, în special ale sale. Dar Savonarola, neînfricat, a continuat să predice cu mai multă tărie. Atunci Lorenzo l-a plătit pe călugărul Mariano, care altădată avea mulțimile Florenței la predicile sale, să-l atace pe Savonarola. Într-o predică a prezis că atât Lorenzo, cât și Papa și regele orașului Neapole vor muri în decurs de un an. Lucru ce s-a și petrecut întocmai, în timp ce Lorenzo era pe patul morții nu a trimis după favoritul său Fra Mariano, ci a trimis un sol la Savonarola să-l cheme să vină la el. Savonarola, care până aici i s-a opus, nu a fost gata să asculte de invitație. El a zis solului: “Nu sunt eu omul pe care îl dorește. Eu nu voi consimți cu el. Nu e bine să mă duc să-l văd”. Lorenzo a trimis din nou după el și a promis că e gata să-l asculte orice i-ar cere. Atunci Savonarola a plecat la frumoasa vilă Carregi așezată într-o grădină cu măslini, unde Lorenzo trăgea să moară. Când l-a văzut, acesta i-a zis: “Sunt trei lucruri care mă aruncă în disperare și nu știu dacă Dumnezeu mă poate ierta: jefuirea Volterei, despoierea de bunuri a lui Monte della Fanciulle și masacrul lui Pazzi”.

Savonarola i-a răspuns: “Lorenzo, nu trebuie să disperi. Dumnezeu e milos și va avea milă de tine dacă ești gata să faci trei lucruri pe care ți le cer”. “Care sunt cele trei lucruri?” a întrebat Lorenzo. “Întâi trebuie să ai o credință mare și vie că Dumnezeu poate și vrea să te ierte,” a zis Savonarola. “Acesta e un mare lucru și cred aceasta”, a zis Lorenzo. “Al doilea, e necesar ca tot ce ți-ai însușit prin acaparare, prin luare cu forța de la alții, să fie restituit de tine, iar copiilor tăi să le lași doar ce a fost al tău să se mențină ca cetățeni particulari”. Această cerință a fost grea, dar după câteva momente de tăcere, a zis: “Da, voi face și aceasta”.  “Și ultima, e necesar să restaurezi Florenței libertatea și forma de guvernământ popular după obiceiul ei republican”. La auzirea acestei cerințe, Lorenzo s-a întors cu fața la perete și nu i-a dat nici un răspuns. Savonarola, văzând aceasta, s-a sculat și a plecat.

La un an și jumătate după moartea lui Lorenzo, Carol al VIII-lea, regele Franței, a invadat Italia, a jefuit orașul Neapole și s-a înaintat spre Florența. Cu mult timp înainte, Savonarola le-a proorocit că va veni “un nou Cirus de peste Alpi care va pedepsi poporul pentru păcatele sale”. Acum lumea îngrozită a dat buzna în Domul Florenței să audă ce le spune Savonarola. În fața acestei situații, Savonarola i-a îndemnat pe toți să se pocăiască de toate păcatele, iar el a plecat în fruntea unei delegații să-l întâmpine pe regele Carol și să-l roage să cruțe Florența. Regele a intrat și a stat un timp în Florența, dar Savonarola l-a înștiințat să plece, dacă vrea să nu atragă asupra sa mânia lui Dumnezeu. Astfel Carol a părăsit Florența.

Într-o duminică din această vreme, când marea catedrală era ticsită de popor, Savonarola, plin de înflăcărare a urcat la amvon și ridicând crucifixul a strigat cât a putut mulțimii: “Florența, iată Acesta este Domnul Universului și ar vrea bucuros să fie și al tău. Vrei tu să fie El Regele tău?” La această întrebare, mulțimile au început să strige, unii cu ochii plini de lacrimi: “Trăiască Cristos, Regele nostru!”

Întrucât în timpul invaziei franceze, casa domnitoare de Medici a fost răsturnată, poporul Florenței discuta ce formă de guvernământ să adopte. Atunci au hotărât ca Savonarola să fie în fruntea guvernului republicii. Florența să fie condusă după legile lui Dumnezeu. S-au abolit toate torturile, s-a legiferat o forma justă de taxare, s-au interzis jocurile de noroc, s-au acordat anumite favoruri populației sărace, s-au ușurat dobânzile celor ce erau datornici, au fost întocmite o seamă de alte legi pentru binele poporului și a fost înființată o curte de apel. Legile și forma democratică de guvernământ a Florenței din acea vreme au servit ca model pentru toate popoarele chiar din epoca noastră modernă.

Dar triumful lui Savonarola a fost de scurtă durată. De multe ori în predicile sale, Savonarola le-a spus ca el are să fie martirizat. El își dădea seama ce se petrecea în umbră.

Pe de o parte, partida opozantă a lui Arrabbiati și partizani nepocăiți ai familiei de Medici au început să se grupeze și căutau să atragă și pe alții de partea lor. Pe de altă parte, Papa Alexandru al VI-lea, denumit Borgia, unul din cei mai desfrânați papi, auzind că Savonarola denunță vehement păcatele clerului și chiar pe ale papei, s-a gândit să-l cumpere oferindu-i tichia roșie de cardinal. “Tichie roșie? Eu vreau o tichie de sânge!” i-a răspuns Savonarola. Atunci papa a recurs la amenințări, dar nici acestea nu l-au făcut să tacă. Din contră, parcă mai rău l-au întărâtat. Atunci papa l-a chemat să răspundă de greșelile făcute. Fiindcă acesta nu voi să se supună, a fost învinuit de erezie și fu excomunicat. Într-o zi, agenții papei îl prinseră și-l duseră la Roma. Aici a fost supus celor mai grele torturi. Mielul ajunsese în gura lupului. Se spune că în tortura împletită cu interogatoriul, numai mâna dreaptă i-a fost cruțată ca să poată semna procesul verbal. Toate torturile n-au putut să-l doboare pe cel ce s-a ridicat împotriva păcatului, după cum nici momelile, blidul de linte, odinioară nu l-au putut cumpăra.

În cele din urmă, a fost judecat și condamnat la moarte prin spânzurare, iar trupul să-i fie ars. După ce s-a dat sentința, l-au mai lăsat în viața o lună de zile, pe care a trăit-o în celula grea a închisorii rugându-se și scriind cu dreapta lăsată întreagă, niște meditații de toată frumusețea la Psalmul 51. Aceste meditații le-am găsit la Sibiu prin anul 1946. Erau tipărite în limba română. Iată câteva fraze la versetul: “Ai milă de mine, Dumnezeule!” - “Adâncul păcătoșeniei cheamă adâncul milei. Adâncul înghite adâncul. Adâncul milei înghite adâncul păcătoșeniei”.

Pe data de 23 mai 1498 sentința a fost executată. Savonarola împreună cu doi ucenici ai săi, Dominico și Silvestro, au fost spânzurați în piața publică din Florența, în fața unei mari mulțimi adunate. Ultimele sale cuvinte au fost: “Domnul meu a suferit atât de mult pentru mine. O, Florența, ce ai făcut tu astăzi?” Era însă plin de liniște și tărie. După moarte, trupurile le-au fost arse.

Petru Popovici

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MATERIAL SADITOR-PROIECTARE SI INTRETINERE GRADINI...Vezi aici!