Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Misionarismul in primele veacuri

Publicat la 2012-01-13 de Traian

Creștinismul s-a născut prin misionarism, trăiește și se răspândește prin misionarism. Cristos Domnul Însuși a fost cel mai minunat misionar. El a părăsit gloria cerului și a venit pe pământ, să ne aducă vestea bună a dragostei dumnezeiești; „umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți cei ce erau apăsați de diavolul" și în sfârșit, Și-a dat viața ca Jertfă pentru mântuirea noastră.

Toți cei doisprezece apostoli au fost misionari. În Evanghelia după Matei 10:1-42, ni se relatează trimiterea lor în misiune. Iar, după pogorârea Duhului Sfânt la Rusalii, când au primit puterea de a fi martori, ei au făcut lucrarea misionară începând de la Ierusalim, în Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului. Iată pe scurt pe unde au misionat ei:

Apostolul Matei a predicat Evanghelia vreo 12 sau 15 ani în Iudeea, apoi se spune că a plecat în Etiopia unde a întemeiat multe biserici creștine, a mers în Parția, Asia Mică și a ajuns până în Tracia. Unele tradiții spun că el a suferit moartea de martir la Lisimachia.

Apostolul Ioan a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria, apoi a mers la Efes, unde a lucrat până la exilarea lui în insula Patmos.

Apostolul Toma spun unele tradiții că a mers să predice în Persia și că a ajuns până în India, unde a format biserici creștine, apoi a suferit moartea de martir.

Apostolul Petru a predicat la Ierusalim, în Samaria, în Antiohia, apoi a misionat în răsărit, la evreii rămași în Babilon. Unii sunt de părere că denumirea de Babilon e figurativă și însemnează Roma. A murit moarte de martir.

Apostolul Pavel a misionat în Asia Mică, în Cipru, în Macedonia, în Grecia, la Roma și probabil a ajuns până în Spania.

Barnaba a fost cu apostolul Pavel în prima călătorie misionară prin insula Cipru și Asia mică, iar în a doua călătorie a mers cu Marcu din nou în Cipru.

Apostolul Bartolomeu sau Natanael a făcut misiune în părțile răsăritului, prin Persia, Mesopotamia, Egipt și Armenia.

Apostolul Andrei a făcut misiune în Sciția, spune istoricul Eusebiu. Epifaniu, un călugăr de pe vremea luptelor iconoclastice, 775-842 după Cristos, a scris o istorie a vieții apostolului Andrei, după datele culese din scrieri ale altor autori, dinaintea lui. El spune că Andrei a făcut trei călătorii misionare în nord. Fiecare călătorie o începea de la Ierusalim, unde se întorcea iarăși pentru sărbătorirea Paștelor.

În prima călătorie, ar fi avut ca tovarăș pe Matia, apostolul ales în locul lui Iuda și că ar fi ajuns prin Pont, Capadocia și Sciția (părțile Dobrogei, Munteniei și Basarabiei).

În a doua călătorie, se spune că a mers cu apostolul Ioan până la Efes. Acolo Andrei ar fi avut o vedenie în care Domnul i-a zis: „Mergi în Bitinia, că pe tine te așteaptă încă Sciția". Astfel, el s-a îndreptat într-acolo predicând, înființând biserici, iar când a ajuns la Odisopol (Varna), a lăsat acolo pe Apion, unul din ucenicii săi, iar el a mers mai departe cu vestirea Evangheliei.

În a treia călătorie misionară, se spune că Andrei a avut ca însoțitori pe Matia, pe Simon Cananitul și pe Tadeu. Ajungând la Edesa în Macedonia, l-a lăsat acolo pe Tadeu, iar el, cu ceilalți doi apostoli, a misionat în nord în Dobrogea noastră și că a ajuns până la Dioscur (Sevastopolul de azi). În timp ce predica în Dobrogea, au venit la Andrei trei bărbați tineri numiți: In, Pin și Rim. Unii istorici spun că au fost daci, alții susțin că au fost sciți. Ei au ascultat predicarea Evangheliei, au crezut și au fost botezați. Ei au fost de mult ajutor lui Andrei în lucrarea misionară în Dacia din stânga Dunării, prin părțile Moldovei și Basarabiei. În lucrare, ei s-au dovedit misionari plini de zel sfânt, dar după un timp au fost martirizați - spune G. M. Ionescu în „Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană" 1905, pagina 49.

La Caracicula, județul Constanța, este o peșteră-labirint, care în popor e numită Peștera Sfântului Andrei (Mitropolia Banatului Nr. 2, 1988, pagina 127). Se presupune că acolo își avea apostolul locul lui de găzduire.

Întorcându-se spre casă, a trecut prin Ahaia (Grecia). Peste tot el predica Evanghelia și mulți au crezut în Cristos Domnul. Chiar și soția guvernatorului ar fi fost convertită, lucru care l-a înfuriat pe guvernator, l-a prins la Patra și l-a condamnat la răstignire pe o cruce în formă de X. De aceea, se numește crucea Sfântului Andrei.

Sămânța aruncată de apostolul Andrei pe meleagurile răsăritene ale României de azi a prins rădăcini și a adus roadă. Numărul celor convertiți s-a mărit mult cu soldații creștini veniți în cadrul trupelor romane. G. M. Ionescu în opul citat, la pagina 55, spune: „Împăratul Traian, pentru apărarea hotarelor Daciei contra barbarilor, a poruncit ca toate legiunile ce mărturisesc numele lui Cristos să fie trimise în Dacia. Căci este știut că pe la începutul secolului al II-lea erau în Dacia legiuni întregi creștine. Traian, se crede că a făcut aceasta din două cauze politice: a) ca să asigure hotarele imperiului roman contra barbarilor cu legiuni creștine, care erau cele mai viteze și b) pentru a curăți imperiul de creștini, care amenințau cu nimicirea totală a divinităților romane... Pe timpul lui Adrian s-au trimis în Dacia 14.000 ostași creștini".

Se știe și faptul că împăratul Traian a adus pe pământul Daciei o mulțime de coloniști. Între ei au fost mulți creștini. Golubinski și G. Enăceanu, în lucrările lor de istorie, afirmă că relatările istorice despre împăratul Traian că ar fi adus în Dacia coloniști creștini sunt în totul adevărate. Același lucru îl susține și Petru Maior în „Istoria Bisericii", Buda 1813, pagina 4.

De asemenea, numărul creștinilor pe pământul Daciei s-a mărit prin creștinii ce s-au refugiat aici, din cauza prigoanelor. Datorită faptului că mulți militari și chiar ofițeri erau creștini, edictele de prigoană ale Romei, aici, nu prea au avut efect. Dumitru Stănescu în cartea sa: „Viața religioasă la români", București 1906, pagina 1. scrie: „Creștinismul, adus aici odată de ostașul roman din toate părțile imperiului, dar mai ales din Asia Mică, unde creștinismul era în floare din primul secol după Cristos a fost mărit cu numărul celor ce căutau azil pentru credința lor creștină în părțile depărtate și necontrolate ale imperiului".

Istoricul nostru A. D. Xenopol în opera sa „Istoria Românilor din Dacia Traiană" volumul II, 1888, susține răspândirea creștinismului în Dacia în primul secol și dă ca dovadă o seamă de termeni religioși de origine latină introduși în limba română de la formarea ei. La pagina 91, el pune întrebarea: “Într-adevăr, cum ne-am putea închipui ca limba română să fi luat mai târziu elemente latinești pentru a le aplica la noțiuni privitoare la religia creștină?" Același lucru îl susține și Vasile Pârvan în lucrarea sa: „Contribuții epigrafice la istoria creștinismului Daco-roman", București 1911, paginile 74-116.

Creștinismul din Dacia, de asemenea, este pomenit de cei trei mari scriitori creștini: Iustin Martirul, Tertulian și Origen. Aceștia erau departe de Dacia, dar fiindcă creștinismul acestora era viguros, activ în ce privește misiunea, li s-a dus vestea în tot imperiul roman. Lumina strălucește până departe și peste veacuri a ajuns până la noi.

E trist faptul că mulți din credincioșii de astăzi sunt desculți, nu mai au ca încălțăminte râvna Evangheliei păcii. Sunt mii de frați români, care nu știu nimic de mântuirea lui Dumnezeu, ci trăiesc în toate păcatele: mint, înjură pe Dumnezeu și pe aproapele, fură, înșeală, beau până nu se mai pot purta, iubesc plăcerile, dansurile, trăiesc în desfrâu, dușmănesc pe alții, sunt aroganți, egoiști, bârfitori, trădători, tăgăduitori de Dumnezeu și totuși se numesc creștini. O, nu, nu așa au fost creștinii din Dacia, ci păgânii. Creștinii au părăsit toate aceste păcate și au trăit o viață frumoasă pentru Dumnezeu. În ei ardea dragostea pentru aproapele. De aceea, ei împărtășeau tuturor vestea bună a Evangheliei și chemau lumea la pocăință. O, Doamne, ridică și azi așa creștini!

Pe la sfârșitul primului veac, toți apostolii erau morți. Ei au fost inspiratorii lucrării misionare și ne-am aștepta să constatăm un declin în răspândirea creștinismului. Pe de o parte, prigoanele au fost groaznice, pustiitoare, îndeosebi sub Nero și Domițian. Pe de altă parte, creștinismul era pe atunci o religie simplă, nu avea preoți în odăjdii, nu avea temple, nu avea ceremonii care să izbească ochii, să atragă lumea. Păgânii aveau temple mărețe, preoți îmbrăcați în odăjdii strălucitoare, ceremoniale pompoase, sărbători cu mese bogate, însoțite de dansuri, dezmăț și orgii, precum și favorurile împăratului. Toate acestea apelau la firea pământească. În mod firesc, unii gândeau că creștinismul era sortit nimicirii, nu răspândirii. Dar n-a fost așa, căci era lucrare dumnezeiască.

A. M. Renwick și A. M. Barman în cartea lor: „The Story of the Church", Inter-Varsity Press, 1986, la pagina 22, vorbind de această perioadă, spun: „Suntem uimiți de ceea ce au realizat ei. Fără nici o grandoare lumească, cu puțină influență socială, fără clădiri de biserici, acei creștini de la început au mers din putere în putere, în ciuda opoziției marelui imperiu roman și a amarei animozități a păcătoasei lumi păgâne, care îi ura din pricina că puritatea vieții creștinilor condamna lipsa lor de standarde morale. Adevărata esență a organizației bisericii, a vieții și a închinăciunii creștine, în primele două veacuri, a fost simplitatea. Nu era nici un fel de formalism și pompă, acestea au pus stăpânire doar mai târziu, când viața spirituală a ajuns în declin... Biserica activa cu putere. Nu numai păstorul, ci mulți din cei prezenți luau parte la serviciu, căci pentru ei preoția tuturor credincioșilor era o puternică realitate. Pe la sfârșitul primului secol Evanghelia a ajuns până departe...”.

Cele patru mari centre ale lumii de atunci, Ierusalimul, centrul religiei monoteiste, Antiohia, centrul culturii, Alexandria, centrul științei și Roma, centrul forței, toate aveau mari comunități creștine. În răsărit, creștinismul a ajuns până în Persia și prin refugiați evrei-creștini de la Ierusalim până în India. În apus până în Spania, iar în nord până în Britania. În „Ecclesiastical History of the English People" de istoricul Bede, (673-716), în introducere se spune: „Creștinismul a fost bine înrădăcinat în Britania în timpul stăpânirii romane. El a supraviețuit evacuării romanilor în zonele de nord și de vest, unde populația băștinașă britanică a rămas liberă de ocupația anglo-saxonă...”. Bretonii și-au păstrat credința creștină necoruptă, nealterată până sub domnia lui Dioclețian.

E adevărat că nu prea avem multe nume de misionari din primele secole, căci ei toți erau misionari. Nu știm precis cine a dus Evanghelia în Britania. Părerea istoricilor e că unii din ofițerii și soldații de ocupație au fost creștini și au plantat biserici în țara ocupată. De altfel, noi nu știm numele nici a celor ce au vestit Evanghelia în Antiohia, la Roma, la Cartagena, la Alexandria. Doar în veșnicie le vom cunoaște numele, acum le cunoaștem doar lucrarea. Important e faptul că au existat creștini, care împuterniciți de Duhul Sfânt, au devenit misionari peste hotare, formând biserici dinamice, adevărate focare de răspândire a creștinismului. Ce mult ar trebui să se roage toți adevărații credincioși: Doamne, ridică și azi asemenea bărbați și așa biserici!

Noi ne mișcăm prea încet în lucrarea misionară. Ei n-au avut mașină, autobus, tren, avion, motocicletă, nici măcar bicicletă; n-au avut poștă organizată, n-au avut reviste, nu telefon, telegraf, radio, televiziune sau sateliți de comunicație și totuși lucrarea lor de răspândire a Evangheliei a depășit cu mult lucrarea noastră, noi, care ne bucurăm de cele mai moderne mijloace de transport și de comunicație. Ei mergeau apostolește, dar au mers și au vestit Evanghelia. Nu știau dacă se vor mai întoarce acasă sau vor ajunge la rug sau în circ sfâșiați de fiare. Ce oameni de sacrificiu! Ce adevărați misionari, fără să-i numească cineva misionari! Ce minunați purtători de cruci, ca să vestească lumii marea Jertfă de pe cruce!

Adevărații credincioși de astăzi ar trebui să cerceteze mai îndeaproape viața creștinilor de la început. Ar avea multe de învățat și de aplicat în viață. La o parte cu moleșeala, cu comoditatea, cu desfătarea la servicii frumoase! Alții pier, și pier pe veci! Săriți, salvați pe-ai voștri frați!

În primele veacuri nu au fost societăți misionare, cărțile Noului Testament încă nu erau puse împreună, nu a fost o vreme prielnică, o vreme de libertate religioasă, ci de sângeroase prigoane. Dar, creștinii nu s-au oprit la piedici, nu s-au speriat de greutăți, nu s-au lăsat intimidați de amenințări și nu s-au îngrozit de torturi, schingiuiri și martiraj, ci au mărturisit Cuvântul sfânt, chiar și celor trimiși să-i aresteze, și schingiuitorilor, ba chiar și guvernatorilor sau împăratului în fața căruia erau duși la judecată. Au fost cazuri când mărturia, plină de curaj și de putere sfântă, a făcut ca însuși guvernatorul să devină creștin. E cunoscut cazul lui Cromațiu, Prefectul Romei care, după convertire prin cei pe care-i judecase, a renunțat la înalta sa slujbă și s-a retras din Roma.

Istoricul bisericesc Eusebiu în „Istoria Bisericească", cartea III-a, capitolul 37, spune: “În acele vremuri au fost mulți care au deținut primul rang în succesiunea apostolică. Aceștia, ca sfinții ucenici, au clădit biserici pe temeliile care au fost puse mai dinainte de apostoli. Ei au sporit cu mult mijloacele de răspândire a Evangheliei și au împrăștiat semințele mântuirii și ale împărăției cerurilor până departe în lume. Cei mai mulți din ucenicii acelei vremi, animați de o iubire mai înflăcărată pentru Cuvântul divin, au îndeplinit perceptul Mântuitorului, împărțind bunurile lor pământești celor lipsiți. După aceea, părăsindu-și țara lor, au îndeplinit slujba de evangheliști, ducând vestea cea bună celor ce încă n-au auzit de credință și în timp ce-L proclamau pe Cristos, distribuiau și porțiuni din sfintele Evanghelii".

Atât din lucrarea lor, cât și din scrierile lor, care au ajuns până la noi, se constată că erau stăpâniți de o dragoste fierbinte pentru cei nemântuiți și căutau să-i smulgă din robia păcatului. Porunca Domnului Isus: „Duceți-vă și predicați Evanghelia", era ascultată în totul, de toți. Când Sabinus, guvernatorul Bitiniei, a întrebat pe Lucian cine l-a autorizat să predice, acesta a răspuns: „Legea dragostei și a umanismului obligă pe toți oamenii să caute să-și convertească aproapele la ceva mai bun, să facă tot ce le stă în putință spre a-i salva din ghearele diavolului". Ei preferau mai bine să moară decât să tacă, să nu spună altora despre dragostea lui Dumnezeu. Guvernatorul din Lion văzând curajul sfânt la toți creștinii, a zis: „Ce rost au toate persecuțiile, dacă ei totuși rămân credincioși și îndrăznesc să-L mărturisească pe Cristos, iar vechilor zei refuză să le sacrifice?"

E foarte important să ne dăm seama cum misionarismul lor a dus la rapida răspândire și înmulțire a creștinismului. Noi, de multe ori, trecem cu vederea acest fapt extrem de important. El e uimitor, în timp de 50 de ani de la răstignirea Domnului Isus Cristos, găsim biserici creștine în toate orașele principale ale imperiului roman. Scriitorul roman Tacitus declară că Nero, anii 37-68, a găsit o mare mulțime de creștini să persecute. Pliniu cel Tânăr, anii 52-117, guvernator al Bitiniei, prieten al împăratului Traian, îi scria acestuia despre creștini că „au pătruns nu numai în orașe, ci și la sate și în locurile de la țară, astfel că templele sunt aproape goale". D. Petrescu în cartea „Martirii crucii" spune că Drosida, fiica împăratului Traian, a devenit creștină în ascuns. Oare care servitoare sau sclavă a ei i-o fi predicat pe Cristos? În „Atlas of the Bible", editat de revista Reader’s Digest, 1981, la pagina 205 citim: „Prin anul 100 s-a estimat că erau peste 300.000 creștini în imperiul roman... vreo 80.000 erau numai în Asia Mică".

Adrian a urcat pe tronul Romei în anul 117 după Cristos și la acea vreme a trimis în Dacia 14.000 de soldați creștini (Johannis Corvini, „Istoria persecuțiilor" lib. X - XII).

Iar în anul 286 după Cristos, Legiunea Tebană care era compusă din 6.666 soldați și ofițeri, toți erau creștini. Ei erau în răsărit până ce împăratul Maximian le-a ordonat să-l însoțească în Galia, spre a reprima răscoala din Burgundia. Ei au plecat, au trecut Alpii având ca și comandanți pe Mauritius, Candidus și Exupernis. Ajungând la destinație, s-au unit cu trupele cu care venise Maximian. Înainte de a pleca la luptă, împăratul a poruncit să se facă o jertfă și fiecare ofițer și soldat să depună jurământul față de Maximian că-l va ajuta să stârpească creștinismul. Cum era natural, Legiunea Tebană a refuzat participarea la jertfă și la un așa jurământ. Aceasta l-a înfuriat peste măsură pe împărat, care a poruncit decimarea legiunii. Tot al zecelea soldat a fost omorât cu sabia. S-a poruncit din nou supunerea, dar ei au mărturisit cu toții că sunt creștini și nu pot participa la sacrificiu și la jurământ. A urmat a doua decimare. Și fiindcă nici după a doua decimare nici unul nu a fost gata să se lepede de credință și să asculte de împărat, Maximian, înnebunit de furie, a poruncit ca toată Legiunea Tebană să fie masacrată de celelalte trupe. Martirizarea Legiunii Tebane s-a făcut pe ziua de 22 septembrie anul 286, relatează Fox în „Cartea Martirilor", ediția 1978, pagina 23. Aceasta arată numărul mare al creștinilor pe acea vreme, precum și credincioșia lor de neclintit.

Pe la anul 200, Tertulian scria în Apologia sa: „Suntem de ieri și totuși am ajuns să umplem pământul și toate ale voastre: orașele, insulele, municipiile, consfătuirile voastre intime, tribunele, adunările poporului, palatul, senatul, forul, numai templele vi le-am lăsat". El era avocat din Cartagena și scria pentru apărarea creștinilor. El n-a exagerat, căci era o vreme de crunte prigoane; deci nu s-a lăudat făcând această afirmație, căci aceasta ar fi ațâțat mai tare pe prigonitori. Dimpotrivă, el redă cuvintele lor: „Se strigă împotriva noastră că cetatea este ca stăpânită de noi; că pe ogoare, în fortărețe, pe insule, pretutindeni predomină creștinii; se întristează ca de o nenorocire că oricare ar fi sexul, vârsta, starea socială sau rangul, trec de partea acestui nume" (de creștin). Dacă nu era acesta adevărul, fiți siguri că el ar fi spus că e doar o acuzare, dar el recunoaște despre creștini că au pătruns peste tot.

Împăratul Septimiu Sever (193-211), care a trăit tocmai în acea vreme, s-a îmbolnăvit grav și datorită îngrijirii date de un medic creștin, s-a însănătoșit. Sub influența acestuia, el a căutat să stopeze prigoanele, dar ele au continuat în provincii, datorită guvernatorilor. Caracala Marcus Aurelius, fiul lui Septimiu Sever, a fost crescut de o doică creștină. Deci, e clar că ei, creștinii au pătruns în palatul imperial.

Fiindcă în Africa de nord au continuat persecuțiile, Tertulian a scris o scrisoare guvernatorului din Cartagena. Din scrisoare se constată numărul mare de creștini în Africa de nord pe la anul 200 după Cristos. El zice: „Dacă voiești ca și mai departe să continui cu persecuțiile contra creștinilor din Africa, te întreb ce ai de gând să faci cu miile de creștini de toate vârstele și din toate clasele sociale, care de bună voie se vor prezenta înaintea ta și se vor declara creștini? Vei avea destule ruguri și săbii să stingi viața acestora? Numai din Cartagena va trebui să duci la eșafod o zecime din locuitori". Pe la anul 149, înainte de Cristos, Cartagena avea o populație de 700.000 locuitori. Dacă după războaiele punice au rămas să zicem numai 300.000 locuitori, înseamnă că în Cartagena erau 30.000 de adevărați creștini. În care oraș din România ai găsi un așa procentaj de adevărați creștini, nu doar cu numele, ci gata să meargă la martiraj pentru credința lor? Nu e izbitor numărul mare de creștini în Cartagena: o zecime din populație?

Un alt amănunt care arată roadele misionarismului lor și rapida răspândire a creștinismului, în ciuda tuturor prigoanelor, sunt osemintele martirilor din catacombele Romei. Dr. A. H. Strong în Teologia Sistematică, ediția a 29-a, 1974, la pagina 191, spune că după arheologul Rawlinson, catacombele Romei ar cuprinde 900 mile de străzi subterane, cu aproximativ șapte milioane de oseminte ale martirilor. După Northcote, ar fi vreo 350 de mile cu aproape trei milioane de oseminte. Catacombele au slujit ca loc de înmormântare, o perioadă de două sute și ceva de ani. Dar, trebuie să ținem seama că nu toți martirii au fost îngropați la Roma. Cei martirizați în Alexandria, în Antiohia, Efes sau Cartagena au fost îngropați acolo. Doar cei martirizați la Roma au ajuns să fie depuși în catacombe. Pe de altă parte, nu toți creștinii au fost martirizați, nici chiar în Roma. Între cele 10 valuri de prigoane au fost și perioade de liniște. Prigoanele au început cu Nero, prin anul 64 după Cristos și s-au terminat cu Dioclețian la 312. Acum, gândiți-vă dacă numai martiri în Roma au fost trei milioane, câți creștini au fost în această perioadă acolo și câți pe tot pământul?

Convertirea acelor milioane a fost o muncă uriașă, un misionarism dinamic, o adevărată bătălie pentru convertirea lumii. De ce nu e și azi o așa lucrare? Proorocul Isaia ne dă răspunsul în capitolul 59:1-2: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedică să vă asculte!" Deci, spre a face misionarism trebuie înlăturat orice păcat și atunci Duhul Sfânt ne poate folosi (2 Timotei 2:21).

Credincioși de pretutindeni, e vremea să fim adevărați creștini! Dumnezeu ne cere aceasta și lumea din jurul nostru așteaptă aceasta. Înapoi la misionarismul primar! La acel misionarism care nu ține cont de piedici, de greutăți, de prețul ce trebuie plătit, ci are în vedere porunca dumnezeiască și valoarea nespus de mare a unui suflet. Avem toate mijloacele la îndemână, doar trebuie folosite. Poți face misionarism prin scrisori la prieteni de ai tăi sau chiar la necunoscuți, poți prin telefon, prin tratate, prin vizite, printr-o farfurie de mâncare dusă unui bolnav sărac, printr-un Noul Testament, uitat în tren sau autobus, printr-o casetă împrumutată, printr-o carte bună dată cadou, printr-un abonament plătit la o revistă creștină care să fie trimisă unui suflet nemântuit pentru care te rogi, printr-o vizită în localitatea vecină sau în satul în care ai crescut, spre a le spune cum azi viața ta este schimbată de puterea lui Dumnezeu și cum te bucuri de mântuirea Lui.

Misionarism nu înseamnă a predica de la amvon. În primele veacuri n-au existat amvoane, dar a existat misionarism înflăcărat. În timp ce Dioclețian, la 209 după Cristos, căuta să stârpească numele de creștin, Hermon al Ierusalimului pregătea 40 de misionari pe care i-a trimis apoi în diferite țări. Unul din ei numit Efrem „s-a dus la sciții ce locuiau pe lângă Dunăre și acolo propovăduind, pe mulți i-a adus la Cristos". El a predicat în Goția (România de azi) timp de zece ani. El a suferit moartea de martir, prin tăierea capului. Nimeni care îndrăznește azi să facă aceasta nu are de îndurat ce a îndurat Efrem.

Doamne, ridică și azi așa misionari!

Petru Popovici

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUCATOR DE POMI FRUCTIFERI...Vezi aici!