Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Lumini peste veacuri - John Wycliffe

Publicat la 2012-01-11 de Traian

Biserica Protestantă din Anglia susține că își are originea în Biserica Primară a Britaniei. Începutul creștinismului în acele insule e învăluit în ceața istoriei și nu se poate preciza în mod hotărât cine le-a vestit Evanghelia de prima dată, “dar e sigur - zice Episcopul Jewel - că Biserica din Britania, acum numită anglicană, nu a primit credința prima dată de la Roma”.
Unii autori printre care sunt: Usher, Stillingfleet și Godwin cred că biserica a fost înființată de apostolul Pavel în perioada dintre prima și a doua întemnițare a sa la Roma. Alții înclină să creadă că creștinismul a fost introdus prin anul 58 de către Bran, tatăl lui Caractacus, care a fost deținut șapte ani ca ostatic la Roma. La pretenția catolicilor că Papa Eleutherius ar fi fost apostolul bretonilor, apologeții englezi dau replica: “Regele Lucius a fost botezat aproape cu 150 de ani înainte de Constantin, primul împărat creștin, care și el s-a născut tot în insulele britanice, și credința a fost plantată aici cu mult înainte, fie de Iosif din Arimatea, de Simon Zelotul sau de greci”. Datorită faptului că britanicii sărbătoreau Paștele ca cei din Răsărit și nu ca Roma, îndreptățește susținerea că ei au primit creștinismul din Răsărit și nu de la Roma.

Cineva susține că Augustin ar fi fondatorul bisericii creștine din Anglia. El a vizitat Anglia în anul 597. Dar pretenția aceasta e spulberată de faptul istoric că biserica creștină a existat cu mult înainte și că ea deja a avut martorii ei. Biserica Romei, prin trimiterea lui Augustin și a altor însărcinați ai ei, a dorit doar să-și extindă autoritatea și asupra lor. Așa se explică faptul că mereu au existat stări de tensiune între creștini din Anglia și Biserica Romei. Întotdeauna au fost oameni care citind Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, nu s-au putut mulțumi cu o religie formală, ci au căutat să trăiască după adevărul Evangheliei, demascând creștinismul formal și trezind pe alții la o viața nouă. Acești făclieri ai adevărului erau gata de orice sacrificiu. Un astfel de bărbat neînfricat a fost John Wycliffe.

El a fost denumit “Luceafărul de dimineață al Reformei”. Era de sânge saxon, născut prin anul 1320 la Hipswell, aproape de Richmond, Yorkshire, Anglia. A studiat la Ballion College din cadrul Universității Oxford, care pe aceea vreme avea 30.000 studenți. A fost foarte silitor la învățătură, iar la terminare a rămas profesor la Oxford, dovedindu-se unul dintre cei mai învățați oameni ai vremii sale. În filozofie, el a aparținut curentului realist în contrast cu marea majoritate care aparțineau curentului nominalist. O mare influență asupra gândirii sale au exercitat scrierile lui Augustin.

În anul 1365 a intrat în grația prințului John de Gaunt, fiul regelui englez Edward al III-lea, datorită viguroasei apărări a dreptului coroanei de a limita autoritatea temporală a bisericii. În 1366 se pare că a devenit unul din capelanii curții regale. În 1372 și-a luat doctoratul în teologie la Oxford. În 1374 a fost numit de rege preot în orașul Lutterworth. În timpul acesta, a scris în limba latină o seamă de pamflete cu motivări ce justificau refuzul Angliei de a plăti tributul pretins de papa. În acea vreme erau doi papi: unul la Avignon în Franța și altul la Roma. Anglia nu mai plătise tribut papei de 33 ani. În anul 1365, Papa Urban al V-lea de la Avignon a scris o scrisoare regelui Edward al III-lea cerându-i să plătească tributul. Cum Anglia se afla în război cu Franța, ei nu au fost gata să trimită bani pentru înarmarea dușmanului lor. Regele a supus cererea parlamentului și hotărârea a fost să nu se dea nici un tribut.

În anul 1375, el a fost numit în comisia regală ce urma să confere cu ambasadorii papei la Bruges, Belgia. La fel a fost însărcinat de rege să facă parte dintr-o comisie ce avea să negocieze pace cu Franța. Un an mai târziu, Wycliffe a enunțat “doctrina stăpânirii cum se găsește în har”, conform căreia atât autoritatea eclesiastică cât și cea seculară sunt conferite în mod direct prin harul lui Dumnezeu. În consecință, când deținătorul săvârșește păcate de moarte, el pierde această autoritate.

În legătură cu această, el acuză biserica catolică de venalitate, corupție și fel de trai cu totul lumesc. Aceasta a făcut-o în predici atât la Oxford cât și la fel pe calea scrisului. Pamfletele lui circulau ca pâinea caldă prin toată Anglia. Autoritatea seculară a papei era subminată din temelii în mijlocul poporului englez, care era sătul de o așa autoritate.

Drept rezultat al acestor acțiuni, Papa Grigore al XI-lea a dat o bulă prin care îl acuza pe Wycliffe de erezie și-l soma să se prezinte înaintea lui William Courtenay, episcopul Londrei. Datorită unor mari manifestări de protest făcute de populație, interogarea aceasta a fost anulată. În anul 1378 a fost somat a doua oară să se prezinte la Lambeth. Dar datorită protecției reginei Ioana, mama tânărului rege Richard al II-lea, a scăpat doar cu o mustrare scrisă. Suportul ce-l avea din partea casei regale, din partea nobililor, din partea oamenilor învățați l-a înfuriat pe papa. Vedea cum cresc în Anglia sentimentele reformei și cum scaunul papal pierde controlul.

Pe de altă parte, Wycliffe, văzând asentimentul poporului, a devenit mai îndrăzneț. El a pledat pentru restructurarea învățământului teologic fără intervenția papei sau a prelaților străini. A cerut ca Biblia să fie luată ca singura sursă a adevărului. A tăgăduit doctrina infailibilității papei și a conciliului. A denunțat învățătura despre transsubstanțiere și purgatoriu. Susținea că clerul nu e să stăpânească, ci să slujească poporul. Aceste învățături incendiare au ajuns să fie duse și peste hotare. Pamfletele lui, în secret, au ajuns să fie purtate în multe țări ale Europei. Ele erau un fel de strigăt de trezire. Încă nu exista tiparul, dar erau copiate cu grijă și date din mână în mână, îndeosebi intelectualilor.

Wycliffe a protestat cu toată energia lui împotriva purtării scandaloase a călugărilor cerșetori, împotriva închinării la icoane, la moaște, împotriva celibatului preoților, împotriva indulgențelor, împotriva folosirii în biserică exclusiv a limbii latine prin care se ascundea Biblia de a putea fi înțeleasă de popor. “Dați poporului Biblia - zicea el - și atunci și numai atunci ei se vor mișca cu privire la libertate și educație și vor acționa ca atare în cele religioase, politice și sociale”.

În mai 1378 s-a ținut un conciliu în marea sală a mănăstirii călugărilor negri din Londra. La conciliu au fost episcopi, profesori de teologie, preoți, stareți, călugări. Wycliffe a trebuit să se înfățișeze pentru judecată, și i s-a cerut să-și retragă învățăturile. Dar el nu numai că nu a fost gata să-și retragă învățăturile, ci plin de îndrăzneală a început să atace toată corupția bisericii, să demaște sistemul gigantic de fraudă al papalității cu vânzarea iertării păcatelor, cu slujbe pentru scoaterea din purgatoriu a sufletelor morților. După trei zile de judecată, învățăturile lui au fost condamnate, iar el a fost excomunicat. Fiindcă era om de mare renume, fiindcă avea ocrotirea casei regale și prea mult popor de partea sa, conciliul nu a trecut la condamnarea sa.

Atunci a trebuit să părăsească catedra de profesor, i s-a interzis să predice și a trebuit să retragă cu totul la Lutterworth. Aici el s-a apucat de traducerea Bibliei din limba latină, traducerea Vulgata, în limba engleză. Timp de 15 ani a muncit din greu ca să pună Biblia în mâna poporului său. Cum termina anumite porțiuni din Biblie, ele erau copiate cu mână și răspândite în popor. Ca toată Biblia să fie copiată se muncea 10 luni. Astfel că o Biblie întreagă era foarte costisitoare și poporul de rând nu putea să o aibă. Atunci el a angajat o seamă de preoți săraci și studenți la teologie, care mergeau prin comune și citeau oamenilor Evanghelia. Ei și-au însușit învățăturile lui Wycliffe și odată cu citirea Bibliei le răspândeau în popor. Acești predicatori au fost numiți “lolarzi”. Ei s-au înmulțit foarte mult. Ei se găseau în toate păturile sociale, între țărani și între baroni, chiar și în chilioarele călugărilor. Cuvântul lolard însemna flecar, leneș și era dat în bătaie de joc. Curând însă, datorită creșterii rapide în număr a lolarzilor, acest nume de râs, a devenit o pricină de groază. Toți cei ce acceptau învățăturile biblice ale lui Wycliffe s-au numit lolarzi. Fiecare lolard căuta să împărtășească Evanghelia altuia. Fiindcă erau prea scumpe copiile de pe cărțile Bibliei, lolarzii ajutau pe ascultătorii lor să învețe texte întregi pe de rost. A rămas înscris pe paginile istoriei cum o tânără învățată, Alice Collins, a fost chemată la o întrunire să spună din memorie cele zece porunci și porțiuni din epistolele lui Pavel. În acea vreme era o mare foame după Cuvântul lui Dumnezeu. Unii închiriau pentru bani porțiuni din Biblie pentru o oră, alții dădeau o sarcină mare de fân să aibă un capitol din Biblie pentru o oră.

Creșterea mare în număr a lolarzilor e relatată astfel de un scriitor roman din aceea vreme: “Jumătate din credincioși părăsesc biserica catolică și trec de partea lolarzilor”. Probabil e o mică exagerare, dar conține și adevăr. Mai târziu s-au luat măsuri foarte aspre contra lor. Mulți au fost întemnițați în turnul Londrei și au sfârșit pe rug în Câmpul Fierarilor din Londra. Printre primii au fost Sir John Oldcastle și alți 39 de fruntași de-ai lolarzilor, Thomas Badby, William Sautre. S-a pornit o adevărată vânătoare împotriva lolarzilor și mulți au plătit cu prețul vieții credința lor.

Wycliffe și-a isprăvit cu bine lucrarea. Anglia a primit pentru prima dată Biblia în limba poporului și aceasta a fost o mare binecuvântare nu numai pentru Anglia, ci pentru toată Europa. Dușmanii în tot timpul acesta adunau dovezi împotriva lui Wycliffe și pândeau un moment potrivit să-l poată aresta și să-l pună pe rug, dar bătrânul Wycliffe pe neașteptate a fost chemat acasă în veșnicii. În ultima duminică din anul 1384, în timp ce servea Cina Domnului credincioșilor din biserica sa, a suferit o paralizie și a murit pe data de 31 Decembrie 1384.

După moartea sa, învățăturile și lucrările sale au fost condamnate în conciliul din Londra în anul 1396, în conciliul din Oxford în anul 1408, în conciliul general ținut la Roma în 1413, precum în a opta sesiune a conciliului din Constanța, Elveția, sâmbătă, 4 mai, 1414. Oricine avea sau citea lucrările lui Wycliffe era pasibil de pedeapsa cu moartea. Tot la această ședință au poruncit deshumarea lui Wycliffe și arderea osemintelor lui. Această sentință a fost executată în anul 1428, deci după 44 ani de la moartea sa. Cenușa rămasă a fost aruncată pe râul Swift ca nu cumva să fie întinat pământul. Râul Swift a purtat cenușa în râul Severn, Severn a dus-o în canalul Bristol și canalul Bristol a dus-o în ocean. Întocmai așa a fost și influența Bibliei tradusă de Wycliffe. Ea a ajuns în toate părțile lumii. Și azi se mai află încă o sută șaptezeci exemplare din aceea traducere a lui Wycliffe. El a aprins un foc pe care toți dușmanii nu au mai reușit să-l stingă.

theophilos

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MOBILIER, BICICLETE, HAINE, TERMOPANE, SALTELE...Vezi aici!