Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Vrajmasul cauta viata Pruncului

Publicat la 2011-12-19 de Traian

    Doamne, sunt o luminiță cât un mugurel de viță -
    Orice val să mă atingă este gata să mă stingă,
    Orice vântișor să bată mă-nconvoaie dintr-o dată -
    Dacă Mâna-Ți nu m-ar ține, n-ar fi-un ceas nimic de mine.

Cu cât Domnul Dumnezeu prețuiește mai mult o viață, cu atâta Satan caută mai mult să o nimicească. Și cu cât Domnul Cristos caută să ocrotească mai cu dragoste un suflet - cu atâta vrăjmașul caută mai cu multă ură să-l arunce în tot mai multe primejdii.

Pentru împlinirea planurilor sale, Satan se folosește de tot felul de duhuri, de oameni, de mijloace și de ispite rele, văzute ori nevăzute.

De câte ori în calea unei vieți apărate de Domnul Dumnezeu vine câte o primejdie din partea celui rău, de atâtea ori Duhul Domnului îl înștiințează pe cel primejduit fie într-un fel, fie în altul. Când însă noi avem ori înțelegerea prea neștiutoare, ori voința prea slabă ca să ne oprim la timp, atunci intervine însăși Mâna Domnului cea Bună și Puternică și ne salvează. Ori direct, cum a fost în viața lui Ilie, ori indirect, cum a fost în viața lui Moise.

Nu știu în ce măsură a găsit Domnul și Mântuitorul meu, că viața mea Îi va fi folositoare în Lucrarea Evangheliei Sale, dar știu că în multe rânduri, numai din câte le-am văzut eu - dar din câte nu le-am văzut! - a intervenit în chip minunat bunătatea și grija Lui și m-a salvat de la moarte. Satan căuta să-mi ia viața: numai viața căuta să mi-o ia. Dar Domnul Dumnezeu nu i-a îngăduit - ci, ori într-un fel ori în altul, m-a scăpat de la moarte de fiecare dată...

Desigur, primejdiile de moarte sunt așezate în calea vieții noastre în mult mai mare număr decât le putem noi vedea, chiar când luăm bine seama la ele. Dar cea mai mare parte din aceste primejdii noi nici nu le vedem. Trecem prin ele fără să le nici bănuim, căci Domnul Dumnezeul nostru ni le acopere - nici să nu le vedem cu ochii noștri.

Însă pe unele dintre acestea El le lasă ca noi să le vedem, pentru casă ne dăm seama, din cele puține văzute, cât de multe pot fi celelalte - și prin urmare cât de multă grijă ne poartă El!

Asta pentru ca totdeauna să învățăm să-I mulțumim cu recunoștință și să umblăm cu grijă.

De fiecare dată când Domnul Dumnezeul meu m-a salvat cu viață dintr-o primejdie de moarte, eu ar fi trebuit să văd că mai trăiesc numai datorită Milei Sale. Că viața mea de după salvarea asta fiind numai un dar al Lui, se cuvine să o mai trăiesc în totul doar spre Slava Sa. Însă eu nu totdeauna am văzut aceasta.

Dar slăvit să fie Domnul pentru clipa când am început să văd.

De atunci întocmai așa am și căutat să fac.

Aveam nici patru anișori în vara anului 1918, când, într-o zi de vară, ai mei secerau grâul la Vale. Bunicul tăia grâul cu coasa, culcându-l brazdă pe cel necosit, pentru ca mama să-l poată strânge cu secera, mănunchi, așezându-l în dreapta ei adunat frumos. Legătorul care venea în urma ei lua câte trei-patru mănunchiuri, strângându-le sub genunchi în snopi și legându-le în legături făcute din spice.

Lângă un snop așezat în picioare era olul de pământ cu apă, pus la umbră să nu se încălzească. Eu, în urma lor și printre snopi mă jucam sărind încoace și încolo, așteptând să aflăm vreun cuib de pitpalaci ori de ciocârlie prin grâul cosit.

Cam la jumătatea timpului dintre amiază și seară, când soarele era de un stânjen bun pe cer, toți secerătorii de pe câmp lăsau lucrul și, strânși roată, se așezau undeva pe snopi, ca să mănânce de "ojină"... căci flămânziseră de la amiază. Ziua era mare și lucrul greu. Mă uitam și cât vedeam cu ochii, întreg hotarul era plin de secerători. Unii cântau pe dealuri și pe vale, de răsuna până departe.

Ce frumos era totul! În grâu cântau pitpalacii și cintezii. Pe sus cântau ciocârliile. Prin arini, de-a lungul văii cântau presuri și grauri.

Oricât de grea era munca atunci, nimeni n-o făcea mânios și forțat. Toți o făceau cu drag și cei mai mulți cântând. Ce mare binecuvântare de la Domnul Dumnezeu este bucuria muncii!

Lângă lanul de grâu unde secerau ai mei, era o fâșie cu iarbă verde și moale, prin care alergam eu desculț încoace și încolo pe lângă secerători.

Când lăsaseră lucrul pentru a se duce mai încolo ca să-și ia gustarea lor de ojină șezând pe snopi, bunicul meu lăsase coasa lui proptită în varga ei în iarbă, cu tăișul în sus.

În timp ce ei stăteau pe snopii lor, roată, vorbind și mâncând, uitându-se în jos la mâncarea lor care era așezată pe un ștergar la mijloc între snopi, nu m-au văzut pe mine cum fug desculț, sărind spre coasa care era așezată în calea mea cu tăișul în sus.

Mai era atâta loc larg și în altă parte pe unde aș fi putut să fug și să sar. Mă chemaseră să merg și eu să mănânc cu ei pâine și ceapă și brânză, dar pe mine nu știu ce mă mâna și mă trăgea să merg spre coasă, fugind și sărind desculț.

Într-o clipă m-am pomenit călcând cu picioarele goale în tăișul coasei, care m-a pătruns usturător până la os, arzându-mă ca o pleasna de foc.

M-am prăbușit acolo plângând. Din picioarele mele desculțe curgea vale sângele, înroșind pământul și iarba.

Mama și bunicul au venit repede și m-au ridicat de acolo, cu labele picioarelor scăldate în sânge, tăiate aproape de tot.

Au rupt niște frunze de varză de pe aproape, căci nu mai știau cu ce să-mi oprească sângele, apoi m-au legat cu niște prosoape și obiele, care se umpluseră îndată și ele de sânge.

Așa, pe sus, m-au dus în brațe până acasă și m-au așezat în pat.

Bunica s-a dus repede aducând niște buruiene de leac - coada șoricelului, și crestățele, cu care, zdrobindu-le, mi-a oblojit amândouă picioarele până sus.

Am zăcut așa nu știu câte săptămâni între moarte și viață. Picioarele mi se umflaseră și rana copsese. Coasa fusese plină de praf și de zgură din buruienile veninoase de prin grâu.

Singurul meu doctor era bunica. Ea mă lega și mă dezlega, primenindu-mi ierburile ei de leac, "coada șoricelului" și "crestățeaua", pe care le zdrobea între două pietre și apoi mi le întindea peste ranele mele dureroase, până ce, într-un târziu, mi s-au vindecat și am putut să umblu.

De atunci nu m-am mai jucat pe lângă coasă niciodată în viața mea. Dar am aflat atunci și că nu toate ne sunt îngăduite. Că multe jocuri sunt primejdioase și că totdeauna trebuie să fii cu mare băgare de seamă pe unde umbli.

Dar nici bunicul n-a mai așezat niciodată coasa în felul acela. De fapt, zicea el după aceea, că nici până atunci n-o mai așezase așa. Nici el nu-și dăduse seama ce l-a făcut atunci s-o pună așa, cu tăișul în sus - cum nu-mi dădusem seama nici eu ce mă împinsese și pe mine să fug acolo tocmai atunci...

Dar Domnul nu m-a lăsat să cad acolo cu burta sau cu ochii. Ca să nu mă pierd de tot. Adevărul acesta n-aveam cum să-l știu eu atunci, dar mai târziu am aflat că dacă trebuie să trecem prin felurite încercări, Domnul Isus întocmește toate lucrurile în așa fel încât să nu ni se întâmple răul cel mai mare ci cel mai mic, după cum a zis El: "Iată, Eu sunt cu tine ca să te scap..."

În toamna anului următor, după ce abia mă vindecasem de boala picioarelor mele din care am ieșit foarte slăbit - am fost iarăși împins într-o altă primejdie de moarte.

Era în dimineața unei zile de lucru. Toți oamenii mergeau încoace și încolo cu boii înjugați fie la plug, fie la grapă, căci era vremea semănatului de grâu. Bunicul și tata înjugaseră boii la plug și o luară la arat, ieșind prin grădina noastră cu meri să meargă spre Luncă. Mama nu era acasă ci numai bunica era ocupată, pregătind mâncarea. Eu m-am luat în urma plugului până la leasă din gardul grădinii, ca să văd mai bine dacă au plecat cu plugul ori se mai întorc după ceva înapoi. Aveam de gând să merg pe uliță să mă joc cu ceilalți copii, și mă temeam să mă duc câtă vreme tata era pe aproape, că nici tata și nici mama nu mă lăsau să merg pe uliță la ceilalți copii.

Multă bătaie am luat eu de la ei până m-au înțărcat de tot de acest obicei.

Eram copil, eram singur și pe atunci nimeni nu cumpăra jucării pentru copiii de la țară. N-aveam cu ce să mă joc decât cioplind cu câte un cuțit la câte ceva. Dar nici cu cuțitul nu aveam voie să umblu. Toate degetele mi-s pline și astăzi de semnele tăieturilor de atunci.

De data asta, cum nu-i mai vedeam de gard și de meri - un gând ispititor mă împinse să mă sui pe scară, care era pusă pe căpița cea mare de fân, lângă mine.

Scara era foarte înaltă, dar căpița era și mai mare. Așa că după ce nu mai avui scară, mă urcai ținându-mă de fân, până la parul din vârf.

Dar când am vrut să cobor înapoi, parcă cineva m-ar fi împins. Fânul de care mă țineam s-a smuls înainte de a ajunge eu cu picioarele pe scară.

Am alunecat în jos rostogolindu-mă din vârful căpiței înalte, până m-am izbit jos de pământul tare, lângă grapa care era lăsată acolo la umbra căpiței.

Nu știu cât am zăcut acolo fără cunoștință și cu neputință să mă mișc. Când mi-am revenit mi s-a părut că toate oasele îmi sunt zdrobite. Respirația îmi era tăiată. Și niște junghiuri ca niște cuie ascuțite simțeam în tot corpul. Capul mă durea și îmi vuia ca o moară.

Bunica, gândindu-se că sunt pe uliță la copii, nu mă căutase. Când m-a găsit într-un târziu, îmi revenisem, dar eram galben ca ceara...

Eu nu i-am spus ce-am pățit, iar ea nu s-a gândit din ce mi s-a făcut rău. Mă știa slăbuț și nu voia să mă necăjească. M-a așezat iarăși în pat și m-a lăsat să dorm.

Mă gândeam ce bine totuși că n-am căzut în grapă. Cu siguranță că acolo aș fi rămas mort și zdrobit de tot. Înțelesesem eu că nu trebuia să mă sui acolo și de aceea n-am mai spus la nimeni ce am pățit. Dar cum să înțeleg atunci ceva despre Mila și grija Tatălui Ceresc, care m-a izbăvit să nu cad în grapa așezată cu colții în sus, chiar lângă locul unde căzusem eu?

În anul următor, tot vara, o altă primejdie mă pândea. Războiul se sfârșise, dar nu se sfârșiseră și stările de vrăjmășie dintre oameni!

Ardealul revenise la români, iar județul nostru, Bihor, era tăiat în două de granița cu Ungaria: jumătate rămăsese dincoace, jumătate dincolo. Acolo, în Ungaria, rămăseseră mulți români, aici rămăseseră mulți unguri, între aceste două popoare n-a fost niciodată pace deplină, iar acum ungurii erau și mai furioși din cauză că le fusese luat Ardealul pe care îl stăpâniseră aproape o mie de ani.

Peste frontieră veneau noaptea multe bande înarmate și, în stările acelea tulburi, căutau să mute hotarul cât mai încoace, iar ai noștri îl mutau înapoi. Aveau loc multe lupte și ura făcea mult rău și într-o parte și în alta. Atunci au fost uciși mulți nevinovați și dintre ai noștri și dintre ai lor.

Cu câteva sute de ani mai înainte, niște domnitori ai Ungariei strămutaseră din inima Ungariei în ținutul nostru câteva sate întregi cu un mare număr de unguri și îi așezaseră în locurile noastre cele mai bune. Ca să fie aici în mijlocul românilor ca un cap de pod al lor. Cea mai puternică dintre aceste localități, curat ungurească, era una vecină cu satul nostru. Stăpânirile maghiare le făcuseră lor multe înlesniri pentru a cuprinde prin cumpărare cât mai multe pământuri de la noi. Românii erau în toate privințele nedreptățiți de acele stăpâniri.

Cu timpul hotarul acestor sate ungurești s-a tot lărgit, cuprinzând ogoarele până aproape de grădina noastră.

Vitele lor pășteau până lângă noi și plugurile lor arau tot mai mult pământ al nostru. Din pricina asta erau foarte mândri și disprețuitori față de ai noștri.

Dacă vitele unora dintre ai noștri scăpau în holdele lor, se răzbunau cumplit și pe vite și pe oameni. Din pricina asta au avut loc multe încăierări între ai noștri și ai lor. Ei aveau arme și trăgeau cu armele după ai noștri, ori veneau cu ciomege și pari, fugărindu-ne în casele ori în ascunzătorile noastre.

După revenirea Ardealului la români, încă câțiva ani au tot continuat aceste lupte și amenințări între ai noștri și ai lor.

În vara anului de care vorbesc, fiind încă îndată după primul război, aceste lupte erau încă în toi. Ungurii nu se puteau obișnui cu noua stare de lucruri și căutau pretutindeni provocări și răzbunare. Mulți dintre ai noștri au fost atunci atacați noaptea sau ziua în ascuns, fiind găsiți morți pe câmp ori rămași dispăruți pentru totdeauna.

În vara aceea, într-o zi caldă, nu știu ce mi-a venit mie să mă duc singur departe, pe jos, pe Luncă, unde nu mai mersesem decât rar și cu alții, la pescuit, ori cu ai noștri la muncă.

Acum era chiar pe la amiază și pe câmp era pustiu, fiindcă era între sapă și seceră. Una se terminase, iar cealaltă nu începuse.

Un ungur voinic care era dincolo de Luncă la coasă, îndată ce m-a văzut că sunt singur lângă lunca cea plină de arini și de răchiți, iar pe câmp nu-i nimeni, se grăbi să vină și să mă cheme la el. Avea în mână un cuțit și se făcea că taie o nuia. Zicea că-mi face o fluieră de răchită și să merg să prindem pești în luncă.

Eram foarte aproape când, dintr-o dată, un puternic gând de primejdie mă înspăimântă, zicându-mi: "Fugi că vrea să te omoare! Nu vezi cuțitul la el?”

Am rupt-o numaidecât la fugă spre casă cât puteam. Până ce a ieșit el din luncă să mă prindă, malul dinspre noi fiind destul de înalt, eu eram destul de departe ca el să mai fugă după mine. Era în plină zi și se temea să nu-l vadă cineva pe câmp.

Așa am scăpat și atunci de o moarte sigură, tot prin înștiințarea și izbăvirea Bunului Dumnezeu.

În toamna următorului an, murea bunicul după tată. Bunicul care îmi povestise mie acele neuitate povestiri din care mai târziu am tras și eu multe învățăminte - fiindcă tocmai pentru asta mi le și povestise el... Fusese un povestitor neîntrecut, cu un glas plin de bunătate și de înțelepciune. Multe din cele ce le-am scris mai târziu în cărțile mele de povestiri, de la el le-am știut.

Nu avea decât ceva peste cincizeci de ani când a murit. A fost un om foarte muncitor în scurta lui viață - și harnic. A avut mulți copii, dar nu i-au trăit decât trei: tatăl meu, Constantin, și două fete, mătușile mele Ancea și Catița.

Cea mai mare, Ancea, din cauza unei boli din copilărie, rămăsese cu o veșnică durere de cap și cu un defect de auzire. Din pricina asta a fost tot timpul vieții foarte năcăjită și disprețuită.

A căsătorit-o mai mult zestrea decât celelalte daruri ale ei.

Dar n-a fost mai fericită nici în căsătorie. Foarte curând a murit. Toată viața ei mi-a fost milă de ea. N-o știu decât plângând.

Cealaltă soră a lui tata, Catița, era harnică și credincioasă. O fire liniștită, tăcută, răbdătoare și darnică. S-a căsătorit într-un sat mai departe, a avut și ea trei copii.

N-a trăit nici ea mult și s-a îmbolnăvit de inimă și de picioare. Apoi, curând după sora ei, s-a dus și ea în veșnicie.

E un dar de la Dumnezeu că oamenii cei mai buni și cei care au suferit mai multe necazuri nu trăiesc prea mult pe pământ. Poate că îi este rânduit fiecărui om o anumită măsură de necazuri în lumea asta.

În ziua înmormântării bunicului meu, eu am prins un moment când în casă, unde era sicriul lui, nu mai era nimeni. M-am dus și am tras pânza de pe fața lui - și atunci o bobiță de spumă i-a înflorit între buze, spărgându-se. Mi s-a părut că este viu și că vrea să-mi spună ceva. Dar n-a mai putut să-mi spună nimic.

M-a lovit așa o jale și durere în inimă, încât am izbucnit în lacrimi și nu mă mai puteam opri din plâns.

Ce mult mă iubise pe mine bunicul meu și ce mult îl iubisem și eu pe el! Ce multe îmi spusese el când putea vorbi - și ce multe simțeam că ar avea acum să-mi spună, când nu mai putea.

Ceva foarte adânc am simțit că se rupe în inima mea, când am înțeles că-l pierdusem pentru totdeauna. Și că tot ce mai avea el să-mi spună mie și eu aveam să-i spun lui, nu se va mai putea niciodată în lumea asta. Murise și el tânăr ca și tatăl său, Daniel, mort tot de inimă și tot la cincizeci de ani, pe neașteptate, în capătul grădinii unde mersese să vadă dacă nu vine feciorul său - bunicul meu - cu carul de la pădure.

Cred că este mare nevoie, cât suntem împreună cu părinții noștri sau cu copiii noștri să ne împărtășim unii altora cât mai multe și să ascultăm unii de alții, mult mai mult decât o facem de obicei. Pentru că, pe neașteptate, vine despărțirea între noi. Și atunci nu numai că părerile noastre de rău ne vor umple de amărăciune pe cei rămași în viață, dar și multe din cele ce le-ar fi folosit lor de la noi, sau nouă de la ei, le pierdem pentru totdeauna și noi și ei.

În prima săptămână după moartea bunicului meu am început să merg la școală, după cum am spus în capitolul de mai înainte, începusem să mă obișnuiesc la școală și chiar să-mi placă, fiindcă acolo aveam în sfârșit bucuria să fiu împreună cu mai mulți copii. Din lunile când începuse frigul și nu mai mergeau vitele la câmp, veneau și copiii vecinilor la școală, așa că nu mai mergeam singur și nici nu mai veneam singur, însă toți erau mai slăbuți ca mine.

Ceea ce vreau să vă povestesc acum despre o altă primejdie de moarte prin care am trecut, s-a petrecut în prima vacanță de Crăciun pe care am primit-o în iarna aceea.

Încă de la începutul lunii decembrie ninsese mult, apoi urmase un îngheț puternic, care făcuse peste zăpadă un pod de ne ținea și nu se rupea cu noi. Apa în vale înghețase, că treceau și căruțele peste ea.

Cu o zi înainte de vacanță, însă, începuse să plouă și un vânt cald crăpa gheața de pe vale și topea zăpada de pe toate dealurile, încât începeau să curgă toate șanțurile și răzoarele, umflând albiile apelor. Valea începuse să iasă pe afară. Apele, umflând gheața, o rupeau și o crăpau în lespezi mari și groase pe care apoi o cărau grămezi la vale, izbind și doborând cu ea arinii și răchițile care abia se mai vedeau de ape.

Așa erau apele în ziua când noi primeam vacanța de Crăciun și veneam să trecem valea spre casele noastre.

Puntea peste care treceam noi de obicei, era acum luată de ape și nu te puteai apropia de locul unde fusese.

— Haideți să mergem în jos până la pod - le-am zis eu. Poate că vom putea trece pe pod. Eu fiind cel mai mare dintre ei, toți mă ascultau.

Am luat-o înainte cu cei 4-5 copii câți erau după mine. Se însera repede, căci ziua era mică, norii groși, și începea să plouă.

Am ajuns la drumul care ducea la pod, dar apele se revărsaseră și peste drum și curgeau mari și tulburi, rostogolind lespezi de gheață.

Podul se vedea sus peste albia apei, dar până acolo trebuia trecut prin șuvoiul acesta care curgea peste drum și se vărsa mai departe întâlnind valea. Ce mare era acolo unde se întâlneau aceste ape, izbind lespezile de gheață care se încălecau grămadă cât casa unele peste altele, făcând un zgomot înspăimântător. Parcă și acum văd apele - ce mari și ce galbene erau! Și ce zgomot fioros făcea gheața lor rostogolindu-se în grămadă de lespezi încălecate unele peste altele... Nu știu ce îndemn puternic mă făcu să le zic celorlalți:

— Eu mă bag în apă și trec până la pod. Mă duc acasă și vă trimit pe ai voștri după voi. Voi stați aici până trec eu.

Mi-am ridicat sumanul și trăistuța cu cărțile ce le luasem să le citesc în vacanță - niște cărți cu chipuri - și, așa, încălțat, am intrat în apă.

Dar n-am făcut decât vreo cinci pași, până ce am nimerit într-o groapă făcută de ape. O lespede de gheață m-a lovit în piept și m-a răsturnat pe spate, umplându-mi hăinuțele și traista de apă. M-am ridicat cu greu în picioare, dar apele mă târau la vale printre bucățile de gheață, spre mijlocul lor cel adânc și învolburat. Încă puțin și aș fi ajuns în matca cea adâncă în care m-aș fi cufundat pentru totdeauna. N-am putut face nimic decât să strig: "Doamne, scapă-mă!"

Și înainte cu o clipă de a fi prea târziu, nu știu de unde a apărut lângă mine un om cu o prăjină lungă, care mi-a strigat:

— Apucă-te de prăjină cu amândouă mâinile și ține-te bine!

Mâinile îmi erau înghețate și-mi tremurau, dar m-am prins de prăjina lui - și așa m-a scos afară. Apa șiroia de pe mine și eu tremuram de frig și de frică. Ceilalți copii plângeau și țipau de spaimă. Omul acela dispăruse nu știu unde, lăsându-mă acolo - nu l-am mai văzut. M-am întors la ceilalți copii și le-am zis:

— Nu mai putem trece astăzi. Veniți să mergem înapoi în sat. Am eu o mătușă acolo și vom dormi la ea.

Așa am și făcut. Când ne-a văzut mătușa în ce hal eram, ne-a dezbrăcat pe toți, ne-a pus hăinuțele să se usuce peste tot prin casă și, așa goi, ne-am culcat în patul cald, unde am dormit duși până dimineața.

Când ne-am sculat era ziua albă, hainele uscate și vremea se înseninase frumos. Apele scăzuseră de tot, așa că am putut trece fără nici o greutate, povestind acasă cu lacrimi tot ce am pățit. Iar eu până în ziua de astăzi nu-mi pot explica altfel salvarea mea de atunci, decât ca pe o minune pe care Domnul și Mântuitorul meu a făcut-o pentru mine, izbăvindu-mă în ultimul moment de la o moarte sigură. Căci n-am mai văzut pe omul acela nici înainte cu câteva minute de a cădea în apă - și nici după ce m-a scos din apă.

De unde a venit și unde s-a dus - nu știu. Nu-mi pot explica altfel decât că a fost Domnul meu Isus, Însuși, luând acest chip, pentru a mă salva.

Acestea au fost doar câteva din minunile prin care Dumnezeul și Mântuitorul meu m-a salvat în chip tainic și fericit de la moarte sigură. Dar câte altele ca acestea aveau să urmeze în viața mea prin anii ce aveau să vină!

Le-am înfățișat pe scurt, însă, doar pe acestea din primii mei șapte ani, pentru a arăta cât de mult sunt eu dator Domnului Dumnezeului meu. Și cât de mult se cuvine să-mi trăiesc eu toată viața pe care o mai am, numai pentru slava și slujba Mântuitorului meu Care mi-a salvat-o.

Le-am mai povestit pe acestea și pentru ca toți cei ce s-ar mai afla în vreo primejdie, să capete deplină încredințare că dragostea Domnului veghează asupra tuturor alor Lui. Și Puterea Lui are totdeauna la îndemână mijlocul prin care să ne salveze, dacă noi chemăm din toată inima ajutorul Lui cu credință, în clipa necazului nostru. Dar după ce ne-a salvat să nu uităm să-I fim recunoscători!

Slăvit să fie Domnul!

Doamne, fă să nu ne temem

Doamne, fă să nu ne temem
Niciodată de acei
Ce ne pot ucide trupul
Cu puterea rea din ei,
Dar nu mai pot după-aceea
Să ne facă nici un rău –
Ci fă, Doamne, să ne temem
Numai de Cuvântul Tău.

Doamne, să ne temem numai
De-ale Tale mari porunci,
Căci doar Tu poți în pierzare
Sufletul să ni-l arunci.
Doamne, temerea de Tine
Să ne facă treji să fim –
Și cu trupul și cu duhul
De păcat să ne ferim...

Doamne-apoi, fă să ne-ncredem
Că Tu-n toate ne ajuți;
Cum grijești cinci vrăbioare
Ce se vând cu doi bănuți
Și niciuna nu-i uitată
Înaintea Ta nicicând –
Cum atunci să fim noi oare,
Mult mai mare preț având!

Doamne, fă-ne să nu ținem
Prea mult la al lumii preț,
Ci s-avem mai mult ca toate
Gândul veșnicei vieți
Căci, să aibă lumea-ntreagă,
Omul moare tot sărac;
Numai cei ce Te-au pe Tine
Fericiți vor fi în veac.

Acela ce dorește slava

Acela ce dorește slava
Să știe c-are de luptat
Cu eul lui, cu duhul lumii
Și cu păcatul - ne-ncetat.
Să lupte, să învingă lumea,
‘Nălțându-se mereu mai sus
Și-acolo-ngenunchiat la Cruce
Să-și ia putere din Isus.

Orice cădere să-l ridice
Mai hotărât și înțelept,
Mai veghetor făcându-i duhul,
Mai sfântă flacăra din piept.
Trecând biruitor prin toate,
Mereu cu adevăru-ncins,
Curând ajunge starea-n care
Nimica nu-i de neînvins.

Să poată-odată și el spune,
Senin, înalt și fericit,
Precum Isus a spus la urmă:
— Curaj, căci Eu am biruit.
Acel ce caută mântuirea,
Luptând statornic și aprins,
Ținându-și la Cristos privirea
- Ajunge-odată de ne-învins.

Traian Dorz

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MOBILIER, BICICLETE, HAINE, TERMOPANE, SALTELE...Vezi aici!