Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Transmiterea pacatului

Publicat la 2011-12-09 de Traian

Ori de câte ori ajungem la subiectul păcatului originar și discutăm despre natura decăzută a ființelor umane, în mod inevitabil cineva pune întrebarea: "Stai puțin. Dacă suntem născuți păcătoși, cum poate Dumnezeu să ne considere răspunzători pentru că păcătuim dacă tot ce facem este să ne urmăm impulsurile naturale?" Altfel spus, dacă păcatul e atât de fundamental pentru natura noastră, cum poate Dumnezeu să ne judece pentru că păcătuim, din moment ce nu putem face nimic altceva decât să păcătuim? Ei bine, aceasta e cu siguranță o întrebare îndreptățită, și una care în mod evident se ridică în lumina doctrinei despre păcatul originar. De aceea, trebuie să privim puțin la modul în care această natură păcătoasă se transmite sau se transferă de la Adam către urmașii săi. Iar primul lucru pe care trebuie să îl spunem cu privire la aceasta este că Biblia ne arată cât se poate de clar că există o legătură aici. Putem explora diversele moduri în care poate fi înțeleasă această legătură, dar haideți să privim mai întâi la capitolul cinci din scrisoarea lui Pavel către romani, începând cu versetul 12, unde Apostolul scrie:

    De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit... (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuși moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.Romani 5,12

Apoi continuă și spune:

    Dacă deci, prin greșeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii, vor domni în viață prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)...Astfel dar, după cum printr-o singură greșeală, a venit o osândă, care a lovit pe toți oamenii, tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toți oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viața.

Pavel face aici un contrast, o comparație între al doilea Adam, Hristos, și primul Adam. El prezintă relația paralelă prin care, prin neprihănirea unui om, și anume a lui Hristos, noi suntem răscumpărați în același fel în care prin nelegiuirea altui om noi suntem aruncați în ruină iar moartea intră în lume, și toate celelalte. Dacă nu ne plângem prea mult de transferul înlocuitor al neprihănirii de la Hristos către noi, în schimb transferul nelegiuirii de la Adam către noi este cel care ne face atâtea probleme.

Au existat diferite teorii cu privire la modul în care are loc acest transfer, sau această tranziție. În teologia liberală este populară următoarea opinie: povestea lui Adam și Eva e un mit. Nu a existat în istorie un Adam sau o cădere, iar, într-un sens, relatarea din capitolul trei al Genezei este o pildă care ne prezintă un scenariu pe care îl trăim în viețile noastre, și anume acela că fiecare ființă umană se naște bună, se naște neprihănită, dar toți trecem prin propriile noastre ispite și cădem. Fiecare individ reproduce, în viața lui sau a ei, ceea ce Scriptura ne spune, sub formă de pildă, că au făcut Adam și Eva atunci când au fost ispitiți.
Desigur, există mai multe probleme cu această teorie. Ea neagă complet ceea ce Scriptura ne învață și acest lucru e o suficientă problemă în el însuși. Dar, pe lângă aceasta, Pavel se străduiește să explice în capitolul cinci din Romani că el încearcă să argumenteze în acest pasaj și faptul că legea a existat în lume de la început, înainte de Moise. Care e dovada în acest sens? El spune că dovada e păcatul care era în lume și a domnit de la Adam până la Moise. Iar ideea pe care o subliniază Pavel e că, dacă nu există o lege, nu poate exista o încălcare a legii, nu poate exista păcatul. Iar dacă nu există păcatul, nu poate exista o pedeapsă dreaptă pentru păcat. Acesta e raționamentul lui Pavel. El spune că știm că moartea a domnit de la Adam la Moise. Oamenii au murit și înainte de Muntele Sinai. Nu numai oamenii maturi, dar și copiii au murit. Dacă e adevărat, așa cum sugerează liberalii, că Adam și Eva nu sunt persoane istorice și e vorba doar de un mit, atunci ei trebuie să explice mortalitatea infantilă. De ce să moară bebelușii? Explicația pe care o aduc ei este că nu există cu adevărat o legătură între păcat și moarte. Cu cât încerci să promovezi acest argument, cu atât te vei izbi frontal de mai multe și mai multe versete din Scriptură.

Totuși, și pentru cei care iau în serios revelația biblică și susțin existența istorică a lui Adam și a căderii, chiar și printre aceștia există o dezbatere serioasă cu privire la "cum" are loc această transmitere a păcatului originar. Cele două opinii mai renumite și mai populare (care au și ele la rândul lor mai multe nuanțe) cu privire la transferul vinii de la Adam pot fi numite școala "realismului" și școala "federalismului". Școala realismului are atât un punct de vedere mai redus cu privire la realism cât și o versiune mai sofisticată și mai filozofică. De aceea am să le menționez pe amândouă, cel puțin în trecere.
Realiștii vin cu următoarea argumentație: singurul mod în care Dumnezeu ne poate pedepsi cu dreptate pentru păcat, atunci când ne naștem cu o natură păcătoasă, este dacă acea natură păcătoasă reprezintă pedeapsa dreaptă pentru ceva ce noi am făcut. De exemplu, când Adam păcătuiește și Dumnezeu îl lasă pradă unei naturi păcătoase ca parte a pedepsei pentru păcatul său, înțelegem că aceasta e o pedeapsă dreaptă, aceea în care Dumnezeu lasă o persoană în voia lucrului pe care aceasta vrea să-l facă. Una e ca Dumnezeu să îl lase pe Adam în voia unei naturi păcătoase după ce Adam păcătuiește și alta e să-i lase pe copiii lui Adam în voia unei naturi păcătoase din cauza a ceva făcut de tatăl lor. Amintiți-vă că în Ezechiel oamenii se plângeau că părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au sterpezit dinții. Iar unul din mesajele lui Ezechiel spune că Dumnezeu nu va pedepsi o persoană pentru păcatul comis de altcineva. Dacă acest principiu e adevărat, cum se aplică el la întrebarea noastră cu privire la natura decăzută pe care o moștenim?
Realiștii spun că singurul mod în care Dumnezeu ar fi îndreptățit să ne impună această natură decăzută ar fi dacă noi am fi căzut cu adevărat împreună cu Adam în grădină. Poate că nu îți amintești să fi fost vreodată acolo. Nu există nici o înregistrare în jurnalul tău care să ateste prezența ta în grădina Edenului. Și totuși, poziția realiștilor, într-un sens, învață că tu ai fost acolo, ai fost acolo în realitate. Acesta e unul din motivele pentru care vorbim de "realism". Pentru ca acest lucru să se fi putut întâmpla, ar însemna ca sufletul tău, care s-a unit cu trupul tău (probabil la concepție în pântecul mamei tale), sufletul tău să fi preexistat înainte de încarnarea ta și sufletul să fi fost viu și prezent în grădina Edenului. Ai luat parte, în sufletul tău preexistent, la căderea lui Adam și Eva.

Argumentul biblic folosit în sprijinul unei astfel de pretenții este luat din cartea Evrei, din relatarea, întrucâtva misterioasă, a întâlnirii lui Avraam cu Melhisedec în Vechiul Testament. Vă amintiți că în cartea Evrei una din sarcinile cu care se confruntă autorul cărții Evrei este să valideze pretenția Noului Testament că Isus este Marele nostru Preot. Noul Testament Îl proclamă pe Isus nu numai ca Mântuitor al nostru, ci și ca Regele nostru și Preotul nostru. Pentru ca El să fie Rege, trebuia să se fi născut din seminția lui Iuda, pentru că împărăția davidică este promisă descendenților seminției lui Iuda. David a fost din seminția lui Iuda. Saul a fost din seminția lui Iuda. Noul Testament întocmește genealogia lui Isus și arată că și El este din seminția lui Iuda, calificându-se astfel ca Rege al lui Israel. Dar dacă e din seminția lui Iuda, atunci nu poate fi în același timp din seminția lui Levi. Acestei seminții a lui Levi i-a fost dată preoția în Vechiul Testament. Așa numita preoție levitică sau preoție aaronică, numită așa după Aaron primul mare preot, este limitată în Vechiul Testament la membrii seminției lui Levi.
De aceea, atunci când Noul Testament Îl declară pe Isus ca Marele nostru Preot, scriitorii sunt confruntați cu această problemă a genealogiei Lui biologice. Răspunsul pe care îl dă autorul cărții Evrei se găsește în mai multe citate din Vechiul Testament, în special din Psalmii Mesianici. În Psalmul 110 Dumnezeu declară, cu privire la Mesia, că Îl va face pentru totdeauna un rege și un preot în felul lui Melhisedec. Iar argumentul cărții Evrei este că în Vechiul Testament mai este menționată o altă preoție în afară de preoția levitică, și această menționare este acea referire criptică la slujirea acestei persoane misterioase numite Melhisedec, al cărui nume înseamnă "regele neprihănirii", și care este prezentat ca rege al Salemului, sau rege al păcii, fără mamă și fără tată. Această mențiune ar putea însemna pur și simplu că nu exista vreo înregistrare genealogică cu privire la trecutul lui, sau, așa cum cred unii comentatori, ar putea fi o referire criptică la faptul că el nu avea o descendență umană obișnuită și e posibil să fi fost o apariție a lui Hristos în Vechiul Testament anterioară întrupării Lui. E o teorie foarte populară. În orice caz, acest Melhisedec se întâlnește cu Avraam și în timpul întâlnirii lor se întâmplă două lucruri. Avraam îi dă zeciuială lui Melhisedec și Melhisedec îl binecuvântează pe Avraam. Ce ne spune de fapt autorul cărții Evrei, într-o manieră evreiască, este că cel mic îi dă zeciuială celui mare iar cel mare îi dă binecuvântarea celui mic. Din moment ce nu Melhisedec îi dă zeciuială lui Avraam ci Avraam îi dă zeciuială lui Melhisedec, și nu Avraam îl binecuvântează pe Melhisedec ci Melhisedec îl binecuvântează pe Avraam, modul evreiesc de gândire de aici este că în mod clar aceasta stabilește superioritatea lui Melhisedec asupra lui Avraam. În același fel, autoritatea lui Avraam, în genealogia evreiască, îl face mai mare decât fiul său Isaac, Isaac este mai mare decât fiul său Iacov și Iacov este mai mare decât fiii săi, printre care este și Levi. Astfel, dacă Avraam este mai mare decât Levi iar Melhisedec este mai mare decât Avraam, atunci evident că Melhisedec, în acest mod de gândire, este mai mare decât Levi. Dacă Isus este preot în felul lui Melhisedec, El are o preoție care nu e mai mică sau inferioară preoției levitice, ci e superioară și mai mare decât preoția levitică. Acesta e argumentul adus aici de autorul cărții Evrei. Dar ce legătură are aceasta cu căderea și transmiterea vinovăției? Ei bine, în contextul acestui argument citim:

    Iar el, care nu se cobora din familia lor, a luat zeciuială de la Avraam, și a binecuvântat pe cel ce avea făgăduințele. Dar fără îndoială că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Și apoi aici, cei ce iau zeciuială, sunt niște oameni muritori; pe când acolo, o ia cineva, despre care se mărturisește că este viu. Mai mult, însuși Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala, ca să zicem așa, prin Avraam; căci era încă în coapsele strămoșului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam.

Prin extinderea argumentației sale, autorul arată că într-un sens, sau "ca să zicem așa", Levi a plătit zeciuială lui Melhisedec pe când era încă în coapsele tatălui său Avraam. Realiștii simpli spun că singurul mod în care poate fi înțeles acest text este acela că Levi era într-adevăr acolo când Avraam a plătit zeciuiala și că acest text dovedește preexistența sufletului uman. Eu cred că e o mare exagerare, pentru că există precizarea: "ca să zicem așa", sau "într-un sens". Putem spune că, genetic, stră-strănepoții mei sunt deja prezenți în trupul meu. Dar asta nu înseamnă că stră-strănepoții mei sunt acum prezenți în mine ca ființe umane individualizate. Nu găsim nicăieri în Scriptură această idee.

O versiune mai sofisticată a realismului, care nu depinde de o preîncarnare literală, pentru care există extrem de puține dovezi biblice, este un fel de realism filozofic, așa cum ați putea găsi la Plato, Augustin sau Jonathan Edwards, care spune că, în mintea lui Dumnezeu, voi ați preexistat înainte să vă fi născut, pentru că Dumnezeu, din eternitate, știe perfect cine sunteți. El vă cunoaște din veșnicie. Iar ideile lui Dumnezeu despre persoane sunt idei reale, ele încorporează în mintea Lui realitatea completă a cine sunteți și ce sunteți. Astfel că, în mintea lui Dumnezeu, dacă erați acolo în mintea Lui cu acea ocazie, voi erați acolo în realitate, pentru că nimic nu este mai real decât concepția lui Dumnezeu despre lucruri.
Acest punct de vedere face o mulțime de presupuneri filozofice. Așa cum am spus, el include o concepție caracteristică lui Plato cu privire la idei și o menționez doar în trecere. Dar e o opțiune, și încă o opțiune pe care mulți au îmbrățișat-o în istoria Bisericii. Una pe care eu o găsesc fascinantă.

Cu toate acestea, opusul realismului este așa-numitul "federalism", care pune accentul pe caracterul reprezentativ al lui Adam. Adam funcționează ca un înlocuitor pentru noi, ca un reprezentant al nostru, ca un conducător federal al rasei umane. La fel cum oficialii unei republici federale sunt aleși ca reprezentanți iar republica e reprezentată de cei cu roluri de conducere în guvern și în structurile federale, tot așa în Biblie Îl avem pe Isus, de exemplu, care intră într-o solidaritate colectivă cu Israel. El devine Israel. El reprezintă națiunea lui Israel și prin lucrarea Sa pe cruce El este înlocuitorul nostru delegat care stă în locul nostru. Dumnezeu ne socotește neprihăniți pentru că Dumnezeu ne transferă neprihănirea lui Isus și transferă lui Isus vinovăția noastră. În mântuirea noastră este implicat astfel un dublu transfer. Toată mântuirea noastră se bazează pe valabilitatea unui fel de reprezentare. Dacă obiectăm în principiu cu privire la reprezentarea noastră înaintea lui Dumnezeu, ne pierdem mântuirea. Pentru că singurul mod în care putem fi mântuiți este prin lucrarea reprezentativă a altuia.

Dar aceasta e doar prima problemă. Cealaltă problemă este Adam, al cărui nume "Adam" înseamnă "omenire" și care e un singur individ dar care acționează acolo ca și conducător federal al rasei umane, reprezentându-se pe sine însuși și pe toți oamenii care se vor naște după el. Testul la care este supus este testul întregii rase umane, nu doar al lui Adam. Așa că, dacă el cade, nu cade singur, ci împreună cu el cad și cei pe care-i reprezintă. Dar reclamația cu care vin oamenii este: "Totuși, de ce sunt socotit responsabil pentru ce a făcut o altă persoană?" Eu răspund, pentru că acea persoană te reprezenta și pe tine. Tu spui, "Ei bine, eu nu l-am ales pe el." "Nu vrem blestem fără o reprezentare aleasă" este strigătul persoanei în acest punct. Eu spun, ai dreptate. De ce vrei să-ți alegi oficialii prin alegeri libere? De ce vrei să ai dreptul să-ți alegi proprii reprezentanți?
Cu ocazia războiului revoluționar cu Anglia, atunci când regulile s-au schimbat cu privire la Parlament și la Regele George, coloniștii au cerut ca reprezentanții lor să facă parte din Parlament. Ei au spus: "Nu vrem taxe fără reprezentanți." Să presupunem că regele le-ar fi răspuns: "Bine, vreți reprezentanți în Parlament? Foarte bine, mă voi îngriji să fiți reprezentați. Cumnatul meu vă va reprezenta." Oamenii ar fi deschis imediat focul. Pentru că ei spuneau: "Nu, vrem dreptul să ne alegem proprii reprezentanți." Acesta e dreptul nostru sacru în această națiune. Dar de ce vrem acest drept? Îl vrem ca să fim siguri că suntem reprezentați corect. Nu avem încredere în altcineva să ne numească reprezentanții. Vrem să fim siguri, atât cât putem, că cel pe care îl alegem să ne reprezinte o va face corect. Vi s-a întâmplat cumva să votați pentru un candidat care, după ce a fost ales, să nu vă mai reprezinte așa cum doreați? Se întâmplă tot timpul.

Trebuie însă să recunoaștem că în federalism Dumnezeu este cel ce ne alege reprezentantul. Dar aceasta e singura ocazie, cu excepția crucii, în toată istoria omenirii, când ați fost perfect reprezentați. Pentru că reprezentantul ales de Dumnezeu a fost, mai întâi, alegerea neprihănită a unei Ființe perfect sfinte și a fost făcută pe baza cunoștinței Sale perfecte și a omniscienței Sale, cunoscându-vă mai dinainte și cunoscându-vă și reprezentantul. De aceea, nu Îi putem spune lui Dumnezeu că Adam nu ne-a reprezentat corect. Aceasta e presupunerea pe care o facem atunci când încercăm să evităm transferul vinovăției. Încercăm să ne măgulim singuri spunând: "Dacă eu aș fi fost acolo în grădină și aș fi fost confruntat cu ispita șarpelui, aș fi fost suficient de inteligent sau suficient de bun ca să spun nu ispitei. Atunci de ce trebuie să sufăr consecințele faptei lui Adam?" Pentru că Adam te-a reprezentat și te-a reprezentat perfect și ireproșabil, pentru că el era reprezentantul ales de Dumnezeu.
R.C Sproul 
Monergism

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUSE KLINKER ( CARAMIDA KLINKER )...Vezi aici!