Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Pacatul si caderea primilor nostrii parinti

Publicat la 2011-12-06 de Traian

Legea care a fost dată primilor noștri părinți și legământul care a fost făcut cu ei, au fost călcate curând de ei; „Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând (sau ca Adam)” (Osea 6:7), ei nu au continuat multă vreme să asculte de el, și ei au fost creați în acea stare de integritate; dar păcătuind, au căzut din ea, într-o stare de păcat și mizerie.


1. Mai întâi, voi considera persoanele păcătuind, aceleași cărora le-a fost dată legea, și cu care a fost făcut legământul; părinții comuni ai omenirii, Adam și Eva; mai întâi Eva și apoi Adam; pentru că mai întâi a păcătuit Eva și apoi Adam; deși Adam a fost primul creat, Eva a păcătuit prima (1 Timotei 2:13, 14).


1a. În primul rând, Eva a fost ademenită și înșelată de șarpele cel vechi, diavolul, pentru a mânca din fructul interzis, prin care ea a păcătuit și a căzut din starea sa originală; se poate considera că păcatul ei a început prin parlamentarea cu șarpele; în special cu privire la un subiect ca fructul interzis; ea ar fi putut suspecta că i se pregătea ceva, prin introducerea unui astfel de subiect de conversație, și de către o creatură atât de extraordinară; și de aceea ar fi trebuit să întrerupă imediat aceste relații, și să se abțină de la orice formă a răului, de la orice conducea sau ar fi putut fi un pas conducător spre aceasta; deși există ceva ca o scuză a ei, că ea a luat întrebarea pusă de mincinos, ca fiind una inofensivă și inocentă; și față de care, în inocența și în integritatea inimii sale, i-a dat un răspuns simplu și cinstit: unii cred că ea a eșuat în relatarea pe care ea a oferit-o despre lege cu privire la pomul interzis de a fi mâncat; deopotrivă prin adăugarea la ea, spunând, „nici să nu ne atingem de el”; și prin diminuarea sensului ei, „ca nu cumva să murim”, sau, „ca nu cumva probabil să murim”; ca și când era o întrebare sau o îndoială în ea, dacă ei vor muri sau nu, dacă vor mânca din el; în timp ce Dumnezeu a spus „vei muri negreșit” (Geneza 2:17). Dar ea trebuie să fie apărată în toate acestea; pentru că deși atingerea nu este exprimată în interzicere, ea este presupusă; de vreme ce fructul nu putea fi smuls din copac, și nici luat în mână, nici pus în gură, fără atingere: în plus, acesta poate fi considerat un argument al Evei de la mai mic la mai mare, că ei așa cum nu puteau să atingă fructul, atunci cu siguranță nici să mănânce din el. Și cât despre cealaltă expresie, „ca nu cumva”, sau „ca nu cumva probabil să murim”, aceasta nu exprimă întotdeauna o îndoială, ci certitudinea evenimentului care va urma; (vezi Psalmul 2:12).
Dar păcatul ei constă în acordarea încrederii în ceea ce a spus șarpele, „Hotărât, că nu veți muri!”; în opoziție directă cu Cuvântul lui Dumnezeu, „vei muri negreșit”; de care ea a început să se îndoiască, și să nu aibă încredere în el; și pentru a întări îndoiala și necredința, șarpele ar fi putut lua din fruct, ar fi mâncat din el, și nu numai că l-a recomandat ca fiind cel mai delicios fruct, ci l-a examinat înaintea ei, încât ea a văzut cu ochii ei că după mâncarea lui, nu a urmat nici un astfel de efect precum moartea, sau vre-un simptom al ei; și probabil el a sugerat mai departe, că acea cunoștință și înțelepciune superioară celorlalte creaturi pe care el le avea, se datorau faptului că el a mâncat acest fruct; și că dacă ea și soțul ei ar fi mâncat din el, ei și-ar fi mărit și îmbunătățit cunoștința lor, pentru a fi egali cu îngerii; ceea ce, a constatat el, era cunoscut lui Dumnezeu. Acum datorită tuturor acestor lucruri s-a născut o dorință pofticioasă exagerată de a mânca fructul, acesta era atât de plăcut ca și aspect, atât de bun de mâncat, și având în el o astfel de virtute de a face mai înțelept și mai cunoscător; astfel că dintr-o dată s-a născut în ea, „pofta cărnii, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții”: de aici în colo ea a păcătuit în interior, înainte de a mânca din fructul interzis. O mare parte din același progres poate fi observat în păcătuirea ei, prin ceea ce apostolul Iacov observă despre păcat; „Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului; și păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15), pentru că pofta a zămislit, ea nu s-a mai putut abține, ci a luat din fruct, fie de la șarpe sau din copac, și a mâncat din el, și astfel a săvârșit păcatul ei; și nefiind mulțumită că a mâncat doar ea, dar i-a dat și soțului ei să mănânce și el; el era fie cu ea, sau la o anumită distanță, spre care ea a mers direct, cu ceva din fruct în mâna ei, așa cum se poate presupune, mâncând tot timpul în care ea a mers; și când a ajuns la Adam, i l-a arătat, cât mai plăcut la privit, și a lăudat delicatețea sa; și fără îndoială a folosit același argumente cu el pentru a mânca, pe care șarpele le-a folosit, și el a ascultat-o, mâncând, și a păcătuit și el. Pentru că,

1b. În al doilea rând, Faptul că Adam a păcătuit ca și Eva, este foarte sigur; căci deși se spune, „Adam nu a fost înșelat”; înțelesul este că nu el a fost primul înșelat, că el nu a fost înșelat de șarpe, ci de soția sa; și când se spune că ea a „călcat legea”, sensul este că ea a păcătuit prima; dar nu numai ea; ci și Adam a păcătuit; de aici citim despre „călcarea de lege” a lui Adam (Romani 5:14). Și dacă el a fost cu soția sa când ea a mâncat din fruct, așa cum se pare din text (Geneza 3:6), el a păcătuit prin faptul că nu a încercat să detecteze sofismul șarpelui; pentru că nu și-a apărat soția de atacurile lui; neconvingând-o să nu mănânce din fruct: pentru că nu a avertizat-o de pericol, da, pentru că nu și-a folosit autoritatea sa conjugală, și pentru că nu i-a poruncit să nu mănânce; pentru că dacă el a fost prezent și tăcut, el trebuie să fie criminal și suplimentar la păcatul ei; dar probabil că el nu a fost cu ea.
Dar păcatul său constă în „ascultarea” de soția lui, de solicitările și cererile pe care i le-a făcut ea (Geneza 3:17). Probabil ea l-a îndemnat că ei trebuie să fi greșit în privința sensului legii; că Dumnezeu nu a vrut să spună niciodată prin ea că ei vor muri negreșit dacă vor mânca din fruct, de vreme ce ea a mâncat din el, și era vie și bine; prin astfel de insinuări Adam a fost convins să mănânce și el. Deși unii cred că el nu a fost înșelat de ea, că el știa ce făcea, și care va fi consecința acestui lucru; el a păcătuit cu ochii săi deschiși; a cunoscut în întregime sensul legii, și care va fi efectul ei; dar ceea ce a făcut a fost ca să îi fie pe placul soției sale, și dintr-o dragoste vehement pasională și din afecțiune pentru ea; deoarece nu a vrut să o mâhnească; și pentru ca ea să nu moară singură, el a ales să mănânce și să păcătuiască și să moară cu ea: dar și aceasta a fost foarte criminal; era datoria sa să își iubească soția sa ca pe trupul său; dar el nu trebuia să o iubească mai mult ca pe Dumnezeu: și să asculte mai mult de vocea sa decât de vocea lui Dumnezeu.

Totuși Adam a păcătuit, și păcatul lui este subliniat mai mult decât păcatul Evei; și din cauza păcatului lui sunt imputate toate efectele triste ale căderii; păcatul și moartea au intrat în lume prin el; în Adam toți au murit; căci el a fost capul federal al întregii sale posterități, el nu a păcătuit ca o persoană singură particulară, ci ca și cap comun al întregii omeniri (Romani 5:12-19; 1 Corinteni 15:21, 22). Unii s-au gândit că dacă doar Eva ar fi păcătuit, și Adam nu, păcatul ei ar fi fost personal, și ar fi afectat-o doar pe ea, ea nefiind un cap federal cu Adam; dar ea nu ar fi putut fi mama unei posterități fără păcat; căci „Cine poate produce un lucru curat dintr-unul necurat?” și ea trebuia să moară pentru ofensa ei; într-adevăr Dumnezeu ar fi putut crea o altă femeie pentru Adam; din care s-ar fi putut naște o sămânță sfântă. Dar aceasta este doar o ipoteză; nici nu este atât de clar faptul că Eva nu avea o preocupare în conducerea federală; de vreme ce deși legea a fost dată lui Adam, și legământul a fost făcut cu el înainte ca ea să fie creată; totuși el i-a fost făcut cunoscut ei, și ea l-a consimțit, și s-a considerat a fi în mod egal obligată față de el, și a împărtășit aceleași privilegii ca și Adam; în particular, având stăpânire peste creaturi; și ea a fost ca și el, părintele comun al posterității lor, mama tuturor celor vii; era un trup cu el, și amândoi unicul Adam (Geneza 5:2), capul întregii omeniri.

 

2. În al doilea rând, Cum s-a putut ca acele creaturi atât de înțelepte și cunoscătoare, atât de sfinte, drepte și bune; făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să păcătuiască, merită o întrebare: Cărui lucru s-a datorat păcatul și căderea lor? Nu datorită lui Dumnezeu; el nu este autorul păcatului, nici nu ispitește la păcat; nici nu este ispitit de păcat: nici lui Satan, doar ca un instrument, momitor și înșelător; ci lor înșiși, voinței lor, păcatul a fost fapta lor proprie.

 

2a. Mai întâi, Nu lui Dumnezeu; el l-a interzis; el era nemulțumit de păcat; și era ofensat de el la cel mai înalt grad. Cei care sunt împotriva noastră, reprezintă sentimentele  noastre cu privire la păcatul lui Adam, ca fiind răspunzător de a-l face pe Dumnezeu autorul păcatului; ceea ce noi respingem și detestăm. De aceea haideți să considerăm ce interes avea Dumnezeu în această chestiune, prin care va fi evident că acuzația este falsă și neîntemeiată. Și,

 

2a1. Ce nu a făcut el.

 

2a1a. El nu l-a împiedicat pe șarpe de a ispiti, nici nu l-a oprit pe om de la a păcătui. El l-ar fi putut ține pe șarpe în afara grădinii, și i-ar fi putut porunci lui Satan să nu îi ispitească pe primii noștri părinți; și el ar fi putut împiedica faptul ca ispita să nu aibă nici o influență asupra lor; dar el nu a făcut aceasta: el nu l-a oprit pe Adam de la a păcătui, ceea ce el ar fi putut face; așa cum l-a oprit pe Abimelec să nu păcătuiască împotriva lui, așa cum i-a spus lui că a făcut; el l-a oprit și pe Laban și pe Esau să nu îl rănească pe Iacov; și pe Balaam să nu blesteme poporul lui Israel; el ar fi putut face și una și cealaltă; dar el nu a făcut aceasta; nici nu era obligat să o facă. Și pe de altă parte, el nu l-a forțat și nu l-a îndemnat nici pe Satan să ispitească și nici pe om să păcătuiască; ei amândoi au acționat liber, fără nici o forțare sau constrângere. Satan, plin de ciudă și de răutate, invidios de fericirea omului, liber și voluntar a întocmit un plan ca să îl distrugă, și a l-urmărit cu toată inima sa, și l-a dus la îndeplinire; și primii noștri părinți, cu consimțământul întreg al voinței lor, și fără nici o forțare, au luat și au mâncat din fructul interzis; nici unul dintre fiii și fiicele lui Adam nu mâncat o mâncare cu o mai mare însuflețire, și cu mai multă dorință, sau cu un gust mai bun, decât părinții noștri care au mâncat din fructul interzis; apele furate sunt dulci, și pâinea mâncată în secret este plăcută.

 

2a1b. Dumnezeu nu a reținut nici o favoare de la om pe care i-a acordat-o, și nici vre-o putere sau tărie de a sta pe care i-a dat-o; căci atunci când Dumnezeu face ceva de acest fel, aceasta este ca o pedeapsă pentru păcate anterioare; dar nici o astfel de pedeapsă nu a putut fi dată lui Adam, deoarece el încă nu păcătuise; dar Dumnezeu l-a lăsat în posesiunea deplină a tuturor puterilor și abilităților pe care i le-a conferit; astfel că el putea să stea dacă ar fi dorit; el nu i-a oferit favoruri noi, nici nu i-a dat o putere și o tărie în plus, față de care el nu era obligat; el i-a dat suficient, dacă el ar fi folosit-o corect, el ar fi continuat în integritatea sa; și ar fi rezistat la fiecare ispită. Deci aceste acte negative ale lui Dumnezeu nu l-ar fi putut face răspunzător pe Dumnezeu de a fi autorul păcatului și căderii lui Adam.

 

2a2. Sunt alte lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut, sau acte care sunt atribuite lui, în legătură cu această chestiune.

 

2a2a. El a știut mai dinainte despre păcatul și căderea lui Adam; așa cum el știe mai dinainte toate lucrurile care se întâmplă în această lume, pe care nimeni nu le va nega ominscienței și preștiinței lui Dumnezeu; și dacă Dumnezeu a știut mai dinainte cel mai trivial și mai posibil care se întâmplă oricărei creaturi ale sale; atunci cu siguranță că un astfel de eveniment precum căderea lui Adam, atât de importantă în consecințele ei, nu ar fi putut să scape de preștiința sa; acum preștiința lui Dumnezeu a lucrurilor viitoare decurge din determinările voinței sale; el știe mai dinainte ce va fi, deoarece el a determinat că așa va fi. Prin urmare,

 

2a2b. Dumnezeu a predeterminat căderea lui Adam; aceasta a căzut sub decretul său, ca toate lucrurile care urmează să se întâmple în lume; nu se întâmplă nimic fără voia sa determinantă, „Cine a spus și s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?” (Plângerile lui Ieremia 3:37), nimic nu se face, sau nu se poate face, pe care Dumnezeu nu vrea să se facă: faptul că această cădere a lui Adam a fost prin sfatul determinat și preștiința lui Dumnezeu este un lucru sigur; deoarece suferințele și moartea lui Hristos, prin care se face răscumpărarea oamenilor de acel păcat, și de toate celelalte, au fost rânduite mai înainte de întemeierea lumii; și care ar fi fost precare și nesigure, dacă acea cădere a lui Adam nu a fost printr-un astfel de decret (Fapte 2:23; 4:28; 1 Petru 1:20), dar atunci nici preștiința lui Dumnezeu, nici vre-un decret al lui Dumnezeu nu l-a pus pe Adam sub o necesitate de a păcătui; este adevărat, de aici rezultă o necesitate a neschimbării, adică, lucrurile pe care Dumnezeu le-a decretat se vor întâmpla neschimbate, dar aceasta nu este o necesitate a forțării; astfel Iuda și Iudeii au păcătuit liber, unul prin trădare, ceilalți prin omorârea lui Hristos; deci Adam a păcătuit liber, fără vre-o forțare sau constrângere, în ciuda oricărui decret al lui Dumnezeu cu privire la el; astfel că aceasta nu îl poate face pe Dumnezeu răspunzător de a fi autorul păcatului lui; el și doar el a fost autorul păcatului.

 

2a2c. Dumnezeu a permis sau a tolerat păcatul și căderea lui Adam, această permisiune nu a fost o permisiune sau o toleranță simplă; Dumnezeu nu a fost un spectator inactiv al acestei afaceri; permisiunea a fost voluntară, înțeleaptă, sfântă, puternică și eficace, potrivit cu sfatul neschimbabil al voii sale: el a dorit, și nu a dorit păcatul lui Adam, în anumite aspecte; el nu l-a dorit ca pe un rău, ci ca pe ceva pe care el îl va respinge prin bine, un bine mai mare; el nu l-a dorit ca și un păcat, ci ca un mijloc de a-și glorifica harul său și mila, dreptatea și sfințenia: și aceasta nu a fost o permisiune simplă și ineficientă, ci a fost însoțită în mod clar cu influență, deoarece,

 

2a2d. A existat un concurs al providenței divine care a însoțit această acțiune, și care a influențat-o ca o acțiune, fără de care ea nu s-ar fi săvârșit niciodată; așa cum providența divină îl suportă pe fiecare om rău în întregul curs al vieții sale vicioase, și astfel în timp ce el păcătuiește; aceeași providență a susținut ființa lui Adam, în timp ce el mânca din fructul interzis; altfel, dacă Eva nu ar fi putut să își întindă mâna sa și să ia din fructul pomului și să mănânce din el, nici Adam nu și-ar fi putut întinde mâna și să îl ia din mâna ei. Influențele providenței divine contribuie la fiecare acțiune, să fie ceea ce poate fi, ca o acțiune, deoarece toți trăiesc și se mișcă, și își au ființa în Dumnezeu; fiecare acțiune, ca o acțiune, este de la Dumnezeu; dar înclinarea, neregularitatea și păcătoșenia acțiunii, este de la creatură: de aceea Dumnezeu nu este autorul vre-unui păcat; deoarece el nu este autorul păcatului în nici un om, în ciuda afluenței providenței sale în fiecare acțiune a lui, ca și acțiune, deci în nici în păcatul lui Adam.

 

2a2e. Prin plantarea grădinii și a acelui pom particular al cunoștinței binelui și răului în ea, și prin interzicerea lui de a mânca din acel fruct, se poate spune despre Dumnezeu că i-a permis lui Adam o ocazie de a păcătui; dar oare nu avea el dreptul, ca și Domn al lumii, să planteze o grădină; și ca și Domn suveran să planteze orice pom i-a plăcut lui în ea, și să interzică să se mănânce din el, fără a fi învinuit pentru aceasta? În special când el i-a dat lui Adam puterea de a se abține de la el; și Dumnezeu nu este mai răspunzător ca fiind autorul păcatului lui Adam, decât prin oferirea averii și bogățiilor unui om rău, care sunt ocazii ale păcătuirii sale, prin consumarea lor pentru poftele lui.

 

2b. În al doilea rând, Preocuparea pe care a avut-o Satan în această afacere se poate considera acum; și ceea ce a făcut el nu a fost prin forță sau constrângere, ci prin convingere; el a jucat rolul unui ispititor, și de atunci are numele acesta (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5), el a momit și a sedus prin minciuni și raționamente false, și astfel a biruit; se spune că el a ademenit-o pe Eva, și că a înșelat toată lumea, reprezentanții ei (2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:9), și pentru aceasta a folosit un șarpe, și doar o formă și o înfățișare pe care și-a însușit-o; după cum este clar ca fiind recunoscut a fi unul din animalele câmpului, și se spune că era mai șiret decât celelalte, pentru care această creatură își are reputația; și din blestemul pronunțat asupra lui merge acum pe burtă: și mănâncă țărână în toate zilele sale; și totuși el nu era doar un șarpe, ci Satan era în el; aceasta apare nu numai din faptul că avea facultatea vorbirii, pe care astfel de creaturi nu o au; și din faptul că avea puteri de raționament, capabile de a forma un plan viclean, și de a-l dirija și de a-l realizam pentru a câștiga punctul său; și din seducția și ruina oamenilor care este atribuită șarpelui cel vechi, diavolul (Ioan 8:44; 2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:9).

 

Satan a arătat multă viclenie și șiretenie în toată afacerea; prin folosirea șarpelui, cel mai ingenios dintre toate creaturile, care putea să se furișeze ușor în grădină neobservat, ceea ce alte creaturi nu o puteau face; și probabil el era o creatură foarte încântătoare privirii, împodobit cu pete frumoase, și de o culoare strălucitoare deschisă aurie, care, atunci când razele soarelui o băteau, o făceau să arate foarte plăcut, așa cum se spune că sunt astfel de creaturi în acele părți; tot ceea ce puteau să îl recomande lui Eva: ea putea să îl observe în special, și să aibă o dragoste particulară pentru el; probabil el era foarte familiar pentru ea, probabil ea l-a făcut sul sau l-a tolerat să se încolăcească în jurul brațelor sale; și ceea ce ar fi putut să o facă să îl îndrăgească și mai mult era facultatea sa de a vorbi; prin care ea ar fi putut să converseze cu el despre lucruri neînsemnate; și această familiaritate putea să fi continuat ceva timp înainte ca Satan din el să o atace; astfel că ea era obișnuită cu el, și ne era o surpriză pentru ea că l-a auzit vorbind. Șiretenia lui Satan a apărut și în mersul la lucru cu primii noștri părinți atât de timpuriu, de îndată ce ei s-au instalat în starea lor de fericire, și când abia gustaseră din plăcerile ei, și înainte ca obiceiurile virtuții și ale bunătății să se fi întărit mai mult, când ar fi fost mai greu să le îmbunătățească, și a câștigat punctul său; de asemenea când a atacat-o mai întâi pe Eva, și când ea era singură, și soțul ei nu era cu ea, pentru a o ajuta, sfătui și proteja. Nici nu s-a descoperit pe sine a fi ceea ce era cu adevărat; nu a declarat despre sine a fi un duh apostat, că el și-a părăsit locul său dintâi, nesuportând să fie sub conducerea lui Dumnezeu, el a fost atât de crud și tiranic; dacă el ar fi spus o astfel de blasfemie atât de ofensatoare împotriva lui Dumnezeu ca aceasta, femeia ar fi fugit de el dintr-odată, cu cea mai extremă orare și detestare a lui, care ar fi distrus dintr-odată planul său; dar el a început, aparent ca având autoritatea lui Dumnezeu; și că el avea puterea să interzică folosirea oricărui pom din grădină; și doar a întrebat dacă el a făcut aceasta sau nu; cu greu ar fi crezut că cu Dumnezeu atât de bun cum era el, și în special față de Adam și Eva, a plantat o grădină pentru ei, și a înzestrat-o cu toate felurile de fructe, încât nu i-ar reține vreodată de la a mânca fructele din oricare pom, și în special să nu le va produce moartea pentru o chestiune atât de neînsemnată ca aceea; că ei cu siguranță l-au înțeles greșit, și au greșit înțelesul său: și după aceasta, și mai multă conversație, femeia a început să se îndoiască dacă Dumnezeu a spus aceasta sau nu; sau oricum, că soțul ei a greșit înțelesul său, și i-a dat un raport greșit despre aceasta ei, care nu era prezentă când a fost dată legea. Distingând că a câștigat teren, Satan a afirmat obraznic, că chiar dacă ei mănâncă, ei nu vor muri; și că Dumnezeu știa că o astfel de virtute era în fructul acelui pom, care îi va face pe ei mai înțelepți și mai cunoscători, atât de cunoscători ca și Dumnezeu, cel puțin ca îngerii lui Dumnezeu: descoperind femeia că exista un ordin de creaturi superioare lor în cunoștință, și cu priveliștea încântătoare a fructului, și utilitatea lui, în special pentru a-i face mai înțelepți, a luat din el și a mâncat, și l-a convins și pe soțul ei să facă la fel. Și astfel ei au păcătuit și au căzut, nu prin forțare sau constrângere, ci prin ispitirea lui Satan, și a seducției sale. De aceea,

 

2c. În al treilea rând, Păcatul, căderea și ruina omului au fost de la el însuși. Nu a fost prin ignoranță și prin dorința de cunoștință a căzut Adam; el a fost creat după chipul lui Dumnezeu, o parte care constă în înțelepciune și cunoștință; el nu avea o inimă întunecată, oarbă sau împietrită; el îl cunoștea pe Dumnezeu, Creatorul și Binefăcătorul său; el cunoștea voia sa, el știa legea sa, și care era consecința neascultării de ea; într-adevăr, el nu era atât de perfect dar faptul că asupra lui se putea impune ceva cu înfățișarea unui bine fals, prezentat înțelegerii sale, pe care voința sa l-a ales, sub forma unui bine: aceasta nu era printr-un defect al sfințeniei și al dreptății din el; căci „Dumnezeu l-a făcut pe om drept”, l-a înveșmântat cu corectitudine și sfințenie a naturii, cu o înclinare spre ceea ce este bun, și cu aversiune față de ceea ce este rău; dar pentru că el a fost făcut schimbător, altfel nu putea fi, el a fost lăsat la îndemâna schimbării voii sale, și astfel a păcătuit și a căzut; care este acea prostie, sau mai degrabă slăbiciune, care a făcut cel mai mare rang dintre creaturi, în starea lor originală, să fie răspunzător în comparație cu Dumnezeu, Creatorul: am putea spune, De ce l-a făcut Dumnezeu pe om schimbător? Am putea să mai întrebăm, De ce nu l-a făcut pe el Dumnezeu? Pentru că imuabilitatea, în sensul strict al ei este caracteristică lui Dumnezeu. Ar trebui să schimbăm întrebarea, De ce nu l-a întărit în starea în care el a fost creat, așa cum i-a întărit pe îngerii aleși? La care putem răspunde, Nu este improbabil că el l-ar fi întărit dacă el ar fi continuat puțin mai mult în acea stare de probă. Dar cel mai adevărat răspuns este că aceasta nu a părut a fi ceva bun în ochii săi; și pentru a-și arăta suveranitatea sa, el i-a întărit pe îngerii aleși; dar nu i-a întărit pe restul îngerilor, deci nici pe om. Și aceasta ar trebui să fie satisfăcător.
John Gill

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...Filmari -Foto -Sonorizari -Organizari Evenimente....Vezi aici!