Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Israel, națiunile și Biserica

Publicat la 2011-11-27 de Traian

Într-o scrisoare postată pe masa rotundă, Victor Dobrescu a arătat că esența dispensaționalismului este distincția pe care o face acest sistem de gândire între Israel, restul națiunilor și Biserica. Acestea, spune dispensaționalismul, sunt trei categorii distincte, care nu trebuie să fie amestecate. John MacArthur scrie și el că distincția dintre aceste trei entități este esența dispensaționalismului.

Vom vedea din analiza mai multor texte din Biblie, mai ales din Noul Testament, cât de importantă este o înțelegere clară a planului lui Dumnezeu în istorie, plan care cuprinde pe Israel, cuprinde națiunile și cuprinde Biserica. Dar cum le cuprinde? Care este relația dintre ele?

Modul în care înțelegem planul lui Dumnezeu cu omenirea și modul în care înțelegem mersul istoriei și viitorul acestei istorii depinde de înțelegerea acestor trei entități: Israel, națiunile și Biserica.

Să pornim deci la drum și să vedem ce ne spune Scriptura despre ele.

În Geneza 1:26-28, ni se comunică planul lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră."

În Geneza 3, ne este relatată neascultarea primei perechi umane de porunca lui Dumnezeu și, drept consecință, alungarea lor din Eden.

Această neascultare de Dumnezeu și ascultare de cel rău a avut consecințe mari și grele pentru toată omenirea de atunci încoace. Dar, oricât de mari și grele ar fi aceste consecințe, trebuie să păstrăm în vedere faptul că neascultarea din cap.3 nu a anulat planul lui Dumnezeu anunțat în cap.1. Dacă acest plan ar fi fost anulat prin neascultarea primilor oameni ar fi fost anulată însăși suveranitatea lui Dumnezeu, care înseamnă că El este atât de stăpân pe tot ce se întâmplă încât nimic nu-i poate strica planurile Sale.

Nu, Dumnezeu nu a abandonat omenirea și nu Și-a abandonat planul inițial de a-Și face din cadrul acestei omeniri persoane după chipul și asemănarea Sa.

Faptul că Dumnezeu nu Și-a abandonat planul cu omenirea se vede chiar în Geneza 3, acolo unde Dumnezeu îl anunță pe șarpe că sămânța femeii îi va zdrobi capul.

Dar continuarea planului lui Dumnezeu cu întreaga omenire este exprimată cu cea mai mare claritate atunci când Dumnezeu îl cheamă pe Avraam și-i comunică planul cu care l-a chemat și l-a ales:

„Domnul zisese lui Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta.

Voi face din tine un neam (națiune) mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.

Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine" (Geneza 12:1-3. Italicele ne aparțin, I.Ț.)

Vedem cum Dumnezeu anunță aici că planul lui este cu toate familiile pământului, și că Avraam și națiunea care se va naște din el va fi doar instrumentul prin care Dumnezeu va da binecuvântarea Sa tuturor națiunilor pământului.

Un alt grup de texte care sunt cheie pentru a vedea planul lui Dumnezeu cu toate națiunile sunt cele prin care Isaia le face clar evreilor că Mesia va veni pentru toate națiunile:

„Nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe tot multele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoașterea Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr.

În ziua aceea, Lăstarul lui Isai va fi un steag pentru popoare; națiunile se vor întoarce la El și slava va fi locuința Lui.

În același timp, Domnul Își va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămășița poporului Său risipit în Asia și în Egipt...

El va înălța un steag pentru națiuni..." (Isaia 11:9-12), apoi

 

„El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va așeza dreptatea pe pământ; și ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui.

Așa vorbește Domnul Dumnezeu...

„Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire și Te voi lua de mână, Te voi păzi și te voi pune ca legământ al poporului ca să fii Lumina națiunilor" (Isaia 42: 4-6)

Parcă prevăzând că Robul Domnului, Mesia întrupat, la un moment dat Își va lega inima numai de Israel, Dumnezeu Îi spune:

„Și acum Domnul vorbește, El, care  M-a întocmit din pântecele mamei ca să fiu Robul Lui, ca să aduc înapoi la El pe Iacov și pe Israel care este încă împrăștiat; căci Eu sunt prețuit înaintea Domnului și Dumnezeul meu este tăria Mea.

El zice: „Este prea puțin lucru să fii Robul Meu ca să ridici semințiile lui Iacov și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina națiunilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului" (Isaia 49: 5-6).

Printr-o serie de Psalmi și prin mai mulți alți profeți, Dumnezeu îi comunică mereu lui Israel că planul Lui este să aducă la Sine toate națiunile și că Israel este instrumentul Lui pentru a-și împlini planul acesta.

Ce s-a întâmplat însă? Probabil ca o reacție la multele umilințe la care i-au supus națiunile, în Israel s-a dezvoltat o atitudine și, aș putea spune, chiar o teologie anti-națiuni, în cadrul căreia toate națiunile erau considerata ca fiind spurcate și erau considerate drept „câini".

Ajunși la acest punct, trebuie să facem un lucru foarte clar. Evreii nu l-au refuzat pe Isus ca împărat. Dimpotrivă, Evanghelistul Ioan scrie:

Isus „știa că au de gând să vină să-L ia cu sila și să-L facă Împărat" (Ioan 6:15). Dar ei așteptau ca odată ajuns Împărat El să-i zdrobească pe romani și să instaureze o domnie a iudeilor peste toate națiunile, pe care să le guverneze „cu un toiag de fier", în înțelegerea lor aceasta însemnând o dictatură totală.

Ceea ce i-a scandalizat pe iudei a fost chemarea lui Isus la iubirea dușmanilor, chemare care se referea clar la iubirea romanilor. Vorbind în termeni politici moderni, platforma politică a Domnului Isus a fost predica de pe munte, și aceasta era totalmente inacceptabilă pentru iudei, care așteptau un Mesia al forței și al dictaturii.

Să reformulăm lucrurile. Evreii L-ar fi vrut pe Domnul Isus să le fie Împărat, cu condiția ca El să fie Împărat după concepția lor. Programul pe care li l-a oferit Domnul Isus era ca ei să devină agenții Împărăției lui Dumnezeu, așa cum a formulat-o El în predica de pe munte și să ducă acest program la toate națiunile!

Ca să vedeți reacția de scârbă și de refuz a evreilor de a merge la națiuni să li-L ducă pe Dumnezeul lor, aduceți-vă aminte de refuzul lui Petru de a intra în casa unui roman, a ofițerului Corneliu (Fapte 10:3-20). Și după ce Petru, împins de Dumnezeu, a fost în casa lui și i-a vestit Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, aduceți-vă aminte ce atitudine critică au avut ceilalți creștini evrei din Ierusalim pentru că a făcut pasul acesta (Fapte 11:1-2).

Să ne uităm cu atenție la un alt eveniment tot atât de semnificativ. După ce Pavel este arestat la Ierusalim, el le vorbește iudeilor și le povestește viața lui ca fariseu, ca persecutor al creștinilor, apoi convertirea lui pe drumul Damascului, și ajunge cu povestirea până la momentul în care Domnul Isus îi spune:

„Du-te, căci te voi trimite departe la națiuni".

Noi n-am vedea nimic rău în aceste cuvinte. Dar uitați-vă care a fost reacția iudeilor:

„Ei l-au ascultat până la cuvântul acesta. Dar atunci și-au ridicat vocea și au zis:

„Ia de pe pământ un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!" (Faptele ap. 22: 1-22).

De ce îl considerau iudeii nevrednic să mai trăiască? Fiindcă a primit de la Isus misiunea de a duce națiunilor Evanghelia dragostei și a iertării!

Nu-i de mirare că, deși el însuși iudeu, Pavel scrie aceste cuvinte despre iudei:

„Iudeii aceștia l-au omorât pe Domnul Isus și pe profeți, pe noi ne-au persecutat; nu-i plac lui Dumnezeu și sunt vrăjmași tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim națiunilor ca să fie mântuite" (1 Tesaloniceni 2:15-16).

 

Așadar, Israelul era în planul lui Dumnezeu ca să ducă Evanghelia la toate națiunile. Ei au refuzat categoric lucrul acesta. Iată verdictul lui Dumnezeu pentru acest refuz:

„Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite" (Matei 21:43).

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu l-a lepădat pe Israel ca popor, în sensul de a-l fi scos complet din planul Său. Pavel afirmă răspicat acest lucru:

„Întreb dar: A lepădat Dumnezeu poporul Său? Nicidecum! Căci și eu sunt israelit, din sămânța lui Avraam, din seminția lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte" (Romani 11:1-2).

Iată cum explică Pavel actuala stare a celei mai mari părți a lui Israel:

„Fraților, pentru ca să nu vă considerați singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ține până va intra numărul deplin al națiunilor. Și atunci tot Israelul va fi mântuit" (Romani 11:25-26),

 

Aici trebuie să ne oprim și să încercăm să ne așezăm în locul lui Pavel, sau, mai exact, în locul proaspătului convertit la creștinism, fostul fariseu Saul din Tars.

Întâlnirea lui cu Isus pe drumul Damascului, în cursul căreia el a constatat că Isus este viu și că El este la cârma universului, l-a aruncat pe Saul-Pavel într-o furtună de probleme teologice care trebuiau acum rezolvate în gândirea lui. Cele mai grele dintre aceste probleme, așa cum vom vedea imediat, erau două. Prima, era natura și funcțiile lui Mesia. A doua era locul lui Israel și locul națiunilor în planul lui Dumnezeu.

Să le luăm pe rând. Pentru evrei, Mesia care urma să vină era prin excelență eliberatorul, cel care va zdrobi pe romani și va instaura domnia lui Israel peste toate națiunile pământului. Acum, Pavel constata că Isus a fost într-adevăr Mesia, dar acest Mesia a fost răstignit de romani. Ce fel de Mesia a fost El? Care sunt funcțiile acestui Mesia? Pavel discută aceste lucruri în primul capitol din 1 Corinteni. Expresia care părea totalmente contradictorie era „Cristos (Mesia) cel răstignit" (1:21). El scrie că un Mesia răstignit este un element de poticnire (în original skandalon) pentru evrei, adică ceva ce nu poate fi acceptat, ceva peste care nu se poate trece, ceva care trebuie respins ca absurd; iar pentru greci și pentru celelalte națiuni este pur și simplu „nebunie": Cum poți să crezi că Dumnezeu își trimite Fiul pe pământ ca să fie răstignit de oameni? Și dacă așa ceva chiar s-a întâmplat, aceasta este cu siguranță „nebunia lui Dumnezeu" (v.25), care-i implică pe apostoli în „nebunia predicării crucii" (v.21).

Marea revelație pentru Pavel a fost să înțeleagă că Mesia n-a venit să elibereze pe iudei de sub robia romană, ci a venit să elibereze omenirea de sub robia lui Satan, să satisfacă justiția lui Dumnezeu în așa fel încât El să fie drept și totuși să poată considera drepți pe cei ce cred în Isus și să procure prin jertfa Lui ispășitoare iertarea și spălarea oamenilor de păcatele lor.

A doua problemă pentru noul convertit, fariseul Saul devenit apostolul Pavel, era creată de faptul că nu numai că Mesia n-a venit să-i elibereze pe iudei de sub stăpânirea romană dar acest Mesia îl trimite pe el, fostul feroce naționalist, să fie apostol al lui Mesia la restul națiunilor pământului. Ca să fim foarte exacți la acest punct, iată care sunt cuvintele lui Mesia adresate lui Saul la întâlnirea pe drumul Damascului:

„Eu sunt Isus pe care-L prigonești. Dar ridică-te și stai în picioare, căci M-am arătat ție ca să te pun slujitor și martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât și al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le.

Te-am ales din mijlocul acestui popor și din mijlocul națiunilor la care te trimit,

ca să le deschizi ochii, să se întoarcă din întuneric la lumină și de sub autoritatea lui Satan la Dumnezeu și să primească prin credința în mine iertarea de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți" (Fapte 26: 15-18).

Îndată după ce a primit botezul creștin prin Anania la Damasc, cu siguranță că Pavel a început să asimileze de la Anania și de la alți ucenici învățăturile Domnului Isus. Mai târziu, i-a devenit mentor Barnaba, de la care iarăși cu siguranță că a primit informații despre învățăturile Domnului Isus. După toate probabilitățile, Evanghelia după Matei era deja scrisă și ea a devenit pentru Pavel o carte de căpătâi. Este adevărat că Pavel scrie galatenilor:

„Fraților, Evanghelia predicată de mine nu este de origine omenească; pentru că n-am învățat-o de la vreun om, ci prin revelația lui Isus Cristos" (Galateni 1: 11-12). Aceasta nu înseamnă că el nu a învățat de la alți oameni învățăturile Domnului Isus, inclusiv din Evanghelia după Matei. Ci aceasta înseamnă că modul esențial de a înțelege ce este „Evanghelia," adică miezul învățăturii creștine, l-a primit direct de la Domnul Isus prin arătări speciale în cursul șederii lui într-o retragere în Arabia (Gal.1: 17). Faptul că Pavel era gata să învețe de la ceilalți creștini este dovedit prin faptul că la un moment dat s-a dus la Ierusalim ca să se consulte și să se verifice cu apostolii dacă învățătura pe care o dă el este cea adevărată. Iată cum scrie el:

„M-am urcat în urma unei revelații și le-am arătat Evanghelia pe care o predic eu între națiuni, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar" (Gal. 2: 2). Rezultatul acestei consultări:

„Când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi, mi-au dat mie și lui Barnaba mâna dreaptă de însoțire ca să mergem să predicăm: noi la națiuni, iar ei la cei circumciși" (Gal.2: 9).

Din epistolele lui Pavel reiese clar cât de atent era el ca tot ce spune el să aibă la bază o învățătură a Domnului Isus. Văzându-i această atitudine generală, putem spune deci cu certitudine că Pavel a cunoscut această afirmație a Lui Isus, Păstorul cel Bun:

„Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de vocea Mea și va fi o turmă și un Păstor" (Ioan 10: 16).

Și cu siguranță cunoștea și această declarație program a Domnului Isus:

„Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acestea va fi aruncat afară.

Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toți oamenii" (Ioan 12: 31-32).

Pavel ne spune că a avut o revelație, sau mai multe revelații, prin care a ajuns să înțeleagă esența Evangheliei, adică esența planului lui Dumnezeu nu numai cu Israel ci cu întreaga omenire. În ce a constat această revelație și ce a înțeles Pavel prin ea?

Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în Epistola către Efeseni. Veniți să ne uităm împreună la ceea ce ne spune el aici. Să observăm de câte ori se referă el la „descoperire" sau la „revelație" și la planul cel veșnic al lui Dumnezeu.

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși,

ca să-L aducă la îndeplinire la împlinirea timpurilor, spre a-și uni iarăși într-unul în Cristos toate lucrurile, cele din ceruri și cele de pe pământ" (Efeseni 1: 9-10).

Pavel explică mai pe larg această acțiune de unire, de aducere laolaltă în Cristos, în capitolul doi. El se adresează unor oameni dintre națiuni:

„Aduceți-vă aminte că în timpul acela erați fără Cristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele promisiunii, fără speranță și fără Dumnezeu în lume.

Dar acum, în Cristos Isus, voi care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Cristos.

Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul și a dărâmat zidul de la mijloc care-i despărțea,

și în trupul Lui înlăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor în reglementările ei, ca să-i facă pe cei doi să fie în El Însuși un om nou, făcând astfel pace,

și i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia.

El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii, vouă celor ce erați departe și pace celor ce erau aproape,

căci prin el și unii și alții avem intrare la tatăl într-un Duh.

Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți cetățeni împreună cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu" (Efeseni 2:12-19).

Este clar că aici Pavel pune pe de o parte națiunile, iar pe de alta pe Israel. Este interesant de văzut că Legea de la Sinai devenise parte din „vrăjmășia" dintre Israel și națiuni și de aceea trebuia înlăturată. Dar punctul esențial aici este că prin cruce, prin trupul Său murind acolo, Domnul Isus a câștigat dreptul de cetățenie în Israel, adică în familia lui Dumnezeu, pentru toate națiunile! Dar nu numai atât, ci chiar și cei din Israelul fizic au acum intrare la Dumnezeu, adică în cetățenia sfântă, tot numai prin Cristos și prin Duhul Sfânt.

Explicația lucrării acesteia de unire sau de fuzionare între națiuni și Israel nu se încheie aici. Pavel continuă în capitolul trei să ne desfășoare revelația pe care a primit-o el:

 

„Prin revelație dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta, despre care v-am scris în puține cuvinte.

Citindu-le, veți vedea priceperea (înțelegerea) pe care o am eu despre taina lui Cristos,

Care n-a fost descoperită fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul în care a fost revelată acum sfinților apostoli și profeți ai lui Cristos prin Duhul.

Că, adică, prin Evanghelie națiunile sunt moștenitoare împreună cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași promisiune în Cristos Isus.

Eu am fost făcut slujitor al acestei Evanghelii, după darul harului lui Dumnezeu dat mie prin lucrarea puterii Lui.

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul să vestesc națiunilor bogățiile nepătrunse ale lui Cristos

și să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea acestei taine ascunse de veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile,

pentru ca domniile și autoritățile din locurile cerești că cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de diversă a lui Dumnezeu,

după planul pe care l-a făcut în Cristos Isus Domnul nostru." (Efeseni 3: 3-11).

Iată care este după Pavel esența Evangheliei:

„prin Evanghelie națiunile sunt moștenitoare împreună cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași promisiune în Cristos Isus" (v.6).

Toate acestea ne spun clar că aceia dintre iudei care L-au primit pe Cristos și aceia dintre națiuni care L-au primit pe Cristos alcătuiesc împreună noul popor al lui Dumnezeu, noul Israel!

„Moștenirea" pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Avraam și „făgăduința" sau „promisiunea" făcută de Dumnezeu lui Avraam sunt nu numai ale lui. Israel ci și a tuturor celor dintre națiuni care L-au primit ca Domn al lor pe Domnul Isus.

Lucrurile acestea reies și mai clar din această formulare făcută tot de Pavel:

„Toți cei care ați fost botezați pentru Cristos v-ați îmbrăcat cu Cristos.

Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici sclav, nici liber; nu mai este nici bărbat, nici femeie, fiindcă toți sunteți una în Cristos Isus.

Și dacă sunteți ai lui Cristos, sunteți sămânța lui Avraam, moștenitori prin promisiune" (Galateni 3: 27-29).

Iudeii își făceau un titlu de glorie din faptul că erau „sămânța lui Avraam", sau, cu alte cuvinte, „fii ai lui Avraam." Acum Pavel ne scrie la toți, cum nu se poate mai clar, că toți cei care suntem ai lui Cristos suntem „sămânța lui Avraam", „fii ai lui Avraam".

 

Același lucru îl scrie Pavel și colosenilor  care au înviat împreună cu Cristos, pentru care Cristos este „viața voastră" și a căror viață este „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu":

„Aici nu mai este nici grec nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos este totul în toți" și, prin urmare toți sunt „aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți"   (Coloseni 3: 1-4 și 11 și 12).

Aici trebuie să arătăm acum cât de organic sunt legate Persoana lui Cristos cu Lucrarea lui Cristos și cu Biserica lui Cristos. În Efeseni, Pavel se roagă ca Dumnezeu să ne lumineze ochii inimii, ca să pricepem

„care este față de noi credincioșii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui,

pe care a desfășurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morți și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești,

mai presus de orice domnie, de orice autoritate, de orice putere, de orice guvernare și de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor.

El I-a pus totul sub picioare și L-a făcut cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlinește totul în toți" (Efeseni 1: 18-23).

Și mai puternic se reliefează aceste lucruri în Coloseni:

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut în toată creația.

Pentru că în El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie guvernări, fie domnii, fie autorități. Toate au fost create în El și pentru El.

El este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El.

El este capul Trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut între cei morți, pentru ca în toate să aibă întâietatea.

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El

și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui" (Coloseni 1: 15-20)

 

Această viziune globală și eternă a Persoanei și a Lucrării Fiului ne sunt prezentate și în Apocalipsa, încă din salutarea de la început:

„Har și pace din partea Celui care este, a Celui care era și a Celui care vine... și din partea lui Isus Cristos, martorul credincios, Cel întâi născut din morți, Domnul regilor pământului.

A Lui, care ne iubește și care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său,

și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său; a Lui să fie gloria și puterea din eternitate în eternitate! Amin" (Apocalipsa 1: 4-7).

Cântarea celor răscumpărați în ceruri ne oferă aceeași imagine:

„Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi sigiliile: căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice popor și de orice națiune.

Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor domni pe pământ" (Apoc. 5: 9-10).

În teologie a apărut un curent, sau un punct de vedere, numit „teologia înlocuirii", care spune că Biserica a luat locul lui Israel. Această teologie spune că Israel a fost pus de o parte de Dumnezeu și că Dumnezeu își continuă lucrarea numai prin Biserică.

Vreau să fac clar că ceea ce expun eu aici nu este teologia înlocuirii. Ceea ce expun eu aici este teologia planului etern al lui Dumnezeu de a-și face fii și fiice din toate națiunile pământului. Planul se realizează „în Cristos", unde orice distincție între iudei și națiuni a dispărut. Scopul ultim al lui Dumnezeu este a în Cristos să-și unească toate lucrurile și să formeze o singură familie a lui Dumnezeu alcătuită din toate națiunile pământului.

Revenim acum la concepția dispensaționalistă. Aceasta spune că Biserica nu a fost profețită în Vechiul Testament, deoarece ea nu a fost în planul lui Dumnezeu. Ea a fost introdusă ca o paranteză în timp, atunci când lui Isus I-a devenit clar că iudeii nu-L vor accepta ca Împărat și că la un moment dat într-un viitor foarte apropiat paranteza va fi închisă prin faptul că Biserica va fi răpită în cer, iar Isus va coborî din nou la Ierusalim și va relua istoria cu Israel, instaurând așa numita Împărăție de o mie de ani.

Locul unde această teorie este contrazisă în modul cel mai puternic este în Efeseni, la începutul și la sfârșitul discuției despre lucrarea lui Dumnezeu de a-și uni întreaga omenire într-un singur popor al Său prin Isus Cristos.

Atât la începutul discuției, cât și la sfârșitul ei, ni se spune că aceasta este esența planului lui Dumnezeu din veșnicie, esența Evangheliei lui Dumnezeu. Iată declarația de început:

„Căci a  binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși,

ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea timpurilor, spre a-și uni iarăși într-unul în Cristos toate lucrurile..." (Efeseni 1: 9-10)

Iar la sfârșit, după ce ne dă imaginea grandioasă a modului în care Dumnezeu Își va face cunoscută înțelepciunea Lui nespus de diversă „prin Biserică", adaugă că aceasta se face

„după planul etern pe care L-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru" (Efeseni 3: 10-11).

Biserica alcătuită din toate națiunile pământului, inclusiv Israelul convertit în final (Romani 11: 15 și 25-26), după ce au fost convertite toate celelalte națiuni, nu este un plan incidental al lui Dumnezeu, ci este planul lui cu omenirea alcătuit înainte de creație și este esența Evangheliei vestite de Domnul Isus și de toți apostolii Săi!

Să facem un mic exercițiu mintal. Să avem înaintea ochilor minții planul lui Dumnezeu ca din toate națiunile pământului să-Și alcătuiască în Cristos un popor care să fie al Lui, pasionat pentru sfințenie (Tit 2:14).

Toți cei care sunt în Cristos sunt sămânța lui Avraam, sunt fii și fiice ale lui Avraam, sunt membri ai familiei lui Dumnezeu.

Acum, presupunând schema dispensaționalistă a scoaterii Bisericii de aici și a reluării istoriei numai cu Israel, ce se întâmplă cu planul făcut de Dumnezeu „în Cristos"? Unitatea omenirii în Cristos este anulată și apare iarăși deosebirea fundamentală între Israel și națiuni? Apare iarăși zidul de despărțire și vrăjmășia dintre aceste două entități?

Unde rămâne atunci consecvența lui Dumnezeu în istorie?

O gândire atentă ne va face să ne dăm seama că distincția între Israel, Biserică și națiuni, ca unități cu care Dumnezeu tratează în mod diferit, nu este biblică. Israelul și națiunile vin laolaltă „în Cristos," adică în trupul lui Cristos, în Biserică.

Biserica este soluția lui Dumnezeu la diviziunea artificială creată între Israel și națiuni. Biserica este soluția lui Dumnezeu la problemele create de cel rău în omenire. Și soluția aceasta nu este una temporală, provizorie, limitată în timp, ci este soluția lui Dumnezeu, anunțată lui Avraam și realizată în Cristos, și dusă consecvent până la încheierea planului Său cu întreaga omenire.

Iosif Ton

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...APARATE VULCANIZARE, AEROTERME, MASINI DE SPALAT...Vezi aici!