Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Frica de oameni

Publicat la 2011-10-28 de Traian

 
Nu este nevoie să avem în față o aulă universitară plină de studenți pentru a ajunge să simțim un gol în stomac. Uneori este suficient un telefon sau o discuție între patru ochi cu cineva. În clipa în care nu mai suntem singuri, ci ne aflăm față în față cu o altă persoană, se va face simțită o stare ciudată: teama de celălalt.

Cu aproape doi ani în urmă lucram la o altă firmă. Cei 21 de colegi ai mei nu aveau nimic de-a face cu credința si trăiau ca atare. Într-o zi, în timp ce savuram cu toții pauza de prânz, conversația s-a oprit la astrologie. Cei mai mulți erau entuziasmați de horoscop și discutau aprins cu privire la noile descoperiri senzaționale pe care le făcuseră. Numai u deveneam tot mai tăcută. "De ce tocmai subiectul ăsta?!" mă întrebam foarte necăjită. Nu era o temă care să mă facă să mă simt sigură de poziția mea. O voce lăuntrică mă îndemna: "Acum trebuie să iei o poziție și să spui ceva!"

Gândul că în biroul nostru o șarlatanie atât de murdară câștiga tot mai mult teren, mă frământa profund. Grupul din jurul meu reușea însă să mă intimideze si mai mult. Ce s-ar întâmpla dacă aș trece la contraatac? În duhul meu vedeam cum eram împresurată și doborâtă la pământ. Dar, mai ales, ce-ar crede colegii despre mine, dacă le-aș spune ceea ce gândesc de fapt?

"Nu te lăsa copleșită", răzbătea acum o a doua voce lăuntrică. La urma urmei, de ce nu? În fond, nu trebuia să spun ceva. Tăcerea ar fi exprimat opoziția mea aproape cu aceeași eficacitate. Aproape.

Tot acest încoace și încolo nu ajuta la nimic. Trebuia să mă pronunț. Cu mare greutate am încercat să aduc câteva contraargumente stângace; eu însămi le consideram atât de puțin semnificative și deloc convingătoare, încât n-ar fi mișcat o pisică de lângă sobă. În clipa aceea aș fi vrut mai degrabă să mă spulber în aer. Aș fi dat orice să mă aflu undeva cât se poate de departe de locul acela.

Febra reflectoarelor și picioare tremurânde


Frica de oameni este un fenomen atât de complex, încât de multe ori nici n-o recunoaștem ca atare. Putem înțelege ușor febra reflectoarelor în cazul actorilor și faptul că, în realitate, nu atât reflectoarele sunt cele care provoacă sudori pe frunțile actorilor, cât spectatorii. Este explicabilă emoția într-o asemenea situație! Însă cea mai mare parte a fricii noastre de alți oameni nu se manifestă într-un loc public. Bine mascată, ea și-a asigurat un loc în relațiile noastre de zi cu zi și ne determină masiv comportamentul față de celelalte persoane.

Unii se îmbujorează și dintr-o dată nu mai spun nimic. Alții încep să se laude cu banii și cunoștințele lor și nu mai e posibil cu nici uri chip să-i faci să tacă. Frica de alții ne pune un nod în gât, ne face să devenim palizi, să ne bâlbâim sau să izbucnim în lacrimi. Ea ne pune în stare de alarmă, ne crește nivelul de adrenalină din sânge și ne face să transpirăm. Devenim nervoși și ne pierdem controlul asupra propriilor reacții.

Temându-ne să nu devenim neplăcuți, ajungem să tăcem tocmai în situații pe care ar trebui să le condamnăm. Pentru a nu pierde aprobarea celorlalți, facem compromisuri și încheiem alianțe pe care am fi dorit mult să nu le facem. Pentru a evita enervări și contraziceri, preferăm să tăcem și să batem în retragere când ne aflăm într-o situație conflictuală. Ținem pentru noi remarcile critice și nu ne dăm seama că, de fapt, ceea ce noi considerăm a fi diplomație și înțelepciune nu este nimic altceva decât lașitate.

În final comportamentul nostru ne apare ca penibil. Nu s-ar putea totuși face cumva ca faptele să nu se fi petrecut aievea sau cuvintele să fi fost nespuse? Adversarul nostru, aparent uriaș, ne face nesiguri și ne timorează, astfel că ne simțim ridicoli și neînsemnați. Ne-am dori enorm să fim cu totul altfel - poate ca acel "Goliat" din fața noastră, atât de sigur de sine? Dar de ce nu ne putem ține pe noi înșine sub control? De ce celălalt nu ne lasă indiferenți?

Contactul nostru cu oamenii este determinat de întrebarea: Ce efect am eu asupra celorlalți, ce gândesc aceștia despre mine? Ceea ce-1 face pe celălalt să apară atât de "teribil" în ochii noștri este, la urma urmei, numai dependența noastră de părerea lui.

Teama de a fi respinși

Reputația mea de copil era cea a unei fetițe "drăgălașe". Vecinii mă îndrăgeau și eram un musafir bine primit în casele lor. Savuram senzația de a fi iubită și acceptată. Dar din nefericire pentru mine lucrurile n-au rămas astfel. Au venit vremuri în care n-am mai obținut aprobarea celor din jur. Aflam ce se vorbește despre mine și asta mă enerva și mă făcea nesigură. Aș fi dorit atât de mult să trăiesc în pace și armonie cu toți!

De fapt, cred că tuturor ne merge în această privință la fel. Vrem să fim iubiți și acceptați așa cum suntem. Simțim nevoia de a comunica și de a ne deschide față de alții, fără a fi condamnați sau disprețuiți pentru asta. Dar, la urma urmei, suntem totuși conștienți, în adâncul nostru, că nici nu suntem de acceptat. În intimitatea noastră nu suntem doar altcumva decât frumoși, ci de-a dreptul oribili. "Teama noastră de a fi respinși și îndepărtați este prin urmare naturală și justificată. Ea nu este o frică nevrotică, ci realistă", scriu L. Crabb si D. Allender în cartea lor "Încurajând pe celălalt". Această frică este consecința separării noastre de Cel care ne poate dărui valoare și siguranță. La urma urmei ea este o consecință a păcatului.

Măști

"Teama că ceilalți ar putea descoperi că eu nu sunt chiar persoana care aș dori să fiu, ci mai degrabă ceea ce sunt în realitate" (Crabb și Allender) ne face să apelăm la tot felul de mijloace. Aruncăm o privire în valiza cu rechizite și scoatem de acolo pur și simplu masca cea mai potrivită pentru o anumită situație.

Teama de a fi descoperiți devine forța motrice a tuturor acțiunilor și exprimărilor noastre. Putem deveni ușor adevărați maeștri în utilizarea mecanismelor de apărare. Cu o mare abilitate fugim de la subiect, facem glume sau remarci sarcastice. Dacă situația o cere, presărăm câteva lacrimi sau ne adâncim într-o falsă modestie și un regret prefăcut. O tăcere plină de semnificații ar trebui să confere cuvintelor noastre mai multă greutate. Când nu mai ajută nimic, devenim copilăroși și ridicoli. Bogăția noastră de idei, stimulată de frică, este nelimitată.

Ceea ce începe ca o reacție într-un moment critic, sfârșește prin a deveni o practică generală, o atitudine de viață interiorizată, pe care nu mai reușim s-o recunoaștem pentru ceea ce este de fapt.

În schimb, Dumnezeu ne-a recunoscut demult. Înaintea Lui noi suntem cu toții ca o carte deschisă. Nu este nimic care să-L poată șoca. Nu are sens să ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu El.

Marea tăcere

Deoarece între natura noastră reală și ceea ce arătăm în afară este adeseori un abis, noi devenim falși și lipsiți de onestitate. Ne arătăm doar "stratul nostru de protecție" și suntem respingători ca o tigaie de teflon. Straturile de protecție doar izolează. Relațiile cu adevărat profunde, comuniunea autentică cu cineva dispar. Nu avem încredere în celălalt, îi atribuim motivații false pentru că nu mai suntem deschiși și gata de dialog. Se instaurează o mare tăcere. Nu mai suntem capabili să-1 încurajăm și să-1 consolăm pe cel de lângă noi, pierdem tot mai mult capacitatea de a accepta, de a aplica și a transmite celorlalți o critică constructivă.

Un exemplu tragic în acest sens îl reprezintă incapacitatea de a stabili legături profunde si trainice în vremurile noastre. Dacă ne retragem în cochilia noastră, împiedicând pe oricine să ajungă la noi, ne condamnăm de fapt singuri la izolare pe viață. Însă Dumnezeu n-a vrut niciodată acest lucru, fiindcă "nu este bine ca omul să fie singur" (Geneza 2:18). Pentru a evita singurătatea, Dumnezeu ne-a așezat alături de alți oameni. Izolarea este o otravă pentru noi și retragerea noastră din comuniunea cu semenii este o fugă din fața adevăratei probleme.

Perfecționismul

Noi ascundem o mare parte din munții de nevoi și probleme care ne copleșesc. Vârful de aisberg pe care îl arătăm reprezintă acei mărunți "pași falși de salon", acceptați în general și de care nu ne rușinăm, fiindcă toți ceilalți procedează exact la fel.

Ceea ce transpiră în afară trebuie să creeze impresia că, de fapt, ținem totul sub control.


Însă în această privință oricum ne înșelăm. Noi suntem oameni și, prin urmare, imperfecți. Speranța de a atinge perfecțiunea este o iluzie, pentru că tragem cu toții după noi slăbiciuni și păcate: "Fiindcă toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23). Dumnezeu nu cunoaște oameni perfecți. El cunoaște în schimb oameni care își recunosc greșelile înaintea Lui și capătă iertare. Cine tine cont de acest lucru nu mai trebuie să se pună singur într-o lumină favorabilă.

Adaptarea

"Mai repede decât chipul său, el își aduce părerea; aceasta se schimbă aproape zilnic mai repede decât ai putea gândi", spune un cântec al lui M. Siebald intitulat "Carlo Meleonul". Astfel el descrie foarte potrivit unde putem ajunge dacă ne adaptăm în permanență la ceea ce alții pretind a fi "în vogă": "El simte bătându-i în piept vântul din pupa, nu se pune niciodată de-a curmezișul. Se spune că a renunțat de mult la spinare în favoarea coloanei" (un joc de cuvinte, spinarea presupunând fermitatea, în timp ce coloana vertebrală se referă la mobilitate, n.trad.)

Când oamenii ne inspiră teamă, începem să opunem tot mai puțină rezistență. Devenim maleabili, manevrabili, adaptabili. Ne potrivim personalitatea în funcție de mediul din jur, renuniând astfel la profilul nostru. În final suntem dați la o parte. Nu fiindcă i-am contrazis pe ceilalți, ci tocmai pentru că suntem mereu de aceeași părere cu ei.

Dumnezeu nu ne-a făcut unici și irepetabili pentru ca noi să ne lăsăm uniformizați și călcați în picioare. El vrea să fim fermi și hotărâți și să demonstrăm că avem caracter. Profilul este caracteristica unei persoane care are o măsură independentă a modului de evaluare și, prin urmare, posedă principii absolute și linii directoare care-i determină viața. Pentru a dezvolta o personalitate autentică, trebuie să ne supunem Personalității lui Dumnezeu. Dacă dorim să stăm drepți înaintea oamenilor, trebuie să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu. Cine face acest lucru nu trebuie să mai execute genuflexiuni în fața semenilor săi.

Privind frica în ochi

Teama de alții nu se dizolvă pur și simplu în aer. Ea ne persecută dacă nu ne decidem s-o înfruntăm. Nu vom putea evita toate situațiile critice. Pentru a înfrunta frica din noi trebuie să fim sinceri cu noi înșine, admițând că întâlnirea cu alți oameni ne creează probleme. Acest lucru implică și disponibilitatea de a schimba și elimina ceva din vechile și bine integratele noastre mecanisme de apărare.

A învăța să vorbim

Pentru depășirea problemei fricii de oameni este necesar să învățăm să ne confruntăm cu semenii noștri și să vorbim cu ei într-un mod înțelept. Acest lucru nu presupune să scoatem la iveală, cu orice ocazie - potrivită sau nepotrivită -, cele mai intime aspecte ale vieții interioare. Un asemenea "striptease spiritual" este penibil și nepotrivit. În același mod, nu este recomandată sinceritatea nereținută care ne determină să-i aruncăm celuilalt în față faptul că poartă o cravată oribilă sau că de mult timp ne tot calcă pe nervi cu comportamentul său. De fapt acesta nu este decât un egoism pur și o lipsă de dragoste.

Discuțiile personale bune sunt binefăcătoare și ziditoare. Ele ne pot ajuta să depășim frica față de celălalt, fiindcă scot la iveală faptul că și acesta are problemele și dificultățile sale și nu este în nici un caz supraomul pe care 1-am fi crezut.

A ne deschide cere încredere, fiindcă noi riscăm întotdeauna să fim răniti si dezamăgiți. Când celălalt este gata să ~vorbească despre sine, iar noi suntem în același timp dispuși să dezvăluim ceva din noi înșine, atunci sunt posibile prietenii profunde și reale.

Baza: relația noastră cu Dumnezeu


Cunoașterea efectelor fricii nu elimină de fapt această stare. Pentru mulți soluția aparentă o reprezintă grupurile de autocunoaștere, psihoterapia sau dinamica de grup. Dar toate acestea nu sunt altceva decât o cosmetică de suprafață, fiindcă frica își are rădăcinile în păcat. Gândirea pozitivă nu este însă suficientă.

Biblia abordează problema într-un mod cu totul diferit. Ea dezvăluie originea răului și vindecă motivul fricii, care este mult mai adânc. El rezultă din relația noastră întreruptă cu Dumnezeu și, prin urmare, din privirea noastră orientată greșit. Aici trebuie să începem să lucrăm și să facem curățenie. Isus Cristos a murit pentru a restabili relația dintre Dumnezeu și om. Dacă vom crede în El și ne vom baza viețile noastre pe El, îi vom fura fricii din noi sursa de alimentare.

În cine ne încredem

Dacă ne punem întreaga încredere în Dumnezeu, îi vom putea înfrunta și pe oameni altfel. Cel ce știe că, la urma urmei, va fi judecat de Dumnezeu și nu de oameni, se poate lăsa și corectat, fără ca aceasta să limiteze conștientizarea propriei valori. Mustrarea nu mai este atunci un rău necesar, ci șansa unui nou început, posibilitatea de a învăța ceva nou pentru viață. Conviețuirea cu semenii devine prin urmare un mijloc de îmbogățire și o provocare.

 de K. Bührmann

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...MOTO, SCUTERE, ATV-URI, ACCESORII...Vezi aici!