Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Martirii celui de-al zecelea val Anul 303 d.Cr.

Publicat la 2011-10-17 de Traian

Timpul de liniște și pace pentru biserică a contribuit mult la dezvoltarea ei. Creștinii, au ajuns să fie foarte apreciați de societate pentru caracterul și conduita lor. Unii au ajuns să fie numiți în posturi înalte. Doroteus și Gorgonius, dintre cei mai devotați credincioși, au ajuns miniștri în guvern. În toate orașele, mulțimi mari de oameni au devenit creștini și s-au alipit de biserică. Serviciile de închinăciune erau de toată frumusețea. Cum vechile clădiri în care se adunau, nu mai puteau cuprinde mulțimile ce veneau la biserică, creștinii au început, în această perioadă, să-și zidească clădiri spațioase. Pe nesimțite s-a petrecut însă o deviere. Accentul a început să se pună cu prioritate pe zidirea clădirilor în care se întrunea biserica și nu pe zidirea sufletească a membrilor. Eusebiu ne spune că clădirile bisericilor au devenit frumoase, împodobite de toată măreția, dar excesiva libertate i-a făcut pe creștini să se împotmolească în nepăsare și viață lumească, ajungând astfel de unde au plecat. Ura și duhul de dezbinare a început să facă ravagii în rândurile lor. Conducătorii se certau și se rivalizau între ei. Poporul era învrăjbit și împărțit. Răutatea și prefăcătoria a început să macine Biserica creștină dinăuntru. Mulțimile veneau încă la biserică, dar lipsea vitalitatea și căldura dragostei de-altădată. Atunci a început judecata divină. Dumnezeu n-a mai putut îngădui situația în care ajunsese biserică. Persoane dornice de întâietate, oameni plini de mândrie au pus mâna pe slujbele Bisericii. În loc de a sluji, au început să stăpânească. „Ca și cum am fi fost lipsiți de orice pic de simț - zice istoricul Eusebiu, descriind vremea sa - noi nu am fost prompți în luarea de măsuri spre a liniști, spre a ne împăca cu Dumnezeirea. Unii, într-adevăr, ca ateii, considerau situația noastră ca fiind neglijată și neobservată de Providența și astfel au adăugat o răutate și mizerie la alta. Unii, care au ajuns să fie păstorii noștri, părăsind legea pietății, s-au aprins unii împotriva altora, s-au ținut de certuri, amenințări, denunțări, rivalități, lupte și ură... Atunci, așa cum zicea Ieremia, Domnul a aruncat în mânia Lui aprinsă, fiica Sionului în întunecime. A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel, i-a pustiit cortul sfânt, a nimicit locul adunării sale" (Plângerile lui Ieremia 2:1,6). Așa a procedat Domnul și în vremea aceasta. Valul de prigoană a început din nou. Creștinii au ajuns să-și vadă falnicele lor clădiri pentru închinăciune dărâmate, Sfintele Scripturi aruncate în flăcări în mijlocul pieței, iar păstorii poporului destituiți din slujbele lor și arestați. Ei au devenit obiectul de excese al dușmanilor lor. Mulți au fost zdruncinați de persecuție, mulți au naufragiat în credință, mulți s-au scufundat în adânc. Vai, ce ravagii a făcut persecuția aceasta! Creștinii n-au mai avut tăria spirituală de altădată și nu s-au putut bucura de biruințe, ca frații lor de mai înainte. Valul acesta de prigoană a fost mult mai cumplit.

La 17 Septembrie 284, Dioclețian a fost ales împărat al Romei. Originea lui a fost sărăcăcioasă, se crede că a fost născut din părinți sclavi. El a îmbrățișat cariera militară și a urcat treptele până la tronul Romei. Spre a-și consolida domnia, el numește în 285 pe Maximian, un fost tovarăș al lui de arme, ca regent pentru partea de vest a imperiului, cu titlul de August, pe care și el îl purta, iar în anul 293 numește încă doi cezari, pe Constanțiu Clor pe frontiera de la Rin și pe Galerius la Dunăre. El a avut talente deosebite de organizare și mână forte.

Faptul că biserica în vremea aceasta ajunsese organizată, având grade ierarhice, a făcut ca Dioclețian să vadă un nou stat în stat. Galerius, cezarul din răsărit, a fost ostil creștinilor. El a exercitat o puternică influentă asupra lui Dioclețian, determinându-l a dezlănțui prigoana. Un accent deosebit a fost pus pe cultul împăratului și pe slujbele vechilor zei.

În al nouălea an al domniei sale, la începutul lui Februarie anul 303, Dioclețian a dat primul edict de persecuție al creștinilor, urmat de-alte două edicte în rapidă succesiune. În timp ce creștinii se pregăteau de sărbătoarea Paștilor, care în anul acela cădea în luna Martie, în toate orașele s-a afișat edictul împăratului de demolarea tuturor locașurilor de închinăciune ale creștinilor. Alt edict poruncea confiscarea și arderea în piețe publice a Bibliei și a cărților sfinte. Alt edict cerea degradarea tuturor creștinilor ce dețineau posturi înalte în dregătorii sau armată, iar ceilalți să fie deposedați de drepturi, dacă nu renunțau la credința lor. Toți slujitorii Evangheliei au fost arestați și aruncați în închisori. În anul 304 a urmat al patrulea edict care cerea tuturor creștinilor să sacrifice zeilor. Aceste edicte au declanșat o groaznică persecuție. Mii și mii de creștini au fost arestați, bătuți, torturați și martirizați. Executarea acestor edicte atârna însă în mare măsură de magistrați. Prigoana a fost mai crudă în Italia, Africa de Nord și în Răsărit. În partea de apus a imperiului, Galia și Britania, unde domnea Constanțiu Clor, a fost mai ușoară. El a distrus clădirile creștinilor, dar nu a torturat pe creștini în așa măsură ca în Răsărit.

Împăratul Dioclețian și-a mutat reședința de la Roma la Nicomedia, un oraș în Asia mică. De aici s-a dezlănțuit valul prigoanei. Prefectul orașului, cu un pluton de soldați, s-au dus la biserica creștină, au forțat ușile, au distrus toate cărțile, apoi au dărâmat clădirea până la temelie. Primul martir din această perioadă a fost tot aici. Imediat după ce a fost afișat edictul imperial, un creștin îndrăzneț a rupt edictul și a învinuit pe împărat de nedreptate și cruzime. Cuvintele lui au fost considerate insultă la adresa împăratului. El a fost arestat pe loc, torturat, apoi a fost ars de viu. După aceasta, șiragul martirilor a fost nenumărat. Iată doar câțiva mai de seamă:

Petru, demnitarul de la palatul imperial. Deși în zilele dinaintea prigoanei a fost foarte stimat și iubit chiar de împărat, după edictul de prigoană, nimeni nu l-a cruțat nici pe el, nici pe ceilalți de la curte. Nici Doroteus nu a fost scutit de valul de prigoană. Petru a fost luat și dus în mijlocul cetății în fața lui Dioclețian și Galerius. Acolo i s-a poruncit să sacrifice, dar el nu a vrut și a refuzat categorie. Ei au pus să-l lege la stâlp spre a fi bătut cu vergi pe tot corpul, până ce se va supune să facă ce i s-a poruncit. În mijlocul suferințelor, el a rămas neclintit. În unele locuri au apărut oasele goale, căci carnea s-a despuiat de pe ele. Bucăți de carne ruptă atârnau pe tot corpul. Totul era numai o rană. Atunci au făcut o amestecătură de oțet cu sare și au vărsat-o peste el. Usturimea și durerile au fost oribile. Întrucât a suportat și acestea, fără să se lepede de credința sa, schingiuitorii au adus un grătar, au aprins focul sub el și corpul ciopârțit al lui Petru a fost pus pe grătar. Li s-a poruncit să mențină un foc moale, ca nu cumva să moară dintr-odată, ci să fie torturat cât mai mult. În groaznicele chinuri, el a rămas totuși statornic în credința lui. Nimic nu l-a putut despărți de Mântuitorul lui. În cele din urmă, sufletul lui a plecat, lăsând pe grătar un morman de carne prăjită. Statornicia lui poate servi drept exemplu multora.

Doroteus și Gorgonius și mulți alți demnitari au suferit grele încercări și au murit strangulați.

Antimus, episcopul din Nicomedia, pentru mărturia lui despre Domnul Isus, a fost decapitat.

În aceste zile, nu se știe prin ce împrejurare un incendiu a izbucnit în palatul imperial din Nicomedia. Printr-o falsă suspiciune, creștinii au fost acuzați că au dat foc palatului. În consecință, familii întregi de creștini ce se aflau în slujba palatului au fost adunate, unii omorâți în masă, alții aruncați în foc. Pe alții, populația i-a legat și i-a aruncat în adâncul mării. Atât a fost de mare furia încât creștinii ce au servit la palat și care murind au fost îngropați, acum i-au dezgropat din morminte și osemintele le-au aruncat în mare. Mulțimi, aprinse de ură, au început să alerge pe străzi, ca nebunii, să pună foc caselor creștinilor. Creștinii au fost vânați și fără nici o judecată, erau măcelăriți. Cruzimile au depășit orice imaginație de a fi descrise. Nu s-a mai ținut în socoteală nici vârsta, nici sexul, ci femeile și copiii au fost omorâți la fel. Din cauza aceasta, nu se știe numărul celor martirizați și nici cum au murit. Persecuția a devenit generală și a durat zece ani grei. Ea a fost pustiitoare mai ales în Siria, Mauritania, Teba și Egipt.

Istoricul Eusebiu, vorbind despre scene pe care el însuși le-a văzut în Tir și Finicia, spune că nu se putea să nu rămâi uimit de credincioșia martirilor și de priveliștea ce o aveai în față. Unii după ce erau biciuiți, cu trupul tot însângerat, erau dați ca pradă fiarelor sălbatice. Atunci ceea ce se petrecea, stârnea înmărmurirea tuturor. Puterea divină a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos se manifesta în ei, nu numai prin seninătatea, răbdarea nobilă și bucuria ce o aveau, ci și prin atitudinea fiarelor sălbatice. Era de așteptat ca leoparzi, tigri, lei, urși hămesiți de foame, la mirosul sângelui, să se arunce asupra lor și să-i sfâșie într-o clipită. Dar lucrurile se petreceau altfel. Creștinii erau așezați în mijlocul amfiteatrului ca să poată fi văzuți de toți spectatorii. Din cuștile laterale se dădea drumul fiarelor, după sentința dată de magistrați. Acestea uneori înaintau puțin, apoi se opreau. Alte ori se repezeau în salturi și la o mică distanță de creștini, parcă erau oprite de o mână nevăzută și nu mai voiau să înainteze. Atunci începea asmuțirea lor. Și au fost mai multe cazuri, când, în loc să se arunce asupra creștinilor, fiarele se întorceau și se repezeau asupra asmuțitorilor și îi sfâșiau în bucăți. Uneori se apropiau și le lingeau rănile, și numai după multă asmuțire, întărâtare, îi sfâșiau pe creștini. Unii martiri trebuiau să fie scoși de două, trei ori în amfiteatru și să se dea drumul la diferite soiuri de fiare sălbatice, căci nu erau atacați de ele. Așa scene, în loc să fie în defavoarea creștinilor, deveneau în favoarea lor. Păgânii recunoșteau puterea Dumnezeului celui viu și unii din ei deveneau creștini. Scenele erau cu adevărat mișcătoare. Uneori era scos un singur tânăr sau tânără de 15-20 de ani și așezat în mijlocul circului. Cum să nu rămâi uimit când îi vedeai lipsit de teamă că își ridicau mâinile spre cer și se rugau, iar fioroasele fiare stăteau în jurul lor și îi admirau? Gingășia tinerească se întâlnea cu ferocitatea și sentimentele spectatorilor erau răscolite, iar rezultatele erau contrare celor scontate de autorități.

Odată în Fenicia, tineri creștini au fost dați pradă unui taur sălbatic. Acesta, ca turbat, a apucat în coarnele sale pe îngrijitori, i-a aruncat în aer și i-a lăsat aproape morți, s-a repezit apoi asupra creștinilor, dar deodată s-a oprit. Se părea că nu poate merge mai departe, înfuriat a început să scurme pământul cu picioarele, să lovească cu coarnele într-o parte și în alta și de iritat ce era, a început să mugească înfiorător, căuta să se repeadă asupra lor și iarăși da înapoi. Atunci au dat drumul altor fiare sălbatice, dar nici acestea nu i-au atacat. După momente de teribilă încordare, după cele două încercări nereușite, au fost omorâți cu sabia. Omul s-a dovedit mai fioros decât fiarele.

La Teba, cruzimile au fost aceleași, doar metodele de torturare puțin diferite. În loc de a le rupe bucăți din carnea trupului cu anumiți clești, aici erau scrijeliți cu scoici până mureau. Femei dezbrăcate erau legate de un picior și cu un fel de mașinărie, ca macaraua, erau ridicate în sus și lăsate cu capul în jos până își dădeau sufletul. Alții erau legați de crengile unor copaci și lăsați acolo să moară de foame. Pentru smulgerea brațelor și desfacerea încheieturilor, aici nu se folosea scripetele, ca în alte locuri, ci cu un fel de mașinărie se apropiau mai multe bârne puternice, iar creștinul era legat cu mână de una, cu alta de-alta, cu picioarele de-altele, ca atunci când se lăsau slobode, să desfacă toate încheieturile, ba chiar să smulgă o mână într-o parte piciorul în altă parte, capul în altă parte. La fel s-a practicat uciderea în masă. Adunau șaizeci, optzeci sau o sută de bărbați, femei și copii pentru a le măcelări cu sabia.

Uneori călăul obosea și trebuia să-l schimbe altul. Au fost cazuri când s-a frânt chiar sabia și a trebuit să se aducă alta. Dar nimic din toate acestea nu a înspăimântat pe creștini, nu i-a despărțit de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru. Din contră, cu cât ferocitatea dușmanilor și cruzimea torturilor aplicate erau mai mari, cu atât se părea că elanul și înflăcărarea creștinilor creștea mai mult. Căci proconsulul sau magistratul abia pronunța sentința de condamnare la moarte împotriva unora ce au fost arestați, că alții de bună voie se grăbeau în sala de judecată, mărturiseau că sunt creștini și cereau să fie osândiți și ei. Și era cu atât mai frumos și mai uimitor, cu cât unii nu erau din clasa de jos sau dintre sclavi, ci persoane distinse, oameni învățați, din familii nobile, cu bogăție. Ei considerau fără importanță toate celelalte lucruri față de credința lor în Mântuitorul. Așa a fost Filoromus ce a deținut o înaltă funcție în districtul imperial al Alexandriei. Conform rangului său roman, el era mereu însoțit de o gardă militară. Era un fel de șef al justiției. Fiind creștin, a preferat să moară ca martir spre a fi încununat pentru veci.

Fileas a fost prezbiterul bisericii din Thmuis/Egipt. El a fost un bărbat eminent pentru conduita sa, om de știință și cărturar, un bun cunoscător al literaturii în limbi străine prin studiile sale. El devenise creștin și a fost adânc devotat credinței sale. De la el avem o frumoasă descriere a suferințelor martirilor din Alexandria. El folosește, în limba greacă, termeni de toată frumusețea cu privire la martiri; îi numește „purtătorii lui Cristos", „sfinții martiri". Scrisoarea a fost scrisă din închisoare, înainte de sentința finală și a fost adresată fraților din Thmuis pe care i-a păstorit, îndemnându-i să rămână tari în credință chiar și după moartea lui. În ea arată suferințele la care a fost supus el și alți frați din Alexandria în perioada întemnițării lor.

În Egipt, unii au fost îngropați de vii, alții au fost înecați în Nil, mulți au fost spânzurați până ce au pierit și o mare mulțime dintre ei au fost aruncați în foc. Biciuirea, scaunul de tortură, pumnalul, sabia, otrava, crucea, înfometarea și tot ce a știut mintea omenească, să născocească a fost folosit spre torturarea creștinilor.

În Frigia, populația unui oraș întreg era creștină. Acest oraș a fost înconjurat de armată și fără nici o judecată, au dat foc orașului distrugându-l până în temelie, iar locuitorii au fost mistuiți de flăcări. Cei ce au scăpat de flăcări, au fost măcelăriți cu sabia. În acest oraș, chiar și guvernatorul, magistratul, garnizoana și înalții funcționari, toți erau creștini.

Tot în Frigia, un demnitar roman numit Adanetus, om dintr-o familie nobilă italiană, ce deținea înalta funcție de prim-ministru, administrator general și șef al impozitelor, era creștin. Conform edictului lui Dioclețian, el trebuia ori să jertfească idolilor, ori să moară ca martir. Și el, ca atâția alții, a fost gata să renunțe la onorurile sale, la poziția sa, la tot ce îi oferea viața aceasta trecătoare și a ales moartea de martir. Ce slabi sunt mulți din creștinii de azi, care nu sunt gata să renunțe la nimicuri, dar de cum să aleagă moartea de martir!

În Mesopotamia, creștinii erau spânzurați cu capul în jos deasupra unui foc moale, care să nu-i omoare, ci să-i chinuie cât mai mult.

În Arabia, martirii au fost omorâți cu securea. În Pont, torturile au fost îngrozitoare. Se făcea smulgerea unghiilor - sau vârârea sub unghii a unor așchii ascuțite de trestie. Altora se turna plumb topit pe spate sau pe alte părți sensibile ale corpului. Magistrații se întreceau, de parcă ar fi fost la un concurs cu premii, spre a descoperi noi și noi mijloace de torturare a creștinilor.

În Antiohia, ca mijloc de tortură mai obișnuit, se folosea grătarul înroșit. Aici mai mulți creștini când au fost aduși la judecată și li se cerea să ia un bob de tămâie și să-l arunce în focul de pe altar, ei preferau să-și vâre mâna în foc, decât să sacrifice tămâie în cinstea zeului. O bună credincioasă din Antiohia, renumită prin bogăția ei, precum și prin virtuțile ei, avea două fete în floarea vieții. Ele au fost crescute în pietate și curăție. Când a venit prigoana, mama, pentru o vreme și-a ascuns fetele. Nu voia ca alții să-și bată joc de castitatea lor. Când dușmanii au aflat ascunzătoarea lor și era să pună mâna pe ele, fetele au fugit și cum în apropiere era un râu, au preferat să sară în râu și să moară înecate decât să cadă în mâinile dușmanilor, pentru a fi necinstite.

Tot la Antiohia, alte două tinere fecioare, distinse, deosebit de frumoase, adorabile în comportare, serioase în gândire și aprinse în dragostea lor pentru Domnul Cristos, se trăgeau dintr-o bună familie. Ele erau surori în toate privințele. Și ca și cum pământul nu era vrednic de așa perfecțiune, dușmanii le-au prins și le-au aruncat în mare.

Lucian, prezbiterul bisericii din Antiohia, bărbat proeminent pentru caracterul său excelent și pentru pietatea sa, a ajuns să proclame Împărăția lui Dumnezeu în fața împăratului și și-a pecetluit mărturia cu sângele său.

Din Fenicia, martiri mai însemnați au fost păstorii spirituali ai turmei lui Cristos, Tyrannio din Tir, Zenobius din Sidon și Silvanus din Emisa. Primul a fost înecat în mare, ale doilea, care era un vestit medic, a murit în timpul torturilor aplicate pe coaste, iar al treilea a fost aruncat ca hrană fiarelor sălbatice. Silvan, bătrânul bisericilor din ținutul Gaz a fost decapitat împreună cu alți treizeci și nouă creștini, la minele de aramă din Feno.

Prezbiterul Pamfiliu a fost unul din cei mai admirabili bărbați ai vremii sale și era gloria bisericii din Cezareea. El s-a tras dintr-o onorabilă familie din Berytus, cetate renumită pentru școlile ei de pe acea vreme. În tinerețe a urmat toate cursurile de științe. Apoi i s-a acordat onoarea de a fi magistrat. După ce a primit pe Cristos Domnul, ca Mântuitorul său, el a căutat să se adâncească în învățătura despre mântuire. Acest magistrat de seamă, cu un capital așa de mare de cunoștințe, nu s-a rușinat să devină din nou discipol. Spre a aprofunda studiul Sfintelor Scripturi, el a urmat școala catihetică a lui Pierius, din Alexandria succesorul lui Origen. După aceea s-a stabilit la Cezareea, în Palestina. Pe cheltuiala sa, a procurat multe cărți și și-a făcut o mare bibliotecă, pe care a lăsat-o Bisericii. Aici el a deschis o școală publică de literatură religioasă. El a transcris cu mâna sa toată Biblia. Deși era atât de învățat, era de o umilință extraordinară. Toate bunurile ce le avuse ca moștenire de la părinți, le-a împărțit săracilor.

În anul 307, crudul guvernator Urban al Palestinei i-a cerut să se prezinte la scaunul său de judecată. A fost bătut în mod inuman și tare schingiuit. Cu clești de fier înroșite i-au rupt carnea de pe coaste, dar el a rămas plin de pace și statornic în credința lui, încât a uimit până și pe magistrat. Pamfiliu a mai rămas doi ani în închisoare, în acest timp, guvernatorul a fost decapitat din porunca împăratului Maximinius, care a numit în locul lui ca guvernator al Palestinei pe Firmilian. Dar și acesta nu a fost cu nimic mai puțin brutal ca înaintașul său. După mai multe vărsări de sânge, a poruncit să fie adus și Pamfiliu în fața sa. Fiindcă a declarat că e creștin, l-a condamnat la moarte, întâi, a pus să fie bătut în chip barbar, până ce a căzut carnea de pe oase, iar intestinele au ajuns să-i atârne în afară. Venerabilul prezbiter a răbdat toate în tăcere, fără să-și deschidă gura. Apoi l-au pus pe un foc moale, unde a murit proslăvind numele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu.

La Roma, valul acesta de prigoană a înmulțit mult numărul martirilor. Creștinii, mulți la număr în această mare metropolă, au ajuns să fie secerați. Cei ce se strecuraseră doar cu anumite scopuri printre creștini, acum au dat bir cu fugiții. Ei s-au dus și au sacrificat în cinstea zeilor și au scăpat de prigoană. Cei cu adevărat credincioși au dovedit mult devotament și înflăcărată dragoste pentru Cristos Domnul. Ca și în celelalte părți ale imperiului și aici ei au strălucit pe ruguri și au cântat amfiteatru în mijlocul fiarelor.

Sebastian a fost un ofițer creștin în garda imperială. El s-a născut la Narbonne în Galia. El a venit la Roma prin anul 284. Înainte de a veni la Roma, el a fost convertit la Milano și credința mărturisită odată pentru totdeauna sfinților, el a păzit-o până la moarte. El a rămas creștin în mijlocul unei lumi idolatre, nu s-a lăsat orbit de splendorile curții imperiale și nu s-a întinat de orgiile palatului. El a fost foarte prețuit de cei mai înalți demnitari și a fost mult stimat de inferiorii săi. În timpul său liber, a fost foarte activ pentru binele fraților săi de credință și pentru progresul bisericii. Cerceta pe bolnavi și nu uita de cei din închisoare. Vestea bună a Evangheliei căuta s-o împărtășească și altora. Prin mărturia lui, prefectul Romei, împreună cu fiul său Tiburțiu, au ajuns să cunoască mântuirea prin Cristos Domnul. După convertire, acesta s-a retras pe moșia sa din Campania. La plecare, a luat cu el mai mulți creștini spre a-i pune în siguranță. Sebastian a lucrat până ce Torquatus, un informator deghizat sub numele de creștin, l-a denunțat lui Fabian, iar acesta l-a denunțat împăratului Maximian. Împăratul auzind acuza, l-a chemat pe Sebastian și l-a învinuit de nerecunoștința și trădare. Sebastian a mărturisit că e creștin. Maximian, în furia lui, hotărî să fie dat morții prin lovituri de săgeți. Cu executarea sentinței a fost însărcinat un numidian, căpetenia arcașilor africani. Porunca împărătească a fost să nu tragă în inimă, ca să nu moară dintr-odată, ci să-i provoace o moarte cât mai chinuitoare, trăgând cât mai multe săgeți în trupul lui. După execuție, niște creștini au venit să-i îngroape trupul și au constatat că în el era încă viață. Astfel, l-au ascuns în casa unui creștin, unde în scurtă vreme s-a refăcut. Dar aceasta numai l-a pregătit pentru un al doilea martiraj. Căci îndată ce a putut să umble, Sebastian a ieșit în calea împăratului, în timp ce aceasta mergea spre templu. Văzându-l, împăratul fu uimit, dar mai uimit fu de cuvintele lui, deoarece Sebastian îl acuză de crime, de omorârea sfinților. Îi spuse că ziua răzbunării mâniei lui Dumnezeu asupra sa e aproape și îi strigă să se pocăiască cât mai are vreme. Din uimire, împăratul trecu în furii. El porunci ca Sebastian să fie omorât imediat cu lovituri de bețe. Porunca se execută. O lovitură strașnică în cap îl prăbuși la pământ pe fostul căpitan al gărzii imperiale și îl învrednici de cununa vieții pe neînfricatul luptător al lui Cristos.

Victor a fost un tânăr creștin din Massilia, un oraș din partea de sud a Galiei. El a fost foarte zelos în lucrarea bisericii, mai ales în ajutorarea săracilor. El a fost învinuit că a ofensat pe preoții păgâni și a fost tras la judecată. Magistratul l-a chestionat și apoi l-a sfătuit să se întoarcă la închinăciunea idolatră spre a se bucura de avantajele ce provin din favoarea împăratului.

Victor răspunse că el e slujitor al lui Cristos și că nici o poziție care i s-ar putea oferi de un împărat pământesc nu poate să-l împiedece de la datoria sa față de împăratul cerurilor.

Auzind răspunsul său curajos, judecătorul îl trimise să fie judecat de cezarul Maximian. Acesta, sub amenințarea cu cele mai severe pedepse, îi porunci să sacrifice idolilor romani. Fiindcă Victor a refuzat, împăratul a poruncit să fie legat și târât pe străzile orașului. În timp ce se executa sentința, mulțimea l-a supus la multe cazne. Rămânând credincios în ciuda violențelor mulțimii, împăratul a poruncit să fie pus pe scaunul de tortură. Auzind înfricoșata osânda, îl cuprinse fiori, dar ridicându-și ochii spre cer, se rugă Domnului să-i dea curaj. După aceasta a suportat totul cu multă bărbăție. Când călăii au obosit torturându-l, l-au dus și l-au aruncat într-o celulă a temniței. În timpul cât a stat în închisoare, a convertit pe temnicerii: Alexandru, Felician și Longinus. Auzind împăratul despre aceasta a poruncit ca cei trei temniceri să fie decapitați. Sentința a fost executata imediat, iar pe Victor l-a condamnat să fie pus încă odată pe scaunul de tortură, apoi l-au bătut zdravăn și l-au aruncat iarăși în celulă. Când l-au adus la a treia înfățișare, în sala de judecată au adus și un mic altar cu un idolaș și i-au cerut să jertfească, el lovi cu piciorul și răsturnă și altarul și idolul, împăratul Maximian, superstițios cum era, când a văzut aceasta, a strigat înfuriat ca imediat să i se taie piciorul care a lovit altarul și idolul, iar el să fie dus în moara de măcinat pietre și aruncat acolo spre a fi sfărâmat în bucăți. Sentința a fost groaznică, dar trebuia îndeplinită. El a fost aruncat în moară împreună cu pietrișul, dar atunci s-a stricat moara și Victor a fost scos dintre pietre tot zdrobit, însă era încă în viață, împăratul nemaiavând răbdare până ce se repară moara, a poruncit să i se strivească capul. Lucru ce s-a și făcut imediat. Astfel, după lungi și groaznice torturi, Victor a plecat la Domnul său pe care L-a slujit cu atâta scumpătate.

Tiburțiu, fiul lui Cromațiu fostul prefect al Romei, a fost bănuit că e creștin. Deși ei s-au retras din Roma pe moșia lor din Campania, au fost urmăriți și cineva i-a denunțat cezarului. Acesta porunci arestarea lui Tiburțiu. La judecată, el mărturisi că e creștin. Spre a-l reîntoarce la religia idolilor, i-au oferit poziții și onoruri, dar el n-a vrut să se lase de credința sa, prin care a primit pacea sufletului său. Atunci l-au supus caznelor și schingiuirilor. Rămânând statornic, împăratul a poruncit să fie decapitat pe calea Lavicană, la trei mile de Roma.

Sergius a fost un distins ofițer roman ce l-a însoțit pe împăratul Maximian în Siria. Fiind acuzat că e creștin, i s-a poruncit să jertfească în cinstea lui Jupiter, dar el a refuzat. Atunci a fost despuiat de hainele sale militare și de armură și spre batjocură a fost îmbrăcat în haine femeiești, a fost încălțat în sandale cu cuie și forțat să parcurgă o bună distanță pe jos. În cele din urmă a fost decapitat.

Trei surori, Chionia, Agape și Irina au fost aruncate în temniță la Tesalonic. Ele au fost creștine, dar fiind o vreme de grea persecuție și spre a rămâne necunoscute, ele s-au retras într-un loc singuratic. Când totuși au fost găsite și arestate, ele păreau că și-au pierdut timiditatea și își imputau că au fost fricoase. De acum se rugau să fie întărite de puterea lui Dumnezeu pentru ziua când trebuiau să fie duse la judecată.

Când Agape a fost examinată înaintea lui Dulcatius, guvernatorul, a fost întrebată dacă ascultă sau nu legile statului. Ea a spus că e creștină și că legile, care cer închinarea la idoli, nu le poate asculta, că e hotărâtă întru aceasta și că nimic nu o poate face să se schimbe. Sora ei Chionia a răspuns în același fel. Guvernatorul nefiind în stare să le clintească din credința lor, a pronunțat sentința de condamnare la moarte prin ardere pe rug.

Irina, cea mai tânără dintre surori, numai de 18 ani, a fost foarte frumoasă. Ea a fost dusă să vadă pe surorile ei arzând pe rug, cu gândul să o înspăimânte, să-i zdrobească tăria credinței ei. Dar când a fost adusă de la groaznica scenă în fața guvernatorului, ea a răspuns fără teamă, ca și surorile ei. În zadar a încercat Dulcatius să o îndemne să se întoarcă la idoli și să participe la festivitățile date în cinstea lor, căci ea a refuzat categoric, declarând că vrea mai degrabă să fie mistuită de flăcări decât să se lepede de credința ei. Văzând statornicia ei, guvernatorul porunci să fie expusă în stradă insultelor soldaților, apoi să fie arsă pe rug. Astfel au dezbrăcat-o și au pus-o în stradă ca priveliște trecătorilor. După ce s-a adunat o mare mulțime, au adus lemne, le-au stivuit în jurul ei și i-au dat foc. Pentru Cristos Domnul, ea a preferat să sufere umilința și rușinea, să îndure chinurile cumplite ale rugului, să-și piardă viața aceasta trecătoare, dar să nu piardă viața veșnică. Adânc devotament! Minunată credincioșie!

În anul 304, la Saragossa în Portugalia, Optatus și alți șaptesprezece creștini au fost aduși în fața scaunului de judecată al guvernatorului Dacian. Ei au fost supuși la fel de fel de suferințe ca să se lepede de credință, dar au rămas statornici. Atunci au fost condamnați la moarte și toți au fost executați în aceeași zi.

În anul 304, împăratul Dioclețian s-a îmbolnăvit, dar persecuția a fost dusă înainte de Galerius, precum și de guvernatorii provinciilor. Mai ales unii au arătat un deosebit zel întru a prigoni pe creștini.

În Dalmația, Teodotus un creștin devotat, avea un han. O mare parte din timpul său și-a sacrificat-o ajutorării celor nevoiași. Teotecnus, guvernatorul acelor părți, după ce a primit ordinul de a persecuta pe creștini, a răspuns împăratului că el va dezrădăcina creștinismul din orice loc de sub jurisdicția sa. Încurajați de guvernator, păgânii au devenit informatori contra creștinilor. Mulți au fost arestați și aruncați în închisori, iar bunurile confiscate. Unii au fugit în păduri sau peșteri unde s-au hrănit cu rădăcini, iar alții au pierit de foame. În aceste împrejurări, Teodotus a cercetat pe mulți la închisoare și pe unii i-a ajutat cu hrană. Polycronicus, un creștin, fiind prins, în timpul anchetei sub constrângeri a denunțat pe Teodotus. Acesta aflând de trădare, s-a predat singur guvernatorului. Când a fost dus în sala de judecată, guvernatorul i-a spus că încă stă în puterea lui să-și scape viața sacrificând zeilor. Teodotus a refuzat să renunțe la credința creștină și a tratat cu dispreț idolii lor. Păgânii s-au înfuriat și au cerut să fie pedepsit. El a fost dat spre biciuire, carnea i-a fost ruptă cu cleștele și apoi a fost așezat pe scaunul de tortură. Deoarece nici sub torturi nu a retractat credința lui, au turnat oțet peste rănile lui, l-au presărat cu sare și l-au prăjit cu torțe. Dar nici aceste cumplite dureri nu l-au putut clinti din credința sa. Atunci i-au smuls dinții din gură. Din cauza că nici aceasta nu l-a doborât, l-au trimis iarăși la închisoare. Pe drum, a zis oamenilor ce-l priveau: „Este drept ca creștinii să sufere pentru Cel ce mai întâi a suferit pentru noi”. Cinci zile după aceea, a fost scos iarăși din închisoare, torturat și apoi decapitat.

În Mauritania era un diacon credincios numit Timotei și pe soție o chema Maura. Ei abia au fost căsătoriți doar de trei săptămâni când au fost ridicați de la casa lor și duși în închisori deosebite. Arianus, guvernatorul din Tebais a căutat să facă tot ce i-a stat în putință să-i despartă de creștinism și să îmbrățișeze din nou idolatria, încercările i-au fost zadarnice. Știind că el e cel ce are Biblia, i-a cerut să o aducă să fie arsă. La aceasta Timotei a răspuns: „Dacă aș avea copii, mai degrabă ți i-aș da pe aceștia să-i sacrifici, decât să-ți dau Cuvântul lui Dumnezeu. Guvernatorul indignat de acest răspuns a poruncit să i se scoată ochii cu un fier înroșit, zicând: „Cărțile în cele din urmă îți vor fi fără folos căci nu vei mai vedea să le citești”. El a îndurat pedeapsa cu atâta răbdare încât judecătorul a devenit exasperat. A poruncit să fie agățat de picioare și să fie ținut cu capul în jos, iar de gât să i se lege un pietroi mare și să i se pună un căluș în gură. I s-a făcut și aceasta, fără nici un succes, căci el a rămas statornic în credința lui. Atunci cineva a spus guvernatorului că e proaspăt căsătorit cu o tânără pe care o iubește mult. Imediat tactica de doborâre a fost schimbată. Arianus a chemat pe Maura, soția lui, i-a promis multe, a făgăduit că îi va elibera soțul, dacă ea reușește să-l facă să jertfească doar odată idolilor. Cu vorbe dulci a căutat să o corupă de la credința ei și prin ea să-l corupă și pe el. Maura mai slabă în credință și din dragoste pentru soțul ei, s-a angajat să facă aceasta. Maura a fost dusă la celula lui. Ea l-a certat pentru statornicia lui, a spus că e încăpățânat și cu cuvinte pline de dragoste a căutat să insiste ca el să jertfească idolilor. Când i s-a scos călușul din gură, el a mustrat-o aspru pentru dragostea ei greșită și a spus că el e hotărât să moară pentru Cristos. Maura a mai încercat încă odată să-l înduplece, dar el, conștient de ispita diavolească, a certat-o că a acceptat o așa slujbă și ea a plecat îngândurată. Fiindcă n-a reușit, guvernatorul a poruncit acum ca ea să fie torturată cu mare asprime. După aceasta a rostit sentința de condamnare la moarte. Timotei și Maura au fost răstigniți unul lângă altul. Aceasta s-a petrecut în anul 304 d.Cr.

Filip a fost prezbiterul bisericii din Heraclea, Asia Mică. Un ofițer numit Aristomacus a fost trimis să închidă biserica creștină din Heraclea. Filip i-a spus acestuia că închiderea unei clădiri făcută de mâini omenești nu poate distruge creștinismul, de oare ce adevărata credință nu este în locașul unde Dumnezeu este adorat, ci în inimile oamenilor.

Cum nu mai putea să intre în locașul de închinăciune, Filip a început să predice în fața ușii sale. Din această cauză, el a fost luat și dus în fața guvernatorului. Acesta a strigat la el și i-a cerut să aducă vasele sfinte ce le folosesc la închinăciune și să predea imediat Scripturile din care citește și învață pe alții; mai bine să le aducă de bună voie decât să fie forțat prin torturi.

Filip a ascultat nemișcat, apoi a răspuns: „Dacă îți face plăcere să ne vezi suferind, să știi că suntem gata să suferim ceea ce ne poți face mai rău. Trupul acesta neputincios e în mâinile tale, fă ce-ți place. Vasele ce le ceri, îți vor fi predate căci Dumnezeu nu este onorat de aur sau argint ci de credința în Numele Său. Cât despre cărți, nu e în puterea mea să ți le dau și nici în puterea ta să le primești”. Răspunsul l-a înfuriat pe judecător și a poruncit torturarea lui. Atunci poporul a alergat la locașul de închinăciune al creștinilor, au spart ușa, au jefuit ce au găsit, au luat Scripturile, le-au ars și au dărâmat clădirea.

Filip a fost luat și dus în piață. Acolo i s-a poruncit să jertfească zeilor romani. În apărarea sa, Filip a vorbit despre adevărata natură a lui Dumnezeu și a spus că păgânii se închină la ceea ce în mod legal poate fi aruncat sub picioare, că și-au făcut zei din ceea ce Providența a îngăduit să fie pentru uz comun. Atunci mulțimea l-a luat, l-a târât pe străzi, l-au biciuit groaznic și după o vreme l-au adus iarăși în fața judecătorului. Acesta l-a acuzat de încăpăținare și neascultare de porunca împăratului. Filip a răspuns că el s-a gândit că e mai înțelept să prefere cerul decât pământul și să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Judecătorul l-a condamnat să fie ars pe rug. Din mijlocul flăcărilor, Filip a cântat laude lui Dumnezeu până ce a fost mistuit.

La Ancyra, șapte femei bătrâne au fost arestate pentru credința lor. Ele au fost anchetate de guvernator, care și-a bătut joc de credința lor, a râs de vârsta lor și a poruncit ca ele să ia parte la ceremonia de spălare și curățire a zeițelor Minerva și Diana. Acest ceremonial se făcea odată pe an cu mare paradă. Ele au fost duse cu forța la templu, dar au refuzat să facă ceremonialul de spălare a zeițelor. Atunci guvernatorul a poruncit să li se lege pietroaie de gât și să fie aruncate ele în bazinul cu apă în care trebuiau spălate statuile zeităților și toate șapte au fost înecate. Au preferat să moară decât să facă cel mai mic compromis. Adevărata dragoste nu cunoaște compromisuri.

 

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...USI DE INTERIOR IMPORT GERMANIA, PANOURI SANDWICH...Vezi aici!