Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Martirii celui de-al optulea val Anul 257

Publicat la 2011-10-16 de Traian

După moartea lui Galiu, generalul Emilian a fost omorât de dușmanii săi și Valerian a fost ridicat pe tronul Romei. Acest împărat, timp de patru ani, a domnit în liniște și a tratat bine pe creștini. Cu timpul însă un magician egiptean numit Macrianus a câștigat o mare influență asupra împăratului și l-a determinat să persecute pe creștini. Au fost întocmite legi în sensul acesta și prigoana a durat trei ani și șase luni. Suferințele au fost grele și variate.

Rufina și Secunda au fost două tinere frumoase, fiice ale unui cetățean bogat al Romei numit Asterius. Rufina, cea mai mare, a fost logodită cu un tânăr nobil numit Armentarius. Secunda, cea mai tânără, a fost logodită cu Verinus, un tânăr de rang. Și ei amândoi se numeau creștini, dar când a început prigoana, ei au dat înapoi, s-au lepădat de credință, întorcându-se la idoli. Tinerele au dovedit însă mult mai mult curaj, rămânând statornice în credința lor. Logodnicii au stăruit de ele să urmeze pilda lor, ca să se salveze, dar ele n-au vrut. Atunci le-au luat și le-au dus afară din Roma, într-o casă la țară, cu gândul să le pună în siguranță, dar au fost găsite și aduse în fața guvernatorului. Aici, ele și-au mărturisit credința și n-au vrut să renunțe la ea. Atunci au fost supuse torturilor pe care le-au îndurat cu mult eroism. Văzând că nu cedează, li s-a tăiat capul cu sabia. Au preferat mai bine să moară decât să se despartă de Cristos.

În această vreme, Ștefan, episcopul Romei, a fost decapitat. Saturnius, prezbiterul de la Toulouse, a fost atacat de gloată și dus să sacrifice. Refuzând să facă așa ceva, a fost bătut în chip barbar, apoi a fost legat la picioare de un taur, căruia i-au dat drumul în jos pe treptele templului. Plecând în goană, i-a sfărâmat țeasta capului de trepte și i s-au împrăștiat creierii. Furia poporului fiind mare, nimeni n-a îndrăznit să-i ia trupul mort. La urmă două femei i-au târât trupul și l-au îngropat într-un șanț. Martirul a fost un om foarte învățat, iar scrierile sale au fost foarte prețuite.

Sextus a fost un bun diacon în biserica creștină din Roma. Se presupune că ar fi fost grec de origine. El a dat dovadă de multă înțelepciune și tact. Datorită lui, s-a terminat cu succes o dispută cu unii ce susțineau alte învățături. După ce a fost martirizat Ștefan, a fost ales el ca episcop. În această slujbă, Sextus a dat dovadă de mult curaj, dezbrăcare de sine și spirit de jertfă.

Macrianus, care pe vremea aceasta era guvernator, a obținut din partea împăratului Valerian și a senatului aprobarea să dea morții pe toți conducătorii creștinilor. Sextus a fost primul care a fost prins, apoi au urmat alții. El a fost condamnat să fie decapitat. Odată cu el, au mai suferit moartea de martir încă șase diaconi.

Anchetarea lui Laurențiu

Laurențiu a fost unul din diaconii bisericii din Roma. Când Sextus a fost dus la locul de execuție, Laurențiu l-a însoțit și l-a încurajat. Când s-au despărțit, Sextus l-a înștiințat că nu peste mult va fi arestat și el.

Ca diacon, Laurențiu administra bunurile bisericii și purta grijă de ajutorarea celor săraci, a văduvelor și a orfanilor. Încă de la început, biserica creștină a luat asupra sa întreținerea nevoiașilor. Pe listele de ajutoare ale lui Laurențiu erau aproape 1.500 de nume. Deși biserica trecea prin focul persecuției, credincioșii n-au uitat de cei săraci, ci fiecare își dădea contribuția sa bănească în mod voluntar.

Macrianus a presupus că biserica creștină trebuie să aibă mari bogății, din moment ce ajută pe atâția. Dorind să pună mână pe ele, a trimis soldați să-l aresteze pe Laurențiu. Aceștia l-au târât în fața guvernatorului. Când l-a zărit Macrianus, i-a zis: „Am auzit că voi care vă numiți creștini, posedați comori de aur și argint. Este adevărat?"

Laurențiu i-a răspuns: „Da, într-adevăr biserica are mari bogății”.

„Atunci adu aici aceste bogății, zise Macrianus. Nu spun cărțile voastre sacre că trebuie să dați Cezarului ce este al Cezarului? Împăratul are nevoie de aceste comori pentru apărarea imperiului. Deci, trebuie să le predați”.

Laurențiu a cugetat câteva momente, apoi a zis: „În trei zile voi aduna toate bogățiile bisericii”.

Numaidecât guvernatorul a dat ordin să fie eliberat, cu gândul că va primi mari cantități de aur și argint.

Laurențiu s-a dus și a adunat pe toți neputincioșii, schilozii și a chemat pe guvernator să vadă bogățiile bisericii. Acesta când a venit a văzut un șir de orbi, altul de schilozi și neputincioși, altul de orfani, de văduve bătrâne. Laurențiu i-a zis: „Iată acestea sunt bogățiile bisericii”.

Guvernatorul, înfuriat, a strigat: „Ce e bătaia aceasta de joc? Unde sunt comorile bisericii? Unde e aurul și argintul?"

„Aceștia pe care îi vezi, sunt adevăratele comori ale bisericii, răspunse din nou Laurențiu. Ei sunt aurul, argintul, perlele și pietrele prețioase”.

Aprins de mânie, guvernatorul strigă la soldați să-l arunce imediat în temniță. Acolo a fost greu torturat, dar Laurențiu a îndurat torturile cu multă răbdare și chiar cu bucurie. Un soldat numit Romanus, a fost foarte mișcat de comportarea lui și s-a strecurat în celula lui Laurențiu, rugându-l să-i spună și lui despre credința creștină. El a fost convertit, apoi plin de bucurie a mărturisit că și el e creștin. Guvernatorul a poruncit să i se taie capul. Astfel Romanus a fost martirizat cu o zi înainte de Laurențiu.

Laurențiu a fost condamnat să fie prăjit pe grătar. Dezbrăcat de hainele sale, el fu așezat pe un grătar mare de fier sub care ardea un foc puternic. Crudul guvernator se desfăta privindu-l pe grătar, dar n-a auzit nici un oftat, nici un geamăt. Martirul primise putere să triumfe asupra suferințelor. El doar se ruga pentru biserică și pentru convertirea întregului imperiu, în cele din urmă și-a dat duhul.

„Ciprian la lei!"

Ani de zile, persecuțiile au pustiit Africa. Mii de nevinovați au fost uciși. Orașul Cartagena din nordul Africii a fost un mare centru al creștinilor. În fruntea bisericii era Ciprian.

Părinții lui Ciprian erau bogați și de viță nobilă. De mic copil, el a fost crescut în cultul zeilor Romei. El a fost foarte talentat. A studiat mult și a devenit bun filozof și strălucit orator. Când vorbea în public, sute se adunau să-l asculte.

Fiind bogat, Ciprian trăia în mare splendoare. Se îmbrăca excelent, făcea risipă de lux și era mândru de poziția sa. Se desfăta în orice fel de plăceri și parade. Dar păgânul acesta mândru avea să devină un umil urmaș al lui Cristos.

Un om numit Cecilius, creștin din Cartagena a fost instrumentul de care s-a slujit Dumnezeu la convertirea lui Ciprian. Uneori, El ia cele mai simple unelte spre doborârea celor mari. E minunat să fii la îndemână Lui.

Înainte de botez, Ciprian a studiat cu grijă Scripturile. Frumusețea și adevărul lor l-au făcut să ia hotărârea ca restul vieții să-l trăiască după preceptele Scripturilor. De aceea și-a vândut averea, banii i-a împărțit săracilor, el însuși s-a îmbrăcat simplu și a început o viață de renunțare și singurătate. După o vreme, a fost ales prezbiter al bisericii din Cartagena. Grija lui s-a extins nu numai asupra Cartagenei, ci și asupra Numidiei și Mauritaniei. Obiceiul lui era ca în orice acțiune, să ceară sfatul celorlalți. Una din maximele lui spunea că unitatea poate fi păstrată numai printr-o strânsă părtășie între păstor și turmă. El a trăit o viață curată și a fost mult respectat de toți.

După o vreme însă, unii păgâni au început să-l dușmănească din pricina influenței sale. Ei au început să-l acuze că e conducătorul bandei celor disprețuiți de popor și care se numesc creștini. Ici, colo, au început să se audă strigăte care cereau arestarea, judecarea și condamnarea lui Ciprian. Curând a apărut un decret dat tocmai de împăratul Decius. În decret e numit Cecilius Ciprian, episcopul creștinilor. Când s-a aflat de decret, în orașul unde altădată a fost onorat, acum au început să strige: „Ciprian la lei! Ciprian la lei!"

Sfătuit de prieteni să se salveze prin fugă, Ciprian a părăsit Cartagena și s-a dus în deșert. Cu el s-au mai refugiat și alți creștini, căci furia dușmanilor era mare. În locul retras unde s-au dus, au început să însămânțeze pământul. Timpul îl petreceau muncind și rugându-se. După doi ani, au primit vești că în oraș a izbucnit o ciumă pustiitoare, că mii de persoane au murit, iar alții contaminați se zbat în agonie. Atunci au decis să se întoarcă în oraș, spre a ajuta pe cei care i-au dușmănit atât de mult.

În Cartagena, molima trecuse de la casă la casă. Acum domnea spaima și teroarea. Bunătatea și mila au dispărut. Cei atinși de molimă erau scoși în stradă ca să moară. Orașul era plin de gemete și strigăte după ajutor, dar de groaza morții, toți aveau urechea surdă. Erau ca niște sălbatici lipsiți de milă.

În mijlocul acestei situații, a apărut Ciprian cu grupul de creștini ce fuseseră refugiați. A adunat în jurul său pe creștinii ce mai rămăseseră în viață, unii purtau pe trupul lor semnele torturilor ce le-au îndurat și Ciprian le-a spus că acum e momentul să-și arate dragostea față de vrăjmașii lor. Să-și aducă aminte că sunt urmașii lui Cristos, care a poruncit: „Faceți bine celor ce vă prigonesc”. El a împărțit orașul pe sectoare și fiecăruia i-a dat locul lui de muncă. Cei mai înstăriți au contribuit și cu bani pentru ușurarea suferințelor celor lipsiți. De cei ce nimeni nu mai avea milă, creștinii din Cartagena au dovedit milă. În mijlocul întunericului, ei au fost lumină, unii cu prețul vieții. Ce frumoasă e mărturia creștinului dezbrăcat de sine și aprins de dragostea jertfitoare spre binele altora!

Dar ciuma abia s-a mai potolit puțin și dușmanii au început să acuze pe creștini că ei sunt cauza ciumei. Valul de prigoană a început din nou, mai năpraznic. Durerea pentru cei pierduți și groaza de molimă a început să se reverse asupra creștinilor. Furia a fost sălbatică. Ciprian a fost arestat de proconsulul Aspasius Paternus, judecat și exilat la Curubis. Alții au fost torturați și omorâți. După un an, când un nou proconsul numit pentru Africa, a sosit la Cartagena, persecuția nu încetase. Curând el a poruncit ca Ciprian să fie adus din exil la scaunul său de judecată. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. În ziua hotărâtă, o mare mulțime atât de creștini cât și de păgâni au venit de față. proconsulul i-a zis: „Tu ești Ciprian, episcopul nelegiuiților și al ticăloșilor? Preasfântul împărat îți poruncește să sacrifici!"

„Nu voi sacrifica!" - a răspuns Ciprian.

„E bine să te gândești, înainte de a refuza - i-a zis proconsulul - de ce să dai cu piciorul la viață?"

„Nu pierde vremea, întrebându-mă - a zis Ciprian - ci aplică-mi pedeapsa pe care o crezi justă; n-are rost să mă apăr”.

Atunci proconsulul a pronunțat sentința să fie omorât cu sabia. Singurele cuvinte ce le-a rostit, auzindu-și sentința, au fost: „Îți mulțumesc, o, Dumnezeule!"

El a fost dus într-un câmp din apropiere, împrejmuit cu pomi. Mulțimea a venit aici, unii s-au cățărat printre ramuri, ca să poată vedea această scenă. La locul de execuție, Ciprian a îngenuncheat, și-a acoperit ochii cu mâinile și sabia călăului i-a despărțit capul de trup. Martirajul său a avut loc la 14 Septembrie 258 d.Cr.

Așa a murit Ciprian, unul din bărbații de seamă ai creștinismului. Viața lui a fost o mare binecuvântare pentru mulți. Cuvântul lui a întărit și îmbărbătat pe cei ce aveau de îndurat suferințe așa de grele pentru Cristos Domnul. Chiar retragerea lui în pustie a fost cu scopul de a-și ajuta frații. Pentru cei arestați și torturați în timpul prigoanei de sub Decius, Ciprian a avut o mare admirație. El a scris: „Cu ce cuvinte aș putea eu să cânt laudele voastre? O, frați eroi! Mulțimea martorilor a privit cu admirație lupta voastră spirituală pentru Domnul. Ei v-au auzit pe voi robii Lui, mărturisind numele Lui deschis înaintea oamenilor, cu o credință nestricăcioasă și cu un curaj divin. Ei v-au văzut neînarmați împotriva furiei lumii, dar apărați tot timpul de scutul credinței.

Sângele, care era să potolească setea prigonitorilor, a curs în râuri - glorios sânge ce stinge și flăcările iadului. O, ce spectacol pentru Dumnezeu însuși! Ce sublim, ce măreț! Cu câtă bucurie nu a luptat și a biruit Cristos în cei ce sunt ai Lui. El le dă tot ceea ce se pare că a luat de la ei. El e prezent în luptă, susținându-i și înflăcărându-i pe campionii Numelui Său. El, care pentru noi a biruit moartea, nu încetează a birui în noi. Fericită e Biserica noastră luminată cu o așa glorie divină și înnobilată în zilele noastre prin sângele martirilor. Mai înainte, ea strălucea albă prin curăția copiilor ei, acum ea a primit o mantie împărătească de purpură roșie scăldată în sângele lor" (Ciprian X, 3, 6).

Suferințele lui Dionisius și a celor din Egipt

Eusebiu, în „Istoria Bisericească” cap. XI, redă o scrisoare a lui Dionisius din Alexandria către Germanus, un episcop contemporan al său, care a încercat să-l defăimeze. Din scrisoare se poate observa cum erau arestați creștinii, cum prin amenințări se încerca coruperea lor, cum erau judecați și condamnați numai pentru faptul că se închinau viului Dumnezeu și nu acceptau compromisul de a se închina și zeilor.

Dionisius, împreună cu alți patru creștini au fost trimiși la judecată înaintea prefectului Emilianus. Iată ce scrie el: „Mă tem că în timp ce sunt forțat să relatez minunata providență a lui Dumnezeu, voi fi expus neghiobiei și insensibilității. Dar, după cum s-a zis, e o onoare să ții tăinuite secretele împăratului și e o glorie să faci de cunoscut lucrările lui Dumnezeu, eu voi înfrunta violența lui Germanus. Am venit în fața lui Emilianus nu singur, ci însoțit de Maximus, prezbiter, tovarășul meu de lucru, de diaconii Faustus, Eusebius Ceremon și de un oare care frate venit din Roma. Oricum, Emilianus nu mi-a spus dintr-odată să nu mai țin adunări, ca și cum aceasta ar fi fost de prisos, căci țintea la ce era de primă importanță; nu era îngrijorat că adun pe alții, ci că nu trebuie să fim creștini, de aceea mi-a poruncit să renunț, crezând, fără îndoială, că dacă eu mă schimb, ceilalți vor urma exemplul meu. I-am răspuns nu prin scurtele cuvinte că „noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni", ci în mod direct i-am mărturisit că nicidecum eu nu pot să mă închin la altceva decât Dumnezeului adevărat și că niciodată nu voi înceta de a fi creștin. Drept urmare, el a poruncit să mergem într-o localitate învecinată cu deșertul, numită Cefro”.

„Dar ascultă cuvintele care au fost pronunțate de ambele părți, așa cum au fost înregistrate. Dionisius și Faustus, Maximus, Marcelus și Ceremon fiind aliniați, Emilianus, prefectul, a zis: „Chiar eu personal am discutat cu voi despre bunătatea majestăților noastre, pe care și voi ați experimentat-o. Ei v-au acordat șansa de a vă scăpa, dacă sunteți dispuși să vă întoarceți la cursul naturii, să vă închinați zeilor, care i-au păstrat în domnie și să uitați acele practici ce sunt așa de nenaturale. Ce ziceți la aceste lucruri? Căci nici nu mă aștept ca voi să le fiți nerecunoscători, din moment ce ei vă vreau binele”. Dionisius a răspuns: „Nu toți zeii primesc închinare de la toți oamenii, ci fiecare grupare se închină acelora pe care ei îi cred ca zei. Noi, deci, ne închinăm singurului Dumnezeu și Creator al tuturor lucrurilor, și El e Cel ce a încredințat domnia înaltelor excelențe și sacrelor majestăți Valerian și Galienus. Lui ne închinăm și îl adorăm, Lui îi aducem necurmat rugăciuni ca domnia lor să poată continua tare și nezguduită”.

Prefectul Emilianus a zis din nou: „Dar cine vă împiedecă de a vă închina și acestui Dumnezeu, dacă este un zeu împreună cu acei ce sunt zei naturali? Căci vi se poruncește să vă închinați zeilor, acelor zei care sunt cunoscuți de toți ca atare”. Dionisius a răspuns: „Noi nu ne închinăm la un altul”. Prefectul Emilianus a zis: „Îmi dau seama că sunteți în același timp și nerecunoscători, și insensibili față de clemența Cezarilor noștri. De aceea, nu veți mai rămâne în cetatea aceasta, ci veți fi trimiși în părțile Libiei, în localitatea numită Cefro. Căci acest loc l-am ales conform ordinelor Cezarilor. Dar nici vouă, nici altora, cu nici un chip nu vi se va îngădui nici să țineți întruniri, nici să intrați în ceea ce voi numiți dormitoare sau cimitire. (Pe vremea aceea, creștinii numeau „cimitir", adică „dormitor", locul unde depuneau morții. În lumina Evangheliei, moartea e ca un somn. Aceste dormitoare, fie că erau peșteri sau catacombe subterane, erau locul unde se adunau creștinii.) Dar dacă se va găsi că vreunul nu s-a dus unde am poruncit, sau dacă va fi găsit în vreo adunare, va face aceasta spre pierzarea sa. Căci pedeapsa necesară nu va zăbovi. Plecați, deci, unde v-am poruncit”. Astfel, m-a constrâns să plec, bolnav cum eram, fără să-mi dea măcar o zi de răgaz. Ce răgaz am avut atunci să țin sau să nu țin adunări?"

După ce scrie alte lucruri, el zice: „Dar departe de noi de a nu ne aduna laolaltă prin ajutorul divin. Din contră, cu atât mai mult am putut să-i adun pe cei ce erau în cetate, ca și cum aș fi fost în mijlocul lor: absent, într-adevăr, în trup, după cum am spus, dar prezent în duh. În Cefro, s-a adunat o frumoasă congregație cu noi, parte din frații ce ne-au însoțit din cetate, parte din cei ce au venit din Egipt și s-au unit cu noi. Astfel Dumnezeu a deschis o ușă pentru Cuvânt ca și acolo. La început, într-adevăr am fost persecutați, am fost împroșcați cu pietre; dar în cele din urmă nu puțini dintre păgâni, abandonând idolii, s-au întors la Dumnezeu, căci Cuvântul atunci a fost semănat pentru prima dată între ei, niciodată înainte nu l-au auzit. Astfel, parcă Dumnezeu ne-a condus pentru această cauză la ei, căci după ce ne-am făcut lucrarea, am fost transferați în altă parte. De fapt, Emilianus, după cât se pare, a dispus să fim duși în locuri mai rele, mai pline de orori decât cele din Libia, căci el a poruncit celor din districtul Mareotic să se adune în anumite sate separate. Dar grupa noastră, împreună cu acei ce trebuiau să fie primii deportați, el a poruncit să fie lăsată pe drum. Căci, fără îndoială, în planurile și pregătirile lui era ca oricând ar fi dorit să ne poată ușor lua captivi. Când prima dată mi s-a ordonat să merg la Cefro, deși nu știam unde e localitatea aceasta, căci nici nu auzisem de ea înainte, totuși am mers calm și cu bucurie. Dar când mi s-a spus că trebuie să mă mut la Coluthion, cei ce erau de față știu ce mult m-am necăjit. Pentru aceasta mă acuz singur. La început m-am necăjit, mi-a fost foarte greu. Deși aceste locuri s-a întâmplat să-mi fie mai cunoscute și mai familiare mie, se spunea că e mai lipsită de frați, de oameni buni și e mai expusă insolenței călătorilor și incursiunilor din partea tâlharilor. Dar am fost mângâiat de frați, care mi-au reamintit că e mai aproape de oraș. E adevărat că Cefro ne-a adus un mare număr de frați din Egipt, așa că am fost în stare să lățim biserica, s-o ducem mai departe, dar aici fiind orașul mai aproape, vom putea fi mai des vizitați de cei ce în mod real ne erau scumpi și preaiubiți. Căci ei ar veni și ar întârzia cu noi și ca și în cele mai îndepărtate suburbii, ar fi și aici întruniri, măcar în parte. Și așa a și fost”.

Într-o altă epistolă către Domițius și Didimus, Dionisius ne dă alte referințe despre persecuții. El spune: „Este de prisos să vă înșir frații pe nume, deoarece sunt și numeroși și voi nu-i cunoașteți. Dar trebuie să știți că sunt bărbați și femei, tineri și bătrâni, tinere fecioare și matrone în vârstă, soldați și civili din toate clasele și toate vârstele, care au primit coroana victoriei sub lovituri de bici și în flăcări, unii chiar sub ascuțișul săbiei. Oricum, pentru mulți scurgerea unui timp îndelungat nu a fost ceva suficient să-i facă să apară acceptabili în fața lui Dumnezeu, cum într-adevăr n-a apărut pentru mine până în momentul de față. Deci, am fost rezervat pentru un timp pe care El îl cunoaște mai bine și mai potrivit, căci a zis: „La vremea potrivită te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat”. Fiindcă ați întrebat și doriți să fiți informați despre toate cu privire la noi, ați auzit totul cum am călătorit, cum am fost duși ca prizonieri de centurioni și magistrați, soldați și ofițeri cu ei, eu și Caius, Faustus, Petru și Pavel; deodată a venit o grupă de mareotiți, care ne-au târât cu ei, noi i-am urmat nu de voie, ci forțați. Acum Caius, Petru și eu suntem singuri, despărțiți de restul fraților noștri, suntem închiși într-un loc sălbatic și deșert din Libia, la o distanță cam de trei zile de călătorie de la Paretonium”. După alte câteva remarci, el continuă: „În cetate, câțiva s-au ascuns și vizitează în secret pe frați: prezbiterii Maximus, Dioscorus, Demetrius și Lucius. Căci Faustinus și Aquila, care sunt proeminenți în lume, acum rătăcesc prin Egipt. Diaconii care supraviețuiesc sunt: Faustus, Eusebius, Ceremon. Eusebiu, care de la început a fost întărit de Domnul și care a fost bine calificat spre a îndeplini grelele îndatoriri ale celor credincioși ce se aflau în temnițe și să îndeplinească periculoasa slujbă de înmormântare a desăvârșiților și fericiților ce sufereau moartea de martir. Căci până în prezent, guvernatorul n-a încetat să omoare pe unii, după cum am spus mai sus, în cel mai crud mod, ori de câte ori sunt dați în judecată, torturând pe alții cu biciuirea, exterminând pe alții prin întemnițare și punere în cătușe. În plus a poruncit ca nimeni să nu se prea apropie de ei. El însuși verifica să vadă dacă se respectă acestea. Totuși Dumnezeu, prin vioiciunea și bunătatea fraților, a îngăduit unele ușurări celor necăjiți”. Dar Faustus nu la mult timp după aceasta a fost decapitat.

Martirii din Cezareea

În timpul persecuției de sub Valerian, în Palestina, la Cezareea, trei bărbați au strălucit în credința lor și au fost onorați cu martirajul, devenind hrană fiarelor sălbatice. Numele lor a fost: Priscus, Malcus și Alexandru. Cei doi din urmă au locuit la primul, undeva la țară. Ei păreau a fi fără grijă, nepăsători, dar când s-a ivit ocazia nimerită, ei deja ardeau de dorința de a obține premiul, coroana de martir. În scopul acesta, ei s-au dus la Cezareea și s-au prezentat de bună voie judecătorului, care i-a condamnat la moarte.

Marinus a fost un distins ofițer din Cezareea. El a primit deosebite onoruri pentru faptele sale militare. Era renumit pentru familia sa, precum și pentru averea ce o avea. Dar el a devenit creștin. Odată, romanii au vrut să-i încredințeze un post ce devenise vacant, dar tocmai când era să primească noua funcție, unul a pășit în fața judecătorului și s-a opus, spunând că nu e legal să i se dea această onoare, căci Marinus e creștin și a refuzat să jertfească împăraților. La început, judecătorul Acheus s-a ridicat și l-a întrebat pe Marinus despre părerile sale. Când acesta a mărturisit cu îndrăzneală că e creștin, i-a dat timp de trei ore să reflecteze asupra problemei. La sfârșitul celor trei ore, fiindcă n-a fost dispus să se lepede de credința sa în Isus, a fost decapitat. A renunțat la o glorie trecătoare, ca să primească o glorie eternă.

O sclavă creștină câștiga pe fiica guvernatorului

Filipus, guvernatorul din Alexandria, avea o fiică numită Eugenia. Ea era foarte frumoasă și tatăl său era foarte atașat de ea. O sclavă creștină din casa guvernatorului i-a vorbit fetei despre bucuria vieții creștine. Prin această sclavă, Eugenia a fost convertită la creștinism.

Neîndrăznind să-și arate pe fața convertirea, de frica pedepsei, Eugenia a fugit de la casa părintească la casa lui Helenus, un bătrân prezbiter al bisericii. Ca să nu fie găsită, ea și-a schimbat hainele de fată cu niște haine ce le purtau băieții pe vremea aceea. Deghizată în felul acesta, fără ca cineva să bănuiască ceva, ea și-a luat numele de Eugen și a intrat la o mănăstire de călugări din Alexandria, unde a primit o chilioara a ei. După câtva timp, conducătorul mănăstirii a murit. Fiindcă tânărul Eugen dovedea cunoștințe deosebite și devenise stimat de ceilalți călugări prin comportarea sa, Eugen a fost ales conducător al mănăstirii. După un timp o femeie din Alexandria numită Melania, din sete de răzbunare, a învinuit pe Eugen și încă pe câțiva de anumite crime. Cei acuzați au fost aduși înaintea guvernatorului Filipus, tatăl Eugeniei. Cum arestații erau creștini, ei erau considerați vinovați de toate păcatele, chiar fără nici o dovadă. Eugenia dându-și seama de pericol și știind că se poate salva pe ea și pe ceilalți, ea se hotărî să divulge guvernatorului că e fiica lui. Astfel, ea îi ceru să-i acorde un timp și un loc ca să-i spună adevărul. Convingându-se că acuzatul Eugen e fiica lui, el și-a dat seama de nevinovăția ei și de acuzele false ale Melaniei. Atât Eugenia cât și ceilalți doi acuzați, Proteus și Hiacintus au fost scăpați. Nu la multă vreme după aceasta, însuși Filipus a devenit creștin și chiar episcop la Alexandria. La urmă, el a suferit moarte de martir pentru credința sa în Domnul Isus.

După moartea tatălui, Eugenia a mers la Roma. Acolo a fost torturată și în cele din urmă a fost legată de un pietroi mare și a fost înecată în Tibru.

Groaznicul sfârșit al împăratului Valerian

Acest împărat tiran care timp de mai bine de trei ani a prigonit crunt pe creștini, într-o luptă cu Sapor împăratul Persiei, a fost luat prizonier, dus în Persia și tratat cu cea mai mare cruzime. Se părea că toate cruzimile exercitate de el împotriva creștinilor, s-au întors asupra capului său. Sapor, ca să-l umilească, i-a cerut să îngenuncheze, ori de câte ori vine în fața sa. Îl trata ca pe cel din urmă sclav. Când Sapor trebuia să încalece pe calul său, Valerian trebuia să stea pe coate și genunchi, ca scăunel, și împăratul urca întâi pe el, apoi pe cal. Ironic, Sapor repeta mereu: „Această formă ghemuită a celui ce a fost cândva împărat, demonstrează mai bine decât toate picturile pe care artiștii Romei le pot desena, cine a câștigat victoria”.

Timp de șapte ani Valerian a fost ținut în această stare de sclavie. Apoi Sapor a poruncit să i se scoată ochii. Valerian devenise un sclav orb. Dar nici aceasta nu a putut potoli răzbunarea lui Sapor, căci după un timp porunci ca Valerian să fie jupuit de viu. În timp ce îi jupuiau pielea, în chinuri groaznice, Valerian o sfârși cu viața.

Pe tronul Romei, după prinderea lui Valerian, a urmat Galienus, fiul său. Sub domnia lui, biserica s-a bucurat de pace.
 

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...Filmari -Foto -Sonorizari -Organizari Evenimente....Vezi aici!