Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Martirii celui de-al șaptelea val Anul 249 d.Cr.

Publicat la 2011-10-15 de Traian

În timpul domniei lui Decius, o persecuție înspăimântătoare a fost pornită împotriva creștinilor. Ea a fost generală, întrucât creștinii s-au înmulțit nespus, iar templele păgâne au rămas goale. Decius a dat un edict care ordona dezlănțuirea prigoanei contra creștinilor din întreg imperiul roman.

„Împăratul - se spune în „Viața lui Grigore Taumaturgul" de Grigore de Nisa - a poruncit guvernatorilor din diferitele provincii, sub amenințarea de pedepse îngrozitoare în caz de neascultare, să supună pe creștini la toate torturile, cu scopul de a-i aduce înapoi la închinăciunea națională a demonilor”. Oamenii cărora le-a fost trimis acest decret, nu au fost din aceia care să se dea la o parte, ci cu o râvnă deosebită în cruzimi, au căutat să-l împlinească. Astfel, Biserica s-a pomenit în fața unei prigoane fără pereche în istoria ei. „Au venit timpurile - spune Origen - despre care vorbea Domnul când zicea că și cei aleși cu greu vor putea scăpa”. Și el n-a greșit, căci nu peste mult, unii s-au și lepădat de credință.

Decretul a fost promulgat imediat și afișat în toate locurile publice. Era fixată o zi după care, toți cei ce n-au sacrificat zeilor, aveau să fie supuși torturii. Panica a început să facă ravagii. Mulți, îngroziți, au făcut pasul apostaziei. Cei mai mulți care s-au lepădat de credință aparțineau claselor înalte a societății romane. „Oamenii și-au adus aminte atunci - spune Dionisos de Alexandria - de ceea ce a zis Mântuitorul despre greutatea omului bogat de a intra în Împărăția cerurilor”.

Uneori apostazia era publică și trebuia în fața mulțimii să sacrifice zeilor. Altora nu le cerea lucrul acesta, de cât doar mergeau și cereau să fie înscriși în lista celor ce revin la păgânism și fără să sacrifice, primeau din partea magistraților un certificat de idolatrie.

Dacă edictul lui Decius ar fi avut de-a face numai cu astfel de oameni, el și-ar fi atins ținta și creștinismul ar fi fost stârpit din imperiu. Dar vechiul eroism s-a trezit din nou și s-a manifestat ca în cele mai glorioase zile ale primelor două veacuri.

Unii creștini au fost gata, ca Ciprian și Dionisos de Alexandria, să părăsească toate pentru Isus Cristos și să se condamne singuri la exil, retrăgându-se în pustiuri sau în peșteri. Alții, în mare număr, au fost aruncați în închisori întunecoase, unde au îndurat toate caznele. Magistrații, dornici de a împlini în totul porunca împăratului, au încercat sute de torturi spre a înfrânge statornicia creștinilor, dar a fost în zadar.

„Voi ați rămas statornici - scria Ciprian către cei ce se aflau în închisorile Cartagenei - până la capăt, sub cele mai îngrozitoare încercări. Nu ați fost doborâți sub nici o tortură, ci torturile au fost doborâte sub statornicia voastră”.

Într-adevăr, suferințele din vremea aceasta au fost înspăimântătoare. Nimeni nu a venit în ajutorul celor ce sufereau, decât moartea. Toate metodele s-au folosit numai ca să-i doboare pe creștini. Uneori încercarea se făcea pe calea plăcerilor și a poftelor spre a-i seduce. Jerome ne relatează că un tânăr a fost închis cu o femeie desfrânată, care a căutat în toate felurile să-i ațâțe patimile. El a rezistat, a fost biruitor și împotriva plăcerilor, cum se dovedise mai înainte biruitor împotriva suferințelor grele pe care le îndurase.

Persecuția s-a lățit peste tot imperiu, atât în Răsărit, cât și în Apus. La Roma, printre primele victime a fost episcopul Fabianus. El a fost bine cunoscut în Roma. Împăratul Filip, dinaintea lui Decius, îl făcuse pe el vistiernic al casei împăratului. Când a ajuns Decius pe tron, negăsind în vistierie atât la cât se aștepta în lăcomia lui, l-a înlocuit și fiind creștin, l-a aruncat în închisoare. Ceva mai târziu, din ordinul împăratului, a fost martirizat prin decapitare.

Abdon și Semen, doi persieni, erau socotiți ca străini, dar aflându-se că sunt creștini, au fost dați morții.

Iulian, un bărbat din Cilicia, după cum ne informează Hrisostom, a fost arestat pe motivul că era creștin. În închisoare a fost torturat în repetate rânduri, dar el a rămas statornic în credința sa. Atunci a fost condamnat. Mai de multe ori a fost scos din temniță și dus pentru execuție, ca apoi să-l trimită iarăși înapoi să sufere alte cruzimi. În cele din urmă, l-au forțat să meargă timp de douăsprezece luni, din oraș în oraș, spre a fi expus batjocurilor populației. Când toate cele întreprinse spre a-l face să-și renege credința s-au dovedit fără efect, a fost adus în fața judecătorului și biciuit în mod groaznic. Apoi l-au băgat într-un sac de piele, împreună cu o seamă de șerpi și scorpioni, l-au legat și l-au aruncat în mare.

Petru, un tânăr ce a dat dovadă de calități superioare, a fost prins și dus înaintea lui Optimus, proconsul din Asia. Acesta îi porunci să jertfească zeiței Venus, dar el răspunse cu mult curaj: „Mă mir că dvs. sacrificați unei femei infame, despre a cărei crime vorbesc chiar istoricii voștri și a cărei viața a fost plină de așa fapte, încât legile voastre ar condamna-o. Nu! Eu îi ofer numai adevăratului Dumnezeu jertfa rugăciunilor și a laudelor mele”. El a fost dat morții. Optimus a poruncit să fie legat de o roată, care să fie rostogolită peste pietre, astfel ca să i se frângă toate oasele. Suferințele acestea se pare că i-au dat un nou curaj. El a zâmbit schingiutorilor și prin seninătatea feței sale se părea mai de grabă că îi aplaudă, decât că îi dojenește. Atunci proconsulul a poruncit să-i taie capul.

Nicomachus, alt creștin, poruncindu-i-se să jertfească idolului, păgân, a răspuns: „Nu voi acorda diavolului respectul pe care îl datorez numai lui Dumnezeu”. Răspunsul acesta l-a înfuriat așa de tare pe Optimus că a poruncit numaidecât a-l pună pe scaunul de tortură. La început a suportat cu răbdare durerile, dar după un timp n-a mai putut rezista și a cerut să-l lase că își tăgăduiește credința. Ei l-au scos din scaunul de tortură, dar el se prăbuși cuprins de groază și muri.

Andrei și Pavel, doi tovarăși ai lui Nicomachus, s-au denunțat singuri ca creștini și au fost condamnați la moarte. Ei au fost predați gloatelor să-i omoare prin împroșcarea cu pietre. Ei au suferit martirajul chemând Numele Domnului.

Alexandru și Epimacus, doi creștini din Alexandria, au fost arestați pe baza acuzației că sunt creștini. Fiindcă au mărturisit că sunt creștini, au fost bătuți cu doage pe care erau prinse potcoave. După ce au fost tot zdrobiți, au fost legați la rug și arși. Eusebiu ne spune că patru femei au fost martirizate în aceeași zi și în același loc, dar nu în același fel, ci prin decapitare.

Lucian și Marcian, doi vrăjitori, au devenit urmași ai lui Cristos, pocăindu-se de viața lor de altădată. Pentru o vreme, ei au trăit ca și călugări într-o peșteră, hrănindu-se doar cu pâine și apă. Acolo și-au dat seama că trăind așa, ei numai pierd vremea. Atunci au părăsit peștera și au început să lucreze pentru convertirea altora la creștinism. Cum perseciția era în toi, ei au fost arestați și duși înaintea lui Sabinus, guvernatorul Bitiniei din Asia Mică. Întrebați fiind că cine i-a autorizat să predice, Lucian a răspuns: „Legea dragostei și a umanismului obligă pe toți oamenii să caute să-și convertească aproapele la ceva mai bun, să facă tot ce le stă în putință spre a-i salva din ghearele diavolului”.

Marcian a spus că schimbarea inimii lor a fost făcută de același har care a fost dat apostolului Pavel ca dintr-un prigonitor al Bisericii să devină un vestitor al Evangheliei. După ce judecătorul s-a convins că nu-i poate îndupleca să renunțe la credința lor, i-a condamnat să fie legați la stâlp și arși de vii. Sentința a fost executată imediat.

Trifu și Respicius au fost doi bărbați de seamă în societate și credincioși urmași ai lui Cristos. Ei au fost arestați și întemnițați la Nice. Numaidecât au fost puși pe scaunul de tortură, pe care l-au suportat cu o admirabilă răbdare timp de trei ceasuri. Tot timpul, ei au lăudat și slăvit pe Dumnezeul cel Atotputernic. După aceea au fost expuși goi în frig până ce au amorțit. În cele din urmă, i-au dus iarăși în celulă pentru o vreme. Nu i-au executat, dar i-au torturat în mod barbar. Le-au străpuns picioarele cu piroane, i-au tras târâș pe străzi, i-au biciuit, i-au pârjolit cu torțe, apoi i-au decapitat.

Agata a fost o tânără siciliana foarte frumoasă și atractivă. Într-adevăr frumusețea ei a fost așa de mare încât chiar Quintain, guvernatorul insulei, s-a îndrăgostit de ea. Deoarece guvernatorul, vestit în stricăciune, voia s-o ducă la palatul lui, tânăra Agata s-a gândit că e mai bine să părăsească orașul. Oamenii guvernatorului au descoperit unde s-a retras și au adus-o la Catana. Aflându-se în puterea vrăjmașului ei, căci ea era creștină, s-a încredințat ocrotirii Celui Preaînalt și se ruga pentru moarte. Fiindcă ea a continuat să-i refuze toate cererile de a se căsători cu el, dragostea lui s-a preschimbat în ură; iar când ea a mărturisit că e creștină, el a găsit motivul să se răzbune.

Quintain a poruncit ca Agata să fie crud biciuită. Cu o răbdare uimitoare, ea a suferit biciuirea. Aceasta l-a înfuriat și mai tare pe guvernator, care a poruncit să fie aruncată într-un foc mare spre a fi arsă.

Astfel Agata a preferat mai degrabă curăția și moartea decât luxul palatului și păcătoșenia.

Ciril din Creta a fost martirizat tot pe această vreme. El a fost arestat din ordinul lui Lucius, guvernatorul insulei. Ciril era un bătrân venerabil în vârstă de optzeci și patru de ani. Guvernatorul l-a sfătuit că este bine să asculte de porunca împăratului și să aducă jertfe, spre a scăpa de foc.

Bătrânul episcop a răspuns că nu poate consimți la așa ceva. El, care toată viața a învățat pe alții să-și mântuiască sufletul, cum ar putea acum să dea cu piciorul în mântuirea sa? Guvernatorul văzând că încercările îi sunt zadarnice, a rostit următoarea sentința: „Eu poruncesc ca Ciril, care și-a pierdut mințile și e declarat vrăjmaș al zeilor noștri, să fie ars de viu”.

Cu multă demnitate, bătrânul a pășit la locul martiriului, unde a fost mistuit de flăcările dogoritoare ale focului.

În insula Creta, persecuția aceasta a făcut mulți martiri. Guvernatorul a fost foarte activ în a împlini decretul imperial și sângele multor creștini a fost vărsat, ca dovadă a credincioșiei lor față de Cristos Domnul.

Iată numele câtorva dintre credincioșii mai de seamă ce și-au dat viața în perioada aceasta: Teodulus, Saturnius și Europus din Gortina, iar Eunicianus, Zeticus, Cleomenes, Agatopas, Bastides și Eurastus au fost aduși din diferite părți ale insulei sub acuzația că sunt creștini.

În ziua procesului, li s-a poruncit tuturor să sacrifice lui Jupiter. Din cauza că au refuzat, au fost toți amenințați cu cele mai severe torturi. Ei au răspuns că a suferi pentru Ființa Supremă, pentru ei constituie cea mai sublimă plăcere. Când a văzut că amenințările nu-și au efectul, magistratul a încercat să le câștige respectul pentru zei, înșirând meritele lor și vorbind despre unele virtuți imaginare. Aceasta a dat prilej acuzaților de a arăta absurditatea unor așa povești și nebunia de a te închina unor statui lipsite de viață.

Auzind că idolii săi favoriți sunt ridiculizați, judecătorul s-a înfuriat și a poruncit ca toți să fie puși pe scaunul de tortură. Durerile le-au pricinuit o stare de nepricepută fericire. La sfârșit, toți au suferit martirajul tăindu-li-se capul.

Babylas a fost un creștin din Antiohia cu o excelentă educație. În anul 237, după moartea lui Zebinus, a ajuns el în fruntea bisericii din Antiohia. Deși a fost o vreme foarte critică, el a lucrat cu mult zel și răbdare.

Se spune că Decius, împăratul Romei, făcând o vizită la Antiohia, a vrut să meargă și la biserica creștină, însă Babylas s-a opus să-l lase să intre în biserică. Reținându-și furia, împăratul a plecat, dar curând a trimis după Babylas. Când a venit, l-a mustrat aspru pentru obrăznicia sa și i-a poruncit să jertfească idolilor păgâni.

Cum Babylas a refuzat categoric așa ceva, împăratul a poruncit să fie încătușat cu lanțuri grele, să fie supus torturilor și la urmă să fie decapitat. Odată cu el au fost condamnați și alți șase tineri, care urmau la catecheza înainte de botez. După ce a asistat la decapitarea celor șase tineri, Babylas își plecă singur capul pe butuc înaintea călăului, zicând: „Aici sunt, o, Dumnezeule, eu și copiii pe care mi i-ai dat”. La dorința sa, lanțurile cu care a fost încătușat, au fost puse cu el în groapă spre a arăta că ceea ce lumea disprețuiește, este gloria creștinismului - zice Cristostom.

Alexandru, episcopul bisericii din Ierusalim, a fost arestat și aruncat în închisoare, unde a și murit, probabil în urma schingiuirilor la care a fost supus.

Cu nimic nu au fost mai ușoare persecuțiile la Efes. Împăratul Decius a ridicat un templu păgân la Efes și a poruncit ca toți cetățenii să sacrifice acelui idol. Primii care au refuzat să asculte de acest ordin au fost șapte ostași din armata sa. Numele lor au fost: Maximianus, Martianus, Ioanes, Malcus, Dionisius, Constantinus și Seraion. Împăratul dorind să încerce stăruința lor, le-a dat timp de gândit până se va întoarce dintr-o călătorie. Profitând de absența lui, ei au fugit și s-au ascuns într-o peșteră. La reîntoarcerea lui Decius, i s-a spus lucrul acesta. Drept răzbunare, el a poruncit să fie zidită intrarea peșterii, iar cei șapte au murit din cauza foamei. Istoria aceasta poartă trăsătura terorii dezlănțuită împotriva creștinilor, care i-a determinat să-și caute refugiu în crăpăturile pământului.

Teodora a fost o tânără credincioasă din Antiohia. Din cauza că n-a vrut să sacrifice zeilor, a fost condamnată la închisoare. Didimus, un creștin de seamă, logodnicul ei, s-a deghizat în haine de ostaș roman, s-a dus la celula ei și a convins-o să plece în hainele lui militare ca să scape, iar el să rămână la închisoare în locul ei. După un timp s-a aflat că nu e Teodora în celulă, ci un bărbat. Atunci l-au luat și l-au dus înaintea guvernatorului. Didismus a mărturisit adevărul, iar pentru fapta sa, guvernatorul l-a condamnat la moarte. Când a auzit Teodora de aceasta, a alergat la guvernator, s-a aruncat la picioarele lui și i-a cerut să-l libereze pe Didimus și toată vina să cadă asupra ei. Tiranul însă a condamnat-o și pe ea la moarte și au fost executați prin decapitare, apoi trupurile le-au fost arse.

Tot la Antiohia, alte patruzeci de fete, din cauza că erau creștine, au fost ridicate din casele părinților lor, aruncate în închisoare, biciuite, torturate ca să se lepede de credință. Oricât de grele au fost suferințele, ele au rămas statornice, n-au fost gata să se despartă de Isus, Mântuitorul lor. Fiindcă n-au putut fi înfrânte în devotamentul lor, cele patruzeci de fete fecioare au fost condamnate la moarte prin ardere de vii. Ele au fost patruzeci de torțe ce au ars în dragostea lor pentru Cristos Domnul.

La Smirna, martirajul lui Pionius și a câtorva cu el, confirmă aceeași luptă aprigă purtată împotriva creștinilor ce căutau să trăiască în toată curăția. Pionius a fost surprins tocmai când făcea frângerea pâinii în amintirea morții Domnului. Mulțimea înfuriată care căuta pe creștini, a tăbărât asupra lor și i-au târât în piața publică. Pionius a fost un om bine educat. În cuvântarea sa de apărare le-a amintit de cuvintele lui Homer să nu-și bată joc de cei ce mor, iar evreilor le-a pomenit porunca lui Moise că trebuie să-și ajute chiar dușmanul, când măgarul acestuia a căzut sub povară. I-a înștiințat de judecățile lui Dumnezeu, a căror umbră în nimicirea Sodomei el a văzut-o când a vizitat Marea Moartă. Apoi a încheiat cu cuvintele celor trei din Babilon: „Noi nu ne închinăm dumnezeilor voștri și nu adorăm statuia de aur pe care voi ați ridicat-o”.

Când cineva l-a întrebat dacă nu i-a plăcut, dacă nu i-a fost dulce viața - o întrebare atât de naturală sub cerul senin al Asiei Mici - el a răspuns că i-ar place să respire aerul și să vadă lumina țării de care este alipită inima lui.

Funcționarul care le-a făcut arestarea a cerut să se înduplece și să meargă cu ei la templul păgân, dar Pionius a spus că idolii n-ar avea nici un câștig din aceasta. Dându-și seama că nu pot fi înduplecați să renunțe la credința lor, cineva a strigat că trebuie să fie arși de vii. La aceasta amenințare, Pionius a dat replica: „Este mai bine să arzi înainte de moarte decât după moarte", făcând aluzie la focul iadului.

Sabina, o tânără credincioasă ce era și ea arestată, a zâmbit. Aceasta l-a întărâtat pe anchetator și i-a dat morții.

Martirul nemartirizat

Unul, care a avut mult de suferit în această vreme, a fost Origen. El a fost trecut prin toată gama suferințelor martirilor, dar nu a fost martirizat, adică nu l-au omorât. El a fost unul din cei mai iluștri bărbați ai bisericii creștine.

Origen s-a născut în anul 185 d.Cr. din părinți creștini. Încă din anii copilăriei, tatăl său Leonida a căutat să-l instruiască în cuvântul Sfintelor Scripturi, l-a deprins cu gustul studiului, a cercetării. El era dotat cu o predilecție spre aprofundarea lucrurilor. Chiar pe atunci, de multe ori punea tatălui său întrebări care depășeau cu mult vârsta lui și cărora nici tatăl său nu putea să răspundă. H. Kraft în cartea sa „Early Christian Thinkers" zice despre el: „O însemnată erudiție și o capacitate de muncă de necrezut erau combinate în el, în slujba unui intelect atotcuprinzător. Gândirea sa și-a pus amprenta nu numai pe gândirea vremii sale și a generației imediat următoare, ci chiar și asupra celor de mai târziu, care doreau să-l uite”.

Tatăl său Leonida a suferit moartea de martir în anul 202, pe vremea persecuției de sub Septimiu Sever. Deși Origen era doar de 17 ani, persecuția nu l-a înspăimântat, ci mai degrabă s-ar putea spune că a aprins în el dorul după martiraj. Iată ce zice istoricul bisericesc Esebiu: „Când Sever a pus în mișcare persecuția bisericilor, peste tot s-au săvârșit martiraje însemnate a celor mai de valoare bărbați ai credinței. Cei mai numeroși au fost în Alexandria... Printre martiri a fost și Leonida, tatăl lui Origen”.

„Focul persecuției a ars cu furie și mulți au obținut coroana de martir. Origen era pe atunci doar un copilandru. Dar el a fost cuprins de o așa dragoste pentru martiraj încât în mod deliberat voia să alerge spre pericol, să se arunce în luptă. Încercările sale erau cât pe aici să reușească și viața-i să ajungă la sfârșit, dacă nu ar fi intervenit Providența cerească să-l împiedice de la aceasta, spre avantajul multora, prin opunerea mamei sale. Întâi, ea l-a implorat prin cuvinte și i-a cerut să aibă considerație față de dragostea ei de mamă. Dar tocmai pe atunci, el a aflat că tatăl său a fost ridicat și dus de-a dreptul la închisoare. Ea și-a dat seama că dorința lui pentru martiraj a devenit chiar mai puternică, că acum era predat în întregime acestei dorințe. Așa că ea a trebuit să-i ia hainele și să i le ascundă și prin mijlocul acesta l-a constrâns să rămână acasă... Cum nu putea face nimic altceva, el a scris tatălui său o scrisoare, îndemnându-l să rămână tare în fața martirajului; în scrisoare sunt cuvintele: „Ia seama, nu cumva din cauza noastră să îți schimbi hotărârea ta”.

După ce Leonida a fost martirizat, tot ce au avut a fost confiscat de stat. El cu mamă-sa și cu alți șase frățiori mai mici au rămas săraci, urmând ca din greu să-și câștige pâinea cea de toate zilele.

La Alexandria, un creștin învățat numit Plutarh a deschis o școală catihetică, unde instruia pe alții în cunoașterea Scripturilor și trăirea vieții sfinte. Nu după mult timp a fost martirizat, iar cu grija școlii a rămas fratele său Haraclas, dar fiind martirizat Demetrius, acesta a fost chemat să devină păstorul bisericii. Atunci școala a fost încredințată lui Origen, care avea doar 18 ani. Fiind foarte talentat, Origen și-a câștigat foarte mulți elevi. Faima școlii din Alexandria a ajuns până departe. Pe vremea împăratului Antonin, Mamea, mama împăratului, fiind la Alexandria, a trimis după el o escortă să-l aducă să stea de vorbă cu el despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.

Dar faima aceasta și numărul mare de discipoli a atras asupra sa ura păgânilor. Ostilitatea față de el a mers până acolo că au format o conspirație, postând soldați în jurul casei sale. Găsindu-se într-o așa situație, el a fost nevoit să se mute cu școala de la casă la casă.

Pe de altă parte, faptul că vizita pe creștinii ce se aflau în închisori, că lua parte la judecarea lor, că le dădea un ultim sărut și încuraja pe cei ce mergeau spre locul martirajului, a înfuriat mulțimile, care în mai multe rânduri, au luat pietre să-l omoară. Adeseori a fost în fața morții, dar Dumnezeu, în Providența Sa, în chip minunat i-a ocrotit viața. În cele din urmă a fost forțat să părăsească Alexandria, mutându-se la Cezareea în Palestina.

Deși a fost o persoană foarte distinsă, în cunoștințe fără pereche, totuși a fost de o smerenie rară. Nu punea de loc preț pe cele din afară, pe îmbrăcăminte, și pe străzile Alexandriei, care era un oraș foarte vestit pe vremea aceea, el umbla desculț. Lucra foarte mult. Dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte. Nu folosea patul, ci dormea pe pământul tare. Obișnuia foarte des să postească. Nu s-a căsătorit, ci și-a dedicat viața în totul școlii și scrisului.

Convertind pe un bogătaș numit Ambrosie, ce fusese un aderent al învățăturilor lui Valentin, munca lui Origen a ajuns mult ușurată. Ambrosie din banii lui a plătit șapte scribi în slujba lui Origen și câțiva copiști. Așa că Origen de acum nu mai scria, ci doar dicta și ceilalți scriau. După unii, în timpul vieții sale ar fi scris vreo șase mii de volume. Cea mai de seamă lucrare a sa a fost „Hexapla", Biblia în șase versiuni paralele. Alta a fost „De Principiis", scrisă înainte de anul 231, care e o prezentare sistematică a credinței creștine. „Cuvânt adevărat" e o lucrare în opt volume contra lui Celsus, un scriitor păgân. Ea a constituit cea mai ascuțită și convingătoare apărare a credinței creștine. „Tratatul despre rugăciune" se ocupă de relația dintre capacitatea omului de a cunoaște și harul lui Dumnezeu, „Îndemn spre martiraj" e o carte scrisă după anul 235, când împăratul Maximin Tracul a dezlănțuit prigoana împotriva creștinilor, îndeosebi a conducătorilor creștini. Cartea e dedicată prezbiterului Protoctetus și diaconului Ambrosie, încurajându-i să stea tari, să nu facă nici un compromis. În mod real, cartea e îndreptată către toți creștinii îndemnându-i să nu se sperie de suferințele trecătoare, ci să aibă viziunea lucrurilor ce pot fi zărite doar de ochii iluminați de dumnezeieștile cuvinte ale Domnului.

Apoi a lucrat o seamă de comentarii exegetice, un fel de explicare a Scripturilor. Interpretările sale sunt alegorice, dar pline de miez spiritual. Numai asupra lui Isaia a scris 30 de cărți; asupra lui Ezechiel 25 cărți; asupra Evangheliei după Ioan 22 cărți. Din nefericire, nu toate au ajuns până la noi, căci s-au pierdut în scurgerea vremii.

La vârsta de 64 ani, în prigoana de sub Decius, Origen a fost arestat și aruncat într-o celulă mucegăită și murdară, pus în lanțuri și cu picioarele în butuci. Fiind o persoană atât de marcantă, dușmanii și-au concentrat toate eforturile să-l determine să se lepede de credință. Aceasta ar fi avut o puternică influență supra altora. De aceea, magistratul a primit sarcina să nu-l omoare dintr-odată, ci să-l chinuiască până îl doboară din credință. Astfel, Origen, care din tinerețe dorea martirajul, a fost supus tuturor caznelor, dar nu a fost executat. Cine ar putea ști ce dureri a avut când i s-a pus un guler de fier la gât sau când zile întregi a fost întins pentru desfacerea încheieturilor pe scaunul de tortură? El a fost supus celor mai umilitoare și crude torturi. I s-a aplicat chiar și foc pe coaste. În groaznicele suferințe prin care l-au trecut, Origen a rămas statornic, neclintit în credința sa. În timpul acesta, împăratul prigonitor Decius, împreună cu copiii săi, a fost asasinat, iar Gaius care l-a succedat la domnie, l-a eliberat pe Origen din închisoare. Se spune că s-a retras la Tir și a murit acolo în al șaptezecilea an al vieții sale. Nu se știe dacă moartea sa a fost cauzată de suferințele din timpul torturării sau de altă boală. Oricum, moartea a pus capăt unui lung martiraj.

Origen a fost unul din cei mai prolifici scriitori creștini și unul din cei mai sârguincioși cercetători în aprofundarea sensului Cuvântului Sfânt. În perioada de strălucire a faimei sale, el a fost smerit, iar în perioada de întuneric al suferințelor, el a strălucit în credincioșie față de Domnul său.

Valul de prigoană de sub Decius a fost grozav. Pe un număr restrâns de creștini i-a înfrânt, i-a făcut apostați, iar pe alții nenumărați i-a făcut mai mult ca biruitori prin Acela care i-a iubit. Prigoana a fost scurtă, a durat doar doi ani de zile.

„Ei l-au biruit pe vrăjmașul prin sângele Mielului și prin Cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte”

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUSE KLINKER ( CARAMIDA KLINKER )...Vezi aici!