Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Martirii celui de-al cincilea val Anul 200 d.Cr.

Publicat la 2011-10-15 de Traian

Împăratul Comodus a fost succedat de Pertinax și acesta de Iulian. Fiecare a domnit o perioadă scurtă. După moartea celui din urmă, Sever a devenit împărat.

La puțin timp după urcarea pe tron, Sever s-a îmbolnăvit rău și era să moară, dacă n-ar fi intervenit un medic creștin foarte dibaci. Datorită acestui fapt, el a ajuns să favorizeze pe creștini în general și chiar să permită ca fiul său, Caracula, să fie îngrijit de o doică creștină. Astfel, creștinii au avut o perioadă de liniște, când s-au putut închina lui Dumnezeu fără teama de persecuție.

După o vreme, ura împotriva creștinilor s-a reaprins. Vechile legi au fost puse din nou în vigoare. Temnița, focul, sabia și fiarele sălbatice au început iarăși să facă prăpăd între creștini. Ba chiar și trupurile moarte ale creștinilor erau dezgropate și supuse insultelor și batjocurii. În ciuda persecuției dușmanilor, creștinii s-au înmulțit nespus de mult. Tertulian, care a trăit și în această perioadă, a scris guvernatorului din Cartagena: „Dacă voiești ca și mai departe să continui cu persecuțiile contra creștinilor din Africa, te întreb ce ai de gând să faci cu miile de creștini de toate vârstele și din toate clasele sociale, care se vor prezenta de bună voie înaintea ta și se vor declara creștini? Vei avea destule ruguri și săbii să stingi viața acestora? Numai din Cartagena va trebui să duci la eșafod o zecime din locuitori. Apoi, printre victime, vei afla rudele și prietenii tăi cei mai intimi, persoane distinse ale orașului, bărbați și femei din familii nobile. Dacă nu ți-e milă de noi, fie-ți milă de Cartagena și de provincia cu a cărei guvernare ești încredințat”.

Valul de persecuție a cuprins tot imperiul. Iată câțiva din martirii mai de seamă din această perioadă:

Leonida a fost tatăl vestitului scriitor bisericesc Origen. Pentru că a mărturisit că este creștin a fost prins, torturat și condamnat la moarte. Înainte de execuție, Leonida a primit din partea lui Origen, care pe atunci era băiețandru, o scrisoare cu remarcabilele cuvinte: „Nu cumva, dragă tată, grija pentru noi să te facă să-ți schimbi hotărârea”. La câtva timp Leonida a fost decapitat. Mulți din prietenii lui Origen au suferit martirajul în această vreme. Printre ei au fost doi frați numiți Plutarh și Serenus și alți doi, Heron și Heraclide, care au fost decapitați. O credincioasă numită Rais a primit să i se toarne păcură fierbinte pe cap, iar după aceea i-au dat foc și a fost arsă de vie. La fel au făcut și cu mama ei Marcela.

Potamiena, o soră a martirei Rais, a fost arestată, judecată și condamnată la moarte, ca atâția alții. Basilide, ofițerul însărcinat cu execuția ei, văzând seninătatea și fericirea ei, a devenit creștin. După aceea, când i s-a cerut să depună un jurământ oarecare, el a refuzat spunând că pe idoli nu mai poate jura deoarece e creștin. La început, poporului nu-i venea să creadă, dar curând el le dădu dovada, căci fiind tras în fața judecătorului, el mărturisi din nou. Atunci fu aruncat în închisoare și a doua zi primi să i se taie capul cu sabia.

Irineu, prezbiterul bisericii din Lion, a fost martirizat tot cam prin această vreme. El a fost născut în Grecia și a primit o educație creștină. După martirajul lui Fotinus a fost însărcinat el cu păstorirea bisericii, slujbă pe care a îndeplinit-o până la moarte cu multă abilitate.

În general, se presupune că el ar fi scris suferințele martirilor din Lion. De la el au rămas câteva scrieri.

Luptele între gladiatori sau între prizonierii de război, între sclavi sau criminali cu fiarele sălbatice, era o distracție deosebită pentru locuitorii Romei. Împăratul, care putea să dea mai mult spectacole de acestea, era idolul poporului.

Un circ imens, clădit din piatră, numit Coloseum, s-a început sub Vespasian și s-a terminat sub Titus. Aici aveau să se dea spectacole. Ruinele lui se mai văd și azi. Jos era o arenă, iar de jur împrejur cuștile fiarelor sălbatice, cărora li se dădea drumul în timpul spectacolului. În Coloseum, cei o sută de mii de spectatori ocupau loc pe băncile așezate în formă de amfiteatru, ca toți să poată vedea. Rândul ultim de bănci era la vreo 52 m înălțime. În primele rânduri din fața era loja imperială, unde lua loc împăratul și curtenii săi. Coloseumul avea o lungime de 200 m și o lățime de 170 m. Clădirea era fără acoperiș. Numai în timpul jocurilor din arenă se trăgea sus o perdea de pânză. Se spune că la inaugurarea Coloseumului a fost o serbare de o sută de zile. Pentru acest scop a fost aduse 5.000 de fiare sălbatice din toate părțile, care au fost eliberate din cuști rând pe rând și omorâte în cursul luptelor. În această arenă, foarte mulți urmași ai lui Cristos și-au isprăvit alergarea, înconjurați de un nor așa de mare de martori. Numai sângele lor, ce a îmbibat nisipul arenei, va putea mărturisi în ziua judecății, cât de mare a fost numărul lor. Ori de câte ori se abătea asupra imperiului vreo nenorocire, vina se arunca asupra creștinilor și pe străzile Romei se auzea strigătul mulțimii: „La lei cu creștinii”.

După anul 200 persecuțiile au fost deosebit de crunte în părțile Africii de Nord. Cartagena, oraș în plină înflorire, cu mare belșug de bogății, dar mai mare de păcate și stricăciuni, era un centru al creștinismului. Încă înainte ca Sever să dea decretul imperial de aspră prigonire, proconsolul Saturninus luă el inițiativa și dezlănțui furtuna persecuției. Primul martir al acestui val a fost un sărman sclav de origine punică numit Nimfonius. În anul 200, o seamă de creștini din orășelul Scilita au fost aduși la Cartagena, în fața tribunalului lui Saturninus. Printre ei se aflau și multe femei. Speratus, care a luat cuvânt în numele fraților, prin franchețea și noblețea spiritului său, a căutat să înlăture toate acuzele nedrepte și să arate respectul lor pentru legile lui Dumnezeu și ale împăratului. La cererea proconsulul de a jertfi pe altarul împăratului, au refuzat spunând că ei se roagă pentru împărat, dar nu mai jertfesc idolilor. Când proconsulul a văzut că toți sunt neclintiți în credința lor, le-a dat trei zile termen de gândire, dar creștinii au spus că nu au nevoie de trei zile de gândire, căci nu se schimbă. Sentința de decapitare fu dată și executată imediat. Nu mult după aceasta, persecuția deveni generală și un alt grup de 5 creștini fu aruncat în închisoare. Între aceștia erau și două femei tinere, una se numea Vibia Perpetua, în vârstă de 22 ani din Cartagena și avea un copilaș mic, neînțărcat. Era născută din părinți de seamă. Tata era păgân, mama creștină. Avea o educație aleasă. Nu știm nimic despre soțul ei. Cealaltă tânără se numea Felicita și fiind însărcinată, a născut pe paie în temniță. Ceilalți bărbați se numeau: Revocatus, se pare frate al Felicitei, Saturninus și Secundus. Acesta din urmă, a murit în închisoare, înainte de începerea jocurilor în arenă. Locul lui însă a fost completat de Saturus, un diacon, care a fost absent când s-au făcut arestările și care la înapoiere, s-a prezentat singur, de bună voie la închisoare.

Citind aceasta nu se poate să nu te întrebi: ce l-a făcut să se predea, din moment ce el a fost ferit de arestare? Trebuie să știm însă că cei mai mulți creștini de atunci, considerau martirajul altfel decât noi. Pentru noi, el este o experiență de groază, poate o datorie necesară, pe care este bine dacă o poți evita. Pentru ei, martirajul era o ocazie după care râvneau și o doreau fierbinte, căci ea nu numai că le făcea parte de cea mai înaltă cinste între credincioși, ci prin moarte scăpau de toate suferințele și ajungeau imediat în fericirea eternă. Ce erau acele câteva ore sau minute de suferințe trupești față de slava după moarte, de porțile strălucitoare ale Paradisului, deschise larg și de vocea care-i chema: „Vino, slugă bună!"

Cele două tinere încă nu erau membre ale bisericii creștine, ci doar catecumene, adică urmau învățătura creștină și se pregăteau pentru botez. O mare mângâiere au avut totuși că au putut fi botezate după arestare. Câtă hotărâre de a-L urma pe Cristos! Mă gândesc la atâția care azi au libertatea, dar totuși n-au acest curaj de a-L urma pe Cristos.

Nici ororile închisorii, nici torturile nu au putut schimba hotărârea acestor femei în floarea vârstei. Perpetua mai ales a avut mult de suferit. Prigonitorii, văzând că toate torturile nu au putut-o clinti din credință, au recurs la alte metode mult mai grele pentru inima ei. Într-o zi, au dat voie tatălui ei bătrân să o viziteze în celulă. Acesta i se aruncă la picioare, îi acoperi mâinile cu sărutări și i le scaldă în lacrimi, cerându-i să-i fie milă de perii lui cărunți, să-i fie milă de copilașul ei, care are nevoie de brațele ei și să renunțe la credința creștină. Aceasta a fost cea mai amară picătură în cupa întristărilor ei. Scena aceasta a rănit-o mai adânc decât toate instrumentele de tortură. Dar a rămas tare. Ea se plecă asupra bătrânului, răspunse cu plâns la plânsul lui, apoi îi zise: „Mă doare, plâng pe capul alb al tatălui meu, gem, fiindcă el e singurul din familia noastră, care nu se bucură de moartea mea. Știi că noi nu mai suntem ai noștri. Noi suntem în mâinile lui Dumnezeu”.

Când privești la grelele torturi fizice și psihice pe de o parte și la slăbiciunile omenești pe de altă parte, te întrebi cum de au putut suporta toate? Imaginea redată de Bunyan în „Călătoria Creștinului" cu focul pe care dușmanul căuta să-l stingă, dar nu putea căci cineva, din dosul gardului, turna mereu ulei în foc, dezvăluie un mare secret al credincioșiei. Pe drept cuvânt ei puteau cânta:

„Când sunt aproape să cad
În lumea aceasta rea,
Puterea Ta-mi dai s-o văd,
Care mă va ținea”.

Așa s-a petrecut cu Cristos Domnul în Ghetsemani, când un înger a venit să-L întărească. Lui Ștefan, în grozavele clipe, când pământul nu-l mai voia, i s-a deschis cerul. Tot așa și Perpetua înainte de moarte a fost întărită. Într-o viziune, Perpetua a văzut înaintea ei o mare scară strălucitoare de la pământ la cer. De o parte și de-alta se aflau numai instrumente de tortură și un dragon înspăimântător păzea primele trepte ale scării. Ea izbi capul dragonului și alergă pe treptele scării până ce ajunse sus. Acolo o aștepta Păstorul cel bun. Cu altă ocazie, l-a văzut pe diaconul Pomponius, mort nu cu mult înainte, apropiindu-se de ușa închisorii și zicându-i: „Vino, noi te așteptăm”. „El mă luă de mână - adaugă ea - și începurăm să urcăm pe cărări prăpăstioase și cu torturi”.

După câteva zile, toți fură duși în fața judecății. Judecătorul o rugă să jertfească în cinstea împăratului, arătând prin aceasta milă față de perii cărunți ai tatălui și de copilașul ei. Dar ea răspunse: „Nu voi face aceasta”. Procurorul o întrebă „Ești creștină?" și ea răspunse: „Da, sunt creștină”. Sentința fu dată să fie aruncați fiarelor sălbatice. Astfel la festivalurile ce au avut loc în onoarea tinerei Geta Cesar, grupul de condamnați a fost dus în Amfiteatru spre a se lupta cu fiarele sălbatice în fața mulțimii înfuriate. Felicita, înainte de a fi introdusă în circ, dădu dovadă de eroism. La cuvintele temnicerului că durerile nașterii agravate de ororile închisorii au fost o nimica față de chinurile ce le va îndura în circ, ea răspunse: „Aici am suferit eu, dar acolo altul va suferi pentru mine, căci eu pentru El sufăr”.

Iată descrierea martirajului lor, prescurtată puțin, dată în cuvintele lui Tertulian: „Ziua victoriei lor se luminase și ele au mers de la închisoare la amfiteatru, voioase și cu înfățișarea senină, ca la o adunare. Pentru tinerele femei, diavolul a pregătit o vacă foarte sălbatică. Perpetua a fost condusă întâi. Ea a fost apucată în coarne și aruncată, căzând în șale. Când și-a văzut tunica ruptă, a tras-o peste ea, ca pe un văl, mai de grabă din băgarea de seamă a modestiei, decât de suferință. Apoi se sculă și văzând-o pe Felicita zdrobită, îi întinse mâna și o ridică în sus. Brutalitatea poporului fiind potolită, ele au fost chemate la poartă. Dar poporul strigând să fie aduse din nou, ele mai întâi s-au sărutat una pe alta, ca să-și isprăvească martirajul cu o sărutare a păcii. Cealaltă, într-adevăr nemișcată și în tăcere, a primit o lovitură de sabie. Perpetua însă, fiind lovită printre coaste, a strigat cu putere și însăși ea a pus mâna dreaptă nehotărâtă a tânărului gladiator la gâtul ei”.

Astfel au avut ocazia să-și arate iubirea lor pentru Cel ce întâi le-a iubit. Nici crudele torturi, nici cea mai sfântă legătură a familiei nu le-a putut despărți de Mântuitorul lor.

Tertulian în cartea sa „Ad martires" îi îndemna stăruitor pe „fericiții martiri" să-și umple mintea cu gânduri despre lucrurile de sus și atunci temnița și condițiile grele de acolo vor fi de neînsemnată importanță; ba mai mult, le vor socoti câștig.

„De aceea, fericiților, vă puteți socoti ca fiind mutați de la o închisoare - putem spune - la un loc în siguranță. Că ea e plină de întuneric, dar voi sunteți lumină; ea are legături, dar Dumnezeu v-a făcut slobozi; acolo este miros greu, duhoare, dar voi sunteți o mireasmă plăcută. Judecătorul vă anchetează zilnic, dar voi îi veți judeca până și pe judecători. Acolo poate fi tristețe pentru cei ce caută bucuriile lumii. Creștinul însă a renunțat la lume încă înainte de a fi la închisoare. În închisoare, el nu a renunțat decât la o altă închisoare. Nu are importanță unde ești în lume, tu care nu ești al ei. Și dacă tu ai pierdut unele bunuri ale vieții, trebuie să știi că aceasta este calea urmașilor: să suferi pierderi prezente pentru ca câștigurile după aceea să poată fi mult mai mari...”.

„Să nu o mai numim închisoare, ci mai de grabă loc de retragere. Deși trupul este închis, carnea este întemnițată, duhului însă toate lucrurile îi sunt deschise. În duh putem hoinări peste tot. În duh poți umbla fără să ai înainte-ți cărări întunecoase sau coloane masive, ci calea care duce la Dumnezeu. De câte ori pașii vă sunt în duh, de tot atâtea ori nu veți fi în lanțuri. Unde îți este inima, acolo îți este comoara”.

Poate adeseori ne-am gândit care a fost starea creștinilor întemnițați, cum se simțeau, ce gândeau, cum își petreceau ultimele zile, cum așteptau ei moartea? Iată mai jos o parte din jurnalul scris de Perpetua în închisoare, de la arestare până în ziua dinaintea execuției.

„Încă pe când eram sub supraveghere, tatăl meu a încercat să mă convingă, ca pentru dragostea sa față de mine, să renunț la mărturisirea pe care mi-am propus-o. Dar i-am spus: „Tată, vezi unealta aceea acolo?" „Da", mi-a răspuns. „Poți să o numești altfel decât sapă?" -„Nu", zise el. „Tot așa nici eu nu mă pot numi altfel decât ceea ce sunt, o creștină”. Atunci tatăl meu, iritat de vorbele mele, s-a repezit la mine de parcă ar fi vrut să-mi scoată ochii. Dar a țipat numai și a plecat biruit, depărtându-se cu argumentele sale diavolești. Apoi, în timp ce a fost plecat de acasă pentru câteva zile, eu am mulțumit Domnului și absența lui a devenit un izvor de mângâiere pentru mine. În acest timp, am fost botezată. Și eu am fost inspirată de Duhul Sfânt să nu cer altceva la botez decât să pot suferi cu răbdare”.

„După câteva zile am fost aruncată în temniță, eu m-am speriat foarte mult. Ce zi grozavă! Niciodată nu am văzut un așa întuneric și o căldură așa înăbușitoare. Temnița era tixită cu o mulțime de popor, cei mai mulți pe baza acuzațiilor false ale soldaților. Afară de toate acestea, eu eram amărâtă din cauza copilașului meu. Atunci Terțius și Pomponius, binecuvântată diaconi care ne-au servit, au aranjat plătind daruri, ca să fim transferate într-o celulă mai ușoară a închisorii. Atunci am fost scoși și serviți după dorință. Eu mi-am alăptat copilul, care era slăbit de foame. Am vorbit cu mama. Mi-am îmbucurat fratele. Le-am încredințat lor copilașul. Dar am fost măcinată de durere, văzându-i pe ei întristați din pricina mea. Această îngrijorare am suferit-o multe zile. Dar am obținut o îngăduință să rămână copilașul cu mine în închisoare. Atunci m-am întărit și am scăpat de necaz și de îngrijorarea cu privire la copil. Și iată, temnița a devenit palat pentru mine, așa preferam să fiu acolo mai bine decât oriunde altundeva. „Atunci fratele meu mi-a zis: „Scumpa mea soră, tu te afli deja într-o stare înaltă, așa că poți cere o viziune ca să ști dacă vei isprăvi în pătimire sau vei scăpa”. Și eu care știam că am privilegiul să vorbesc cu Domnul, a cărui bunătate am găsit-o așa de mare, cu îndrăzneală i-am promis zicându-i: „Mâine îți voi spune”. Astfel am cerut și iată ce mi s-a arătat. Am văzut o scară de aramă, de o înălțime nemaipomenită, a cărei vârf atingea cerul, dar atât de îngustă de se putea urca numai unul câte unul. Și pe fiecare parte a scării se aflau fixate săbii, sulițe, cârlige, cuțite și piroane de toate felurile, așa că dacă cineva urca nepăsător, fără să bage de seamă, ar fi fost rupt în bucăți și carnea i-ar fi rămas lipită acolo”.

„La picioarele scării era un balaur nespus de mare așteptând pe acei care ar fi vrut să urce și îngrozindu-i, astfel ca să nu îndrăznească să se suie. Dar Saturus s-a suit, căci el s-a predat de bună voie în numărul nostru, nefiind prezent când noi am fost arestați. Când el a ajuns la vârful scării, s-a întors și a zis: „Perpetua, eu te aștept, dar fii cu grijă să nu te lovească balaurul”. Și eu i-am răspuns: „În Numele Domnului Isus Cristos, el nu mă va răni. Și ca și cum balaurul ar fi vrut să mă sperie, el și-a arătat capul la piciorul scării și eu cum am pus piciorul pe treapta întâi, i-am strivit capul. Și m-am urcat și am văzut o foarte mare grădină, iar în mijlocul grădinii un om de statură nespus de înaltă, cu părul alb, îmbrăcat în haine de păstor care mulgea oile. Și multe mii de suflete stăteau împrejurul lui, îmbrăcați în haine albe. Și ridicându-și capul m-a zărit și mi-a zis: „Bine ai venit, fiica mea”. M-a chemat și cum mulgea, el mi-a dat o turtă de brânză, iar eu am primit-o și am mâncat-o și toți cei ce stăteau împrejur au zis „Amin!" La sunetul vocilor lor, m-am deșteptat cu un gust de dulceață în gura mea, pe care nu-l pot descrie. Și am istorisit viziunea fratelui meu și am înțeles că asta înseamnă pătimire, suferință pentru mine, iar din acel timp ani încetat de a mai avea vreo nădejde în viața aceasta”.

„După câteva zile am auzit că vom fi interogați. Tatăl meu sosise din lunga sa călătorie. Sleit de oboseală, a venit la mine și m-a îndemnat să mă las de mărturisirea mea, zicând: „Ai milă, fiica mea, de perii mei cărunți, ai milă de tatăl tău, dacă într-adevăr sunt vrednic să mă numești tată. Adu-ți aminte că cu aceste mâini te-am adus până la această floare a vârstei și te-am preferat pe tine mai mult decât pe ceilalți frați ai tăi. Nu mă face de rușine în fața oamenilor. Ține seama de sora mamei tale, ține seama de fiul tău care nu va putea trăi fără tine. Dă la o parte curajul și nu ne împinge pe toți la distrugere, căci nimeni din noi nu va mai putea vorbi liber, dacă vreo nenorocire ar veni peste tine”.

„Așa mi-a vorbit tatăl meu în dragostea sa, sărutându-mi mâinile și aruncându-se la picioarele mele... Și eu m-am întristat de starea tatălui meu, că el singur din familia mea nu se bucură de suferințele mele. Și eu l-am mângâiat zicându-i: „La judecata tribunalului se va întâmpla ceea ce va vrea Dumnezeu, căci fii sigur că noi nu suntem în puterea noastră, ci în a lui Dumnezeu”. Și el a plecat amărât”.

„Într-o altă zi, în timp ce eram la prânz, am fost luați dintr-odată și zoriți să mergem la interogatoriu. Și când am ajuns în piață, deodată s-a dat vestea prin împrejurimi și o mare mulțime a început să vină alergând. Când am ajuns la locul unde era tribunalul, alții erau cercetați și au mărturisit. Când era să fiu eu anchetată, a sosit tata cu copilașul meu și arătând spre mine, zise cu o voce rugătoare: „Sacrifică, din milă pentru copilaș!" Atunci Hilarianus, procuratorul, care tocmai primi puterea vieții și a morții în locul proconsulului Minucius Timinianus, ce murise, a zis: „Cruță perii albi ai tatălui, cruță copilăria băiețelului tău și adu jertfe în cinstea împăraților”. Și eu i-am răspuns: „Nu voi aduce jertfe”. Hilarianus zise: „Ești creștină?" Și eu am răspuns: „Da, sunt creștină”.

„Când tata s-a lăsat de încercările lui de a mă abate de la credință, Hilarianus a poruncit să-l scoată afară și să-l bată cu vergile. Și asta m-a întristat de parcă eu aș fi fost bătută, căci îmi era milă de bătrânețea lui nenorocită”.

„Atunci procuratorul ne-a condamnat pe toți să fim aruncați pradă fiarelor sălbatice și cu bucurie am mers la închisoare. Cum copilașul meu a fost alăptat la pieptul meu și s-a obișnuit să stea cu mine în temniță, am trimis pe diaconul Pomponius la tatăl meu să-i ceară copilașul. Dar el a refuzat să-l dea. Totuși, așa a rânduit Dumnezeu, copilașul de atunci nu a mai dorit să fie alăptat și nici eu nu am mai avut necaz cu pieptul, probabil ca să nu sufăr din cauza îngrijorării pentru copilaș și a durerilor de piept”.

„După câteva zile, Pudens, un soldat care era însărcinat cu paza temniței, a început să țină seama cu multă grijă de noi, înțelegând că marea putere a lui Dumnezeu era în noi. El a îngăduit ca mai mulți frați să ne vadă, astfel că și noi și ei, toți am fost înviorați. Și când ziua execuției s-a apropiat, tatăl meu a venit îmbrăcat de jale și a început să își smulgă barba și să se arunce pe jos și zăcând pe fața sa, a început să-și reproșeze bătrânețea cu așa cuvinte și acuzări încât desperarea sa ar fi mișcat pe orice făptură. Și m-am amărât pentru bătrânețea lui nefericită”.

„Cu o zi înainte de a fi duși să ne luptăm cu fiarele, am văzut în viziune pe diaconul Pomponius că a venit la poarta temniței și a bătut cu tărie. Eu m-am dus și i-am deschis. El era îmbrăcat în haine strălucitoare, avea mijlocul încins, în picioare avea sandale cu multe culori și mi-a zis: „Perpetua, noi te așteptăm, vino!" și mi-a întins mână; și noi am început să mergem prin locuri prăpăstioase și cu torturi, cu greu am ajuns la amfiteatru. El mi-a zis, conducându-mă în mijlocul arenei: „Nu te teme, eu sunt cu tine aici și voi împărtăși lupta ta”. Și iată am văzut o mare mulțime privind cu nesaț la spectacol. Și știind că am fost condamnată să fiu aruncată fiarelor sălbatice, m-am mirat că nu li se dă drumul asupra mea. Atunci veni împotriva mea un egiptean, grozav la înfățișare, cu apărătorii lui, să lupte cu mine. Tot atunci apăru un tânăr foarte senin la înfățișare, strălucind de frumusețe și cu el alți tineri frumoși. Ei veniră spre mine să mă ajute și să mă susțină. Și eu am fost despoiată și am devenit bărbat și ajutoarele mele începură să mă frece cu ulei, cum este obiceiul după lupte. Pe de-altă parte am zărit pe egiptean prăbușindu-se în țărână. Apoi, veni un om de o înălțime uimitoare ce întrecea vârful amfiteatrului. El purta o tunică desfăcută și o haină de purpură cu două banderole peste mijlocul pieptului. El, de asemenea, avea sandale cu multe culori de aur și argint și avea un toiag ca de judecător sau instructor de gladiatori și o ramură cu mere de aur. El a poruncit să se facă liniște și a zis: „Dacă acest egiptean va birui pe această femeie, o va omorî cu sabia lui; dar dacă ea îl va birui pe el, ea va primi această ramură. Atunci el s-a retras și noi am înaintat unul împotriva celuilalt ca să dăm lupta. Și când adversarul a vrut să mă apuce de picioare, i-am dat o lovitură în față cu piciorul. Și iată eu am fost ridicată în aer și am început să-l lovesc ca și cum nu aș mai fi călcat pe pământ. Dar văzând că nu l-am rănit încă, mi-am încleștat mâinile și i-am izbit capul de pământ, apoi l-am călcat pe cap. Atunci, toată mulțimea a început să strige, iar susținătorii mei să chiuie. Și venind la judecător, am primit ramura și m-a sărutat zicându-mi: „Fiică, pacea fie cu tine”. Și noi ani început să mergem, cu aplauze, spre așa numita Poartă a Vieții. Atunci m-am trezit și am priceput că lupta mea avea să fie nu cu fiarele, ci cu diavolul. Și am știut că îl voi birui. Aceste lucruri le-am scris până în ziua dinaintea execuției. Ceea ce se va petrece în amfiteatru să le scrie cine o vrea”.

Aici se încheie jurnalul.

În ziua când Perpetua și Felicita au fost date morții, alți trei tineri creștini au fost aduși în arenă. Numele lor este: Satur, Saturnius și Secundulus. Când le-a sosit rândul, au fost introduși înăuntru și siliți să fugă printre oamenii ce aveau în grijă fiarele sălbatice. Aceștia erau înșiruiți pe două rânduri și creștinii, cum fugeau printre ei, erau loviți și zdrobiți. După aceea au dat drumul tigrilor, care i-au sfâșiat în bucăți.

Speratus și alți doisprezece creștini au fost decapitați în Galia. Aceeași soartă a avut-o și Androclus. Prezbiterul din Antiohia, Asclepiades, a suferit multe torturi, dar viața i-a fost cruțată. Cecilia, o tânără creștină dintr-o bună familie din Roma, căsătorită cu un tânăr nobil Valerian, a stăruit ca el să devină creștin. După convertirea soțului, a urmat convertirea fratelui său numit Tiburtiu. Vestea despre convertirea lor s-a aflat numaidecât și au avut de îndurat toată asprimea legilor. Cum făceau parte din societatea de seamă a Romei, prefectul cetății a fost foarte furios și i-a condamnat să fie decapitați. Ofițerul care i-a condus la execuție s-a convertit și el și a suferit aceeași moarte. Martirajul lor se află redat mai pe larg și în românește în cartea „Sfintele amintiri", de Mihail Sadoveanu.

Fiindcă ea a contribuit la convertirea celor doi, Ceciliei i-au aplicat un tratament și mai aspru. Ea a fost așezată într-o baie cu apă fiartă, iar după aceea o sabie a pus capăt suferințelor, despărțindu-i capul de trup. Aceasta s-a petrecut în anul 222 d.Cr.

Calist, prezbiterul Romei, a fost martirizat, dar nu avem amănunte. Aceeași soartă a împărtășit-o și urmașul său la slujbă, Urban. Un băiat de vreo cincisprezece ani numit Agapetus din Praeneste, Italia, fiindcă a refuzat să jertfească zeilor, a fost bătut crunt, iar după aceea i-au tăiat capul cu sabia. Antiohus, ofițerul care supraveghea execuția

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...APARATE VULCANIZARE, AEROTERME, MASINI DE SPALAT...Vezi aici!