Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Tertulian apărător neînfricat

Publicat la 2011-10-15 de Traian

Quintus Septimius Florens Tertulianus a fost cel mai mare scriitor creștin din Africa. El s-a născut în anul 160 d.Cr. Era fiul unui centurion păgân. A studiat filozofia, literatura, retorica, medicina și îndeosebi dreptul. El s-a distins ca avocat și orator în Cartagena, Africa de Nord. După cum mărturisește el însuși, în tinerețe a trăit o viață dezordonată.

Curajul dovedit de martirii creștini - spune Eusebiu - a impresionat așa de mult pe tânărul Tertulian, încât a devenit creștin. În calitatea sa de avocat, a asistat desigur la judecarea creștinilor, și faptul că în cele mai cumplite chinuri, ei preferau mai degrabă să renunțe la viață, decât la învățătura lor scumpă, l-au zguduit pe Tertulian. Cu toate că și-a dat seama de cele ce avea să înfrunte, el a părăsit păgânismul prin anul 195 și a apucat calea crucii.

Prea puțin s-au gândit cei ce mureau pentru Cristos că seninătatea feței lor și adânca lor dragoste față de Domnul poate ridica din rândul privitorilor pe unul din bărbații cei mai de seamă ai Cartagenei, determinându-l să-și dedice viața sa lui Cristos. Dar el a cunoscut această experiență și a fost gata s-o spună chiar și guvernatorilor în nemuritoarele cuvinte: „Ne facem chiar mai numeroși ori de câte ori suntem secerați de voi; sămânța este chiar sângele creștinilor”.

Nu după multă vreme de la convertirea sa, prin anul 200, este ales prezbiterul bisericii - prezbiter eclesiae - în Cartagena. El cunoștea cele patru evanghelii și le afirmă în mod accentuat autoritatea lor, spunând că sunt scrise de apostoli și de tovarășii lor. El ne informează cum biserica creștină încă de timpuriu a știut să facă deosebire între scrierile autentic inspirate și între cele false. Dă un caz cum un prezbiter, care a scris o lucrare în numele lui Pavel: „Acta Pauli et Teclae", mărturisindu-și vina, a fost pedepsit de biserică cu înlăturarea sa din slujbă. La fel cunoștea Faptele apostolilor,1 Petru, 1 Ioan, cele 13 epistole ale lui Pavel și Apocalipsa. Deci, cunoștea 21 din 27 cărți ale Noului Testament.

El a fost un creștin puritan în convingeri și în practică. E adevărat că uneori a pus accentul prea mare pe fapte meritorii, pe celibat și milostenii. De altfel, în biserică deja începuseră unele devieri de la simplitatea Evangheliei, în unele locuri începuseră să boteze copiii. El s-a opus acestei abateri și astfel - spune Neander - biserica din Africa de Nord a susținut vechea practică.

Alte abateri au fost: ierarhia bisericească, monahismul și rugăciunile pentru morți. Încă de prin anul 169 d.Cr. a început să se arate dorința unora de a domina, ideea de papalitate. Episcopul Victor al Romei a rupt relațiile frățești cu bisericile din Asia Mică, pentru că acestea au refuzat să sărbătorească Paștele la data fixată de el. Monahismul era în floare și un spirit lumesc a început să se arate în biserică datorită faptului că unii fiind botezați de mici copii, nu aveau nașterea din nou și trăiau în felul lumesc.

În anul 202, pe când era în vârstă de 45 ani, din cauza firii sale neîngăduitoare, el trece la Montanism, o sectă, care după spusele lui Vedder, nu a fost o sectă nouă, ci din contră era o reacție a vechii biserici primitive la tendința învederată de a se asemăna cu lumea în organizare și în comportare. Montanus, conducătorul sectei, nu voia să facă reforme noi, ci să readucă viața de sfințenie și să întărească disciplina bisericească, slăbită în multe locuri. Această grupare cerea ca membrii bisericii să fie numai cei născuți din nou, deci o întoarcere la principiul Noului Testament. Ei se numeau creștini spirituali sau duhovnicești, în contrast cu ceilalți pe care îi numeau creștini firești. Din cauza că Tertulian a îmbrățișat ideile montaniste, biserica ortodoxă nu-l numără printre așa numiții părinți bisericești, ci doar ca scriitor bisericesc.

El avea un temperament de luptător neînfricat. Prin scrierile sale, el a adus mari servicii cauzei creștinilor. El a luptat pe mai multe fronturi. Pe de o parte, i-a apărat pe creștini prin scrieri către guvernatorii provinciilor romane, pe de altă parte, a combătut cu multă râvnă și pricepere pe păgâni și pe eretici, atacând fără cruțare orice rău văzut printre creștini. Se cunosc de la el peste 30 de scrieri.

Din punct de vedere al conținutului, scrierile lui se împart în trei categorii: 1) scrieri cu caracter apologetic și polemic, care se referă la relațiile dintre creștini și păgâni; 2) scrieri de educație morală și religioasă a creștinilor; 3) scrieri cu caracter polemico-dogmatic, îndreptate împotriva diferitelor erezii și a iudeilor.

Cea mai de seamă scriere din prima categorie și chiar din toate scrierile lui, o adevărată operă, este Apologeticum, o apărare adresată guvernatorilor provinciilor romane. Lucrarea are 50 de capitole și se poate împărți în trei diviziuni principale: prefață, cuprins și epilog.

În prefață (cap. 1-6), el arată motivele care l-au determinat să scrie această apărare. „Creștinii - zice el - sunt condamnați fără nici o cercetare, numai la auzul numelui de „creștin". Adevărul - pe care el personificându-l îl face apărătorul creștinilor - nu are voie să rostească nici un cuvânt de apărare. Așa stând lucrurile, trebuie cel puțin pe calea scrisului să ajungă adevărul la guvernatorii provinciilor (cap. 1-3), apoi discută natura legilor pe baza cărora sunt condamnați creștinii (cap. 4-6).

În partea a doua, Tertulian combate toate acuzațiile, împărțindu-le în două categorii: crime ascunse sau secrete și crime pe față. În primul rând, creștinii erau învinuiți de unele crime secrete (cap. 7-9), ce s-ar săvârși odată cu tainele lor religioase. El arată că romanii cred așa ceva, pentru că ei înșiși săvârșesc adevărate crime la misterele cultului lor. Apoi creștinii erau acuzați de unele crime religioase, de sacrilegii pentru că nu adorau zeii păgâni și de crime contra împăratului pentru că nu sacrificau împăratului (cap. 10-38). Discutarea acestor crime săvârșite pe față constituie miezul apologiei.

De exemplu la învinuirea de ateism, el acceptă învinuirea și spune că da, creștinii nu cred în zei. Dar arată că zeii nu sunt Dumnezeu. Creștinii îl servesc și-L adoră pe adevăratul Dumnezeu, dar tocmai ei, păgânii, sunt cei ce își blestemă zeii, râd de ei în legende, îi scot la vânzare pe piață. Deci, lor li se potrivește acuza aceasta.

Tertulian, omul cu o logică ascuțită, cu cunoștințe juridice bogate, cu spirit înalt de dreptate față de frații săi de credință și cu un adânc devotament față de Dumnezeul său, a luat cauza creștinilor în mâinile sale și a întocmit pledoaria aceasta.

În cap. 39-45, el se ocupă de mesele comune ale creștinilor, numite agape; arată că nu creștinii sunt de vină pentru calamitățile ce se abat asupra imperiului și precizează că ei iau parte la tot ce e bun cerut de societate.

În epilog, Tertulian dovedește că creștinismul nu este o filozofie, ci este urmarea unei revelații divine.

Apologia sa se deosebește de toate celelalte apologii prin documentația juridică și politică. El discută acuzele aduse creștinilor de către păgâni și apoi, printr-o întorsătură caracteristică spiritului său, răstoarnă aceste acuze peste capetele acuzatorilor, arătând că tocmai ei sunt cei vinovați. Iată câteva pasaje din ea de toată frumusețea:

„Adevărul nu se roagă de nimic în sprijinul cauzei sale, ca unul care își cunoaște menirea sa în lume. El știe că își duce viața pe acest pământ ca un adevărat străin, că este amenințat să-și afle la fiecare pas dușmani printre străini și că familia, locuința, speranța, răsplata și buna sa cinstire se află numai în cer. Aici pe pământ, nu cere decât un singur lucru: să nu fie condamnat mai înainte să fi fost cunoscut" (Apologeticum 1:3).

El condamnă ușurința judecătorilor, care fără să cerceteze cu de-amănuntul, fără să cunoască bine fondul, pronunță osânde grave împotriva creștinilor. El zice: „Mărturie a necunoașterii voastre, care în timp ce scuză nedreptatea, o osândește de fapt, stă în împrejurarea că toți care mai înainte ne urau, pentru că nu cunoșteau ce anume este acel lucru pe care îl urau, îndată ce încep a cunoaște, încetează și ura lor. Aceștia se fac creștini fără îndoială, în urma celor aflate și încep a urî ceea ce ei făcuseră mai înainte și a mărturisi de acum pe față tocmai ce urâseră, și numărul acestora este pe atât de mare, pe cât ne este și învinuirea" (1:6).

Cât de răspândit ajunsese creștinismul pe vremea lui Tertulian, se constată din cuvintele: „Se strigă împotriva noastră că cetatea este ca și stăpânită de noi; că pe ogoare, în fortărețe, pe insule, pretutindeni predomină creștinii; se întristează, ca de o mare nenorocire, că oricare ar fi sexul, vârsta, starea socială sau rangul, trec de partea acestui nume (de creștin). Sau într-un alt pasaj: „Suntem de ieri, și totuși am ajuns să umplem pământul și toate ale voastre, orașele, insulele, municipiile, consfătuirile voastre intime, tribunele, adunările poporului, palatul, senatul, forul; numai templele vi le-am lăsat" (1:7; 37:4).

Această răspândire ar fi trebuit să-i facă pe conducători să gândească puțin. El zice: „Și cu toate acestea, nici chiar împrejurarea aceasta nu-i face să-și îndrepte mintea spre existența unui oarecare bun ascuns. Nici gând să fie mai drepți în bănuiala lor. Nu le place a cerceta mai de aproape. Le place a nu cunoaște, pe când alții se bucură că au cunoscut" (1:8).

La fel acceptarea cu bucurie a osândei ar trebui să le dea de gândit. „Cei răi, intenționat caută să stea în umbră, se feresc de a ieși la iveală, tremură când sunt învinuiți, nu mărturisesc cu ușurință nici chiar atunci când sunt supuși torturilor; fără îndoială, se întristează când sunt osândiți. Dar de ce nu face creștinul la fel? Nimeni nu se rușinează, nimănui nu-i pare rău, afară numai că n-a fost mai înainte creștin. Este pârât, se fălește; este acuzat, nu se dă în lături; este cercetat, mărturisește de la sine cu voie bună; de este osândit, mulțumește. Ce fel de rău este acesta, care nu are nici una din caracteristicile firești ale răului: teama, rușinea, prefăcătoria, căința, jeluirea? Ce fel de rău este acesta, când cel învinuit se bucură? Pentru el, învinuirea este ceva de dorit și osânda este fericire curată. N-ai putea s-o numești nebunie, tu care ți-ai pus în minte să n-o cunoști?" (1:11-13).

Apoi ironizează anchetele lor și folosirea torturilor pentru stoarcerea mărturisirilor de la creștini. „Zilnic suntem spionați, zilnic suntem trădați" (7:4). „Strigă omul în gura mare „Sunt creștin!" Ce este, el spune. Tu voiești să auzi ce nu este. Voi, care sunteți puși să stoarceți, prin chinuri, adevărul, de la creștini vă străduiți să stoarceți minciuna. „Asta sunt ce mă întrebi dacă sunt, zice creștinul. De ce mă chinuiești în disprețul legilor? Mărturisesc de bună voie și totuși mă chinuiești; ce-ai face dacă aș tăgădui?" Desigur, altora care ar tăgădui nu le-ați da așa ușor crezare; pe noi, dacă ar fi să tăgăduim, ne-ați crede îndată. Pe creștin îl socotiți vinovat de toate nelegiuirile... și pe el îl constrângeți să tăgăduiască, ca să-l achitați de orice pedeapsă, de care n-ați putea să-l achitați, dacă n-ar tăgădui. Aceasta înseamnă ca vă abateți de la lege. Voiți să tăgăduiască că este vinovat, ca să-l declarați nevinovat, și aceasta fără voia lui, fără vreo vină despre trecut" (2:13-16).

Despre neparticiparea creștinilor la plăcerile și la distracțiile lor, Tertulian spune: „Cât despre spectacolele voastre, ne lipsim ușor de ele, la fel cum ne lipsim și de originile lor, despre care știm că au fost plănuite din superstiție, cum nu luăm parte nici chiar la lucrurile din care își trag începutul. Nu aveți nimic de zis cu privire la nebunia din circ, la imoralitatea din teatru, la cruzimile din arene, la deșertăciunea din localurile unde se exersează luptătorii înainte de lupte. Epicurienilor li s-a îngăduit să stabilească chiar o realitate a plăcerii, adică egalitatea sufletelor; în ce vă jignim dacă și noi ne făurim alte plăceri? Dacă, la urma urmei nu știm să ne desfătăm, este paguba noastră, dacă cumva este așa, iar nu a voastră. Dar - ziceți voi - ne lepădăm de ceea ce vouă vă place. Nici pe voi însă nu vă desfătează plăcerile noastre" (38:4, 5).

Faptul că creștinii erau învinuiți de toate relele și calamitățile ce se abăteau asupra imperiului roman, reiese din cuvintele: „Dacă Tibrul se revarsă peste malurile sale, dacă Nilul nu adapă ogoarele, dacă norii refuză să plouă, dacă pământul se cutremură, dacă bântuie foametea și molima, întotdeauna strigătul este: „La lei cu creștinii!"

În ce privește statornicia creștinilor, Tertulian are cuvinte de toată frumusețea. El spune: „Arși cu vreascuri, legați la jumătatea unui stâlp, aceasta este înfățișarea biruinței noastre; aceasta este haina împodobită a victoriei noastre; pe un astfel de podium ne sărbătorim noi biruința" (50:3).

Iar despre zădărnicia și rezultatul invers al prigoanei, el spune: „Puteți să ne chinuiți, să ne țintuiți pe cruce, să ne condamnați, să ne striviți... toate vor fi de prisos. Dimpotrivă, va fi un îndemn în plus pentru credința noastră. Ne facem chiar mai numeroși, ori de câte ori suntem secerați de martirajul vostru; sămânța este chiar sângele creștinilor" (50:12-13).

Apologia lui Tertulian este o lucrare literară excelentă. Antitezele ei sunt mărețe: „Murim, dar învingem”. „Voi ne osândiți, Dumnezeu ne dă mântuire”.

Alte lucrări ale lui Tertulian sunt: „De testimonio animae" sau „Despre mărturia sufletului”, „De oratione" (Despre rugăciune), carte care explică rugăciunea „Tatăl nostru”. „De paenitentia" (Despre pocăință) are 12 capitole, în prima parte, el tratează pocăința dinainte de botez (cap. 1-6) iar în a doua parte, pocăința după botez (cap. 7-12). „Ad martires" este o lucrare în 5 capitole, prin care mângâie pe cei ce erau aruncați în închisori și amenințați cu moartea. De altfel, zice el, lumea aceasta e o închisoare pentru suflet și numai atunci se eliberează, când părăsește corpul. Faptul că sunt amenințați cu moartea nu trebuie să-i înspăimânte, ci din contră să-i bucure, căci ajung mai repede în fața Adevărului etern, care este Dumnezeu. În „De fuga in persecutione", el combate părerea unora că ar fi îngăduit ca cineva să scape de persecuții prin fugă. Lucrarea cuprinde 14 capitole. În scrierea sa, „De spectaculis", el combate spectacolele și îndemnă pe creștini să se ferească de teatre și circuri. „De idolatria" este o scriere în care arată că slujirea la idoli este cauza tuturor viciilor. Mai are scrieri referitoare la botez, superstiții, trup și suflet, înviere, monogamie și scrieri de combatere.

Talentul lui de scriitor, pus în slujba lui Dumnezeu, a adus multe binecuvântări creștinilor. Data morții nu se cunoaște în mod precis. Se știe că a trăit până la adânci bătrânețe. Unii presupun că a murit în anul 250 d.Cr.
 sursa. theophilos

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUCATOR CONFECTII BARBATI...Vezi aici!