Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Martirii celui de-al patrulea val anul 163 d.Cr

Publicat la 2011-10-14 de Traian

Antonius Pius, care a urmat la tron după Adrian, s-a distins prin bunătatea sa. El a fost denumit de popor „Părintele virtuților”. Imediat după urcarea pe tron, el a dat un edict care sfârșește cu cuvintele: „Dacă cineva va neliniști sau necăji pe creștini, fără să aibă altă cauză decât credința lor, creștinii să fie puși în libertate, iar acuzatorii lor să fie pedepsiți”.

Aceasta a oprit cu totul valul de prigoană pornit sub Traian. Nimeni nu mai îndrăznea să-i acuze pe creștini căci ajungea el la închisoare. În această perioadă, Biserica a crescut și s-a întărit tot mai mult.

Dar regula că după vreme bună, vine și vreme rea, s-a adeverit și în istoria creștinilor. Antonius Pius a fost urmat la tron de Marcu Aureliu. Cu toate că el a fost un împărat bun, în timpul domniei sale, a început una din cele mai crâncene persecuții. Nu este sigur dacă el a dat poruncă să fie prigoniți creștinii și nici dacă a tolerat așa ceva. Totuși, mii de creștini au fost martirizați. El fie că n-a știut - ceea ce greu se poate concepe - fie că a fost indiferent față de suferințele creștinilor. Persecuția a fost însă deosebit de grea în Asia și în Galia.

Atât de oribile erau torturile, încât mulți din spectatori se înfiorau de groază privind, și erau înmărmuriți de curajul celor ce sufereau. Unii martiri erau forțați să treacă cu picioarele - deja toate răni - peste spini, cuie sau bucăți de scoici ascuțite. Alții erau biciuiți până ce li se despuia carnea și le atârnau nervii, venele și tendoanele. După ce sufereau cele mai înfricoșătoare schingiuiri, erau prăjiți sau dați morții prin ardere. Martiri mai de seamă în această perioadă au fost: Policarp de Smirna, Iustin Martirul și Blandina.

Policarp

Policarp a fost păstorul bisericii din Smirna. El s-a născut la anul 70 d.Cr. Pe el, Ireneu, elevul și admiratorul său, îl numește într-o scrisoare către Florinul: „Binecuvântatul și apostolicul prezbiter”. Scrisoarea este păstrată în lucrarea lui Eusebiu. Se crede că Policarp a fost ordinat în această slujbă chiar de apostolul Ioan. Tot în scrisoarea pomenită, Ireneu spune că își aduce aminte de discuția sa cu Policarp, își amintea locul în care binecuvântatul Policarp obișnuia să stea când vorbea... și cum descria el discuția cu Ioan și cu ceilalți care au văzut pe Domnul. Așa a primit el învățăturile și minunile Domnului de la martori oculari.

Numele lui Policarp nu este pomenit în Biblie, deși unii sunt de părere că el ar fi îngerul bisericii din Smirna, căruia i se adresează de către Domnul scrisoarea din Apocalipsa. Știm precis că el a petrecut mulți ani împreună cu cei ce L-au văzut pe Mântuitorul. Dacă ar fi scris și s-ar fi păstrat scrierile lui, am avea o imagine clară a stării bisericii din prima parte a secolului al doilea. Dar nu ne-a rămas de la el decât o singură scrisoare scurtă către biserica din Filipi, care conține îndemnuri practice, pline de duh și cu foarte multe citate din Scripturi. Ea a fost scrisă prin anul 116.

Mai târziu, Policarp a făcut o călătorie la Roma, unde a stat de vorbă cu Anicetus privitor la sărbătoarea Paștelor. Acolo l-a întâlnit și pe Marcion pe care l-a înfruntat cu asprime.

În anul 161 d.Cr., când Marcu Aureliu a devenit împărat, el a căutat să accentueze cultul împăratului. O părere greșit concepută era că numai printr-o religie de stat poți păstra imperiul. Ideea aceasta a fost sâmburele uneia din cele mai sângeroase persecuții cunoscute în istorie. De aceea, nu ne-am mirat când aceeași idee a fost fluturată și în România până acum câțiva ani în urmă. Ea a produs aceleași rezultate: șicanări, arestări și condamnări.

Iată cum descrie un istoric vechi împrejurările care au dus la martirajul lui Policarp.

Un tânăr creștin numit Germanicus a fost condamnat să fie sfâșiat de fiarele sălbatice din pricina credinței sale. El a înfruntat moartea cu atâta curaj, încât mulți din spectatori au fost convertiți pe loc la credința care inspiră atâta tărie. Aceasta a înfuriat pe ceilalți, care au început să strige: „Moarte creștinilor!" În învălmășeala care a urmat, un oarecare frigian numit Quintus, venit nu demult din țara sa, a fost așa de mișcat de toate cele petrecute, de urletul lacom al fiarelor, încât desprinzându-se din mulțime, a trecut în fața scaunului de judecată, denunțându-se singur în fața magistraților. El fu dat numaidecât morții. Atunci, unii din dușmanii creștinilor au început să strige: „Pierzare tuturor celor răi! Policarp să fie căutat!" Și a fost o mare turbulență.

Policarp auzind că e în mare primejdie, a fugit și a reușit să se ascundă, dar a fost descoperit de un copil. Din aceasta, precum și dintr-un vis pe care îl avusese că patul lui deodată a luat foc, el a tras concluzia că voia lui Dumnezeu este ca el să sufere martirajul. De aceea, cu toate că a avut o nouă posibilitate să scape, nu a mai fugit. După ce a ospătat pe cei ce au venit să-l aresteze, el a dorit încă odată să aibă ora de rugăciune, lucru care i s-a îngăduit. Se spune că s-a rugat cu atâta înflăcărare încât gardienii veniți după el, s-au pocăit. El a fost dus înaintea proconsulului. Pe drum, când să se apropie de oraș magistratul opri și îl luă în carul lui. El îl întrebă: „Ce rău e în cultul și sacrificiul împăratului?" - „Aceasta e ceva ce eu nu pot face", răspunse Policarp. Auzind acest răspuns, magistratul îl aruncă jos din carul său și căzând, bătrânul se lovi la un picior, așa că în stadion intră șchiopătând, abia târându-și piciorul. Aici în circ, proconsulul îi oferi libertatea cu condiția să se lepede de credință și să-L blesteme pe Cristos. „Optzeci și șase de ani L-am servit pe Cristos - răspunse Policarp - și nu mi-a făcut nici un rău, cum aș putea atunci să-L blestem pe Regele și Mântuitorul meu?"

— Eu am fiare sălbatice care te vor sfâșia într-o clipă -strigă proconsulul.

— Cheamă-le! - răspunse Policarp.

— Tu ai vrea fiarele, dar eu vreau să fii ars de viu pe rug - amenință proconsulul.

— De ce mai întârzii? - întrebă sfântul.

După aceasta un slujbaș a pășit în arenă și a strigat de trei ori: „Policarp a mărturisit că este creștin”. Mulțimea a început să vocifereze, iar proconsulul dădu poruncă să fie ars de viu.

Policarp fu dezbrăcat și cu hainele în spate, fu așezat pe o grămadă de crengi. Când au pus focul, bătrânul a îngenuncheat acolo și s-a rugat zicând: „O, Doamne, Dumnezeu Atotputernic, Tatăl preaiubitului Tău Fiu Isus Cristos, prin care am învățat să Te cunoaștem! Te binecuvântez că m-ai găsit vrednic în această zi, în această oră, să iau loc între martirii Tăi și să beau potirul Cristosului Tău, pentru învierea vieții veșnice a trupului și a sufletului meu. Să fiu primit înaintea Ta ca o jertfă de bun miros. Te laud, Te binecuvântez, Te glorific pentru tot ce ai făcut cu mine”.

Flăcările se ridicau în lungi limbi de foc, dar parcă ocoleau trupul credinciosului urmaș al lui Cristos. Atunci, unul din călăi a împlântat un pumnal în trupul lui Policarp, care se prăvăli în jăratec.

Iustin Martirul

Iustin Martirul a fost principalul apologet al vremii sale. În el, creștinismul a avut un vajnic și neînfricat apărător. Scrierile lui adresate împăratului și poporului căutau să împrăștie norii acuzațiilor nedrepte aduse creștinilor.

Iustin a fost născut în anul 103 d.Cr., la Nicopolis, dintr-o familie păgână, care a imigrat din Grecia în Samaria la începutul secolului al doilea. Deci, încă de mic, din leagăn, a fost așezat între păgânism și iudaism, cu care a avut mult de luptat mai târziu. Se pare că părinții au avut o situație bună, ceea ce l-a ajutat să facă mai multe călătorii. Era familiarizat cu toate necazurile și suferințele vremii sale.

El a avut un caracter bine format. S-a ferit de corupție, nu a iubit luxul și plăcerile, nu a frecventat forul, arena de sport și nici palatele. De tânăr a îmbrăcat mantia de filozof și și-a luat drept țintă cercetarea adevărului. Prima școală care a urmat-o a fost aceea a filozofilor stoici. Acolo s-a deprins cu viața aspră. Dar văzând că învățătorii acestei școli nu aprofundează gândirea, ci rămân doar la niște reguli de viață, i-a părăsit și s-a dus la școala peripatetică. Dar și aici a fost decepționat când a făcut constatarea că învățătorul său profesează filozofia numai de dragul onoarei ce i-o aduce aceasta. Nimic nu putea să-i irite mai mult inima și mintea sa tânără, care căuta cu sete adevărul curat, ca aceasta. De aceea părăsi și această școală și se duse la una pitagoreană, care avea mare reputație datorită misticismului oriental, armonizat cu curentul predominant al vremii. A căutat apoi și s-a adâncit în doctrinele alese ale lui Plato. Dar lumea ideală prezentată de școlile acestea era ca o regiune înghețată, care nu-i putea încălzi inima sau schimba viața, încă odată își văzu nădejdile înșelate.

Prin această vreme, ajunse să aibă unele noțiuni vagi despre adevărul creștinismului. El ne spune în „Apologia" sa (a doua), despre adânca impresie care au produs-o asupra sa suferințele martirilor. El spune: „În timp ce mă desfătam studiind doctrinele lui Plato și chiar pe când auzeam de calomniile aruncate asupra creștinilor, văzându-i așa de calmi și senini în fața morții și în mijlocul pericolelor pe care lumea le socotea așa de grozave, îmi ziceam că este imposibil ca ei să fie oameni care să trăiască în pofte și crime”. Aceste spectacole mișcătoare, l-au pregătit să primească chemarea lui Dumnezeu.

Într-o zi, Iustin se plimba singur în meditație pe țărmul mării. Aici întâlni un bătrân necunoscut, a cărui înfățișare arăta gravitate și gingășie. Părea un filozof, care a găsit pace în filozofia lui. Ei au intrat în vorbă. Bătrânul putea citi pe fața lui Iustin frământările lăuntrului său. Cu o dibăcie deosebită, bătrânul atinse punctul sensibil al lui Iustin, arătându-i că filozofia lui nu are nici o influență asupra vieții morale și că îl lasă pradă celei mai chinuitoare nesiguranțe cu privire la cele mai serioase probleme. „Unde se găsește atunci adevărul, dacă nu între filozofi?" întrebă Iustin nedumerit. „Cu mult înainte de filozofi - răspunse bătrânul - au trăit în vechime niște oameni drepți și fericiți, prieteni ai lui Dumnezeu. Ei vorbeau prin Duhul Său și se numeau prooroci. Ei spuneau oamenilor ceea ce au auzit și i-a învățat Duhul Sfânt. Ei se închinau lui Dumnezeu, Creatorul și Tatăl tuturor. Ei adorau pe Isus Cristos, Fiul Său. Cere ca porțile luminii să ți se deschidă și ție acum”. De altfel, aceasta era dorința lui Iustin din tinerețe. Acum, după ce ascultase pe filozofi, îi părăsi și se întoarse spre prooroci, spre Cel ce este mai mare și mai presus de prooroci - Cuvântul veșnic - al cărui martor credincios avea să fie de acum înainte.

Convertirea lui Iustin a fost sfârșitul unei lungi și grele lupte lăuntrice. Niciodată el nu a disprețuit filozofia, pe care o considera un drum greu de urcat în căutarea adevărului. El susținea că platonismul a fost o pregătire a lumii păgâne pentru creștinism.

El, care a experimentat toate luptele și frământările mintale ale contemporanilor săi, cunoștea deci și boala și leacul. A fost admirabil pregătit pentru a fi un harnic misionar. Avea adânc dezvoltat simțul răspunderii de starea altora. Se simțea îndatorat să predice atât iudeilor cât și paginilor. El declară în „Apologia" sa că s-ar simți vinovat de ignoranța paginilor, dacă n-ar face tot ce-i stă în putință spre a o înlătura. „Fiecare - spunea el - poate purta mărturia adevărului și dacă nu o face, va fi judecat odată de Dumnezeu”.

Credincios convingerilor sale, era neobosit în străduința de a răspândi învățătura creștină. Pe lângă predici, el mai ținea anumite conferințe cu evreii și cu păgânii, la fel și cu ereticii. În aceste discuții, el dădea dovadă de multă răbdare și tărie. El a călătorit mult. Astfel îl găsim la Efes, unde a purtat discuția cu evreul Trifon. Discuția a scris-o într-o carte intitulată „Dialogul cu iudeul Trifon". Apoi îl găsim la Roma împotrivindu-se unui filozof fals numit Crescens.

Cea mai de seamă activitate a lui însă a desfășurat-o apărând creștinismul împotriva nedreptelor învinuiri de tot felul. Prin scrisul lui, glasul creștinilor s-a auzit înaintea împăraților. Adânc convins de dreptatea cauzei sale, pledează cu toată autoritatea în numele veșnicei legi a justiției contra atâtor violențe făcute creștinismului și arată clar, că el crede că face un serviciu țării sale, denunțând aceste nelegiuiri. În introducerea „Apologiei", el spune:

„Către împăratul Titus - Aelius - Adrian - Antonius - Pius - Cezar August - și către fiul său, eminentul filozof și prieten al științei, fiul lui Lucius Cezar prin natură și fiul împăratului prin adopțiune, către venerabilul Senat și către întreg poporul roman. În numele acestor oameni urâți pe nedrept și față de care s-au făcut atâtea abuzuri, eu, Iustinian, unul dintre ei, vă prezint acest discurs și petiție. Tu, care peste tot ești proclamat cel pios, paznic al dreptății, prieten al adevărului, faptele tale vor arăta dacă meriți aceste titluri. Ținta mea nu este nici să te măgulesc prin această scrisoare, nici să obțin vreun favor.

Eu simplu vă cer să ne judecați după regulile unei amănunțite și luminate echități și nu după o simplă presupunere, nici în numele unei superstiții sancționate de voi, spre a place oamenilor, nici după o pornire negândită, nici după o convingere din calomnii. Aceasta ar însemna să vă judecați pe voi înșivă, căci noi nu ne temem de nici un rău care ni s-ar face de cineva, atâta vreme cât nu suntem găsiți vinovați de nici o crimă...”.

Cu o forță remarcabilă, el se ocupă apoi de acuzațiile aduse creștinilor, le spulberă una după alta, și după practica vechilor apologeți, atacă pe adversar în timp ce se apără pe sine; întorcând împotriva lor sabia pe care le-a smuls-o din mână. Capetele de acuzație contra creștinilor erau trei: că sunt atei, că sunt rebeli și că sunt făcători de rele.

La prima acuzație, el face o acceptare că da, sunt atei, căci ei nu cred în zeii păgâni, dar că aceștia nu sunt dumnezei, ci doar diavoli și că acest ateism glorios pe care ei îl au, este ca al lui Socrate, care la fel a fost jertfit, ca și ei, pentru cauza marelui adevăr. Face apoi o respingere a acestei acuzații, arătând că nu sunt atei, ci că ei cred în Dumnezeul adevărului, Tatăl dreptății, a înțelepciunii și a tuturor virtuților, Cel Preasfânt. Că Lui I se închină, pe El îl onorează prin cuvânt și fapte și că vreau să împărtășească tuturor adevărul-pe care ei l-au primit.

La cea de a doua, acuzația de rebeliune, Iustin nu-i cu nimic mai prejos în apărarea sa. El arată că împărăția întemeiată de Cristos este o împărăție pur spirituală și că progresul ei nu stânjenește cu nimic pe cel al imperiului. Enunță apoi principiile înțelepte ale bisericii primitive, atitudinea lor față de stat și față de autorități. Pomenește cuvintele Domnului Isus în legătură cu birul ce trebuie dat Cezarului. Argumentează, în continuare, că nici o doctrină nu este mai bine adaptată spre menținerea ordinei și a bunei rânduieli în stat, decât doctrina creștină. Legile omenești sunt lipsite de puterea de constrângere, căci totdeauna oamenii năzuiesc să scape de ele. Dar cum vor scăpa de Dumnezeul care vede toate lucrurile și știe nu numai ce facem, ci chiar și ce gândim? Respinge învinuirea de crime și că sunt făcători de rele, prezentând un admirabil tablou al vieții lor curate, precum și a închinăciunii, a învățăturilor și a practicilor lor. De altfel intră în prea multe amănunte ale doctrinei, depășind cadrul unui tratat de apologie. Dar se vede că el a folosit și această cale de a răspândi învățătura creștină.

În ciuda defectelor, apologia lui a slujit model și bază de plecare celorlalte apologii creștine, care au urmat de la cea a lui Tertulian până la cea a lui Origen. Nu s-a putut să nu producă o puternică impresie prin francheța și curajul vorbirii. Profund convins că lupta dintre Biserică și imperiu este mai presus de toate o luptă între puterile cerului și ale iadului, el nu ezită de a spune împăratului, fără ocolișuri, că, în mod inconștient, ei sunt sub influența duhurilor rele.

„Noi suntem pe deplin convinși - spune el - că conduita voastră față de noi este inspirată de demoni necurați, care caută jertfă și omagiu de la cei ce au lepădat lumina rațiunii. Prinți virtuoși și înțelepți cum sunteți voi, n-ar acționa contra rațiunii. Luați seama ca demonii biruiți de noi, să nu vă ducă pe voi în robie. Ei caută să vă aibă ca sclavi și slujitori ai lor”.

De altfel, Iustin are curajul să spună autorității supreme ce a decretat atâția ani în șir toate persecuțiile că „după toate acestea, prinții care se complac într-o părere trândavă despre adevăr, își folosesc puterea numai ca hoții de codru”.

Prima apologie a lui Iustin se susține de către anumiți istorici că ar fi fost scrisă pe la anul 140 d.Cr. și a fost trimisă împăratului Antoninus Pius. Nu mult după aceasta, în Grecia s-au întâmplat unele nenorociri și vina de acestea a fost aruncată în capul creștinilor, împăratul auzind de aceste agitații și de un masacru ce se pregătea pentru creștini, a scris magistraților unde s-au produs aceste turburări, să nu mai ia nici o măsură nouă contra creștinilor. Se pare că aceste ordine au fost rezultatul primei sale apologii. A doua a fost scrisă prin anul 160 d.Cr. și adresată împăratului Marcu Aureliu.

Contribuția lui Iustin la teologia creștină este de o deosebită valoare. El este unul din cei mai vechi scriitori creștini, care a fost bine versat în literatura și filozofia păgână, prin studiile făcute înainte de convertire, și de la care ne-au rămas unele scrieri. În dialogul cu iudeul Trifon, el discută mesianismul lui Isus, bazat pe o bogăție de argumente din proorocii .Într-o altă lucrare tratează despre înviere. Mai tratează despre Sfânta Treime, trinitatea în unitate a dumnezeirii. Iustin este cel ce mărturisește, fără înconjur, ceea ce noi azi numim perfecțiunea și suficiența Scripturilor ca singura regulă de credință. El vorbește de necesitatea botezului pentru cei convertiți, arătând că nu se aseamănă întru nimic cu vechile spălări de curățire ale evreilor, căci toate apele unui fluviu nu ar putea spăla păcatele noastre. Curățirea este prin Cristos. Dacă te pocăiești de păcatele tale - spune el lui Trifon - și-L recunoști pe Isus ca Cristos și dacă în păzirea poruncilor Lui, tu atribui că voia Tatălui a fost ca El să sufere aceste lucruri, spre a putea fi tu vindecat prin rănile Lui, vei obține iertarea păcatelor. Botezul este folositor numai pentru un păcătos pocăit. Iustin nu vorbește nimic despre botezul copiilor, ci numai de instruirea lor. Despre Cina Domnului spune că este un act memorial al răscumpărării. Tăgăduiește existența vreunei caste preoțești, declarând că fiecare credincios este un preot al lui Isus Cristos. La fel procedează și cu Sabatul, spunând că el a fost dat lui Israel. Afirmă că creștinii nu păzesc sâmbăta și nu țin legea veche. Face precizarea că legea harului, a libertății este legea desăvârșita. Arată că ea se deosebește de legea veche prin aceea că unește în sine viața morală cu o mântuire deja săvârșită.

În a doua apologie, Iustin mărturisește că presimte apropierea sfârșitului său, că va suferi moartea la instigația lui Crescens, un filozof păgân cu care a avut o controversă la Roma și căruia i-a închis gura într-o întrunire publică. Eusebiu spune că acesta, în dorul de răzbunare, l-a denunțat și a fost aruncat în închisoare cu câțiva tovarăși de ai lui, căutând astfel să înăbușe în sânge, vocea ce n-a putut-o înăbuși cu argumentele sale.

Adus în fața tribunalului, prefectul cetății, Rusticus, un filozof stoic, instructor de a lui Marcu Aureliu, l-a ascultat pe Iustin mărturisind marea filozofie a lui Cristos, în care el spunea: „După o căutare atât de obositoare, am găsit pacea și liniștea”. La cererea magistratului de a defini această filozofie, el a expus, în cuvinte pline de forță, credința lui în Dumnezeul cerului și al pământului și în Fiul Său, „Domnul Adevărului"; apoi a adăugat: „Sunt prea mic ca să pot spune ceva mare despre Cristos”. Întrerupându-l, magistratul îl întrebă în bătaie de joc dacă el crede că se va înălța la ceruri, când i se va tăia capul, îndată Iustin îi răspunse: „Da, știu! Și aceasta depășește orice posibilitate de îndoială. Știu că mă voi înălța”.

Când a fost îndemnat să aducă jertfă și va fi eliberat, el spuse: „Dorința noastră mare este să suferim pentru Cristos, căci aceasta ne dă încredere înaintea înspăimântătorului Său scaun de judecată, la bara căruia va avea să stea lumea întreagă”.

Sentința de condamnare la moarte a fost dată și executată în aceeași zi. Pe drept cuvânt el a fost supranumit Iustin „Martirul". El a fost martirizat în anul 165 d.Cr.

Puțini martiri au slujit adevărul atât de dezinteresați și de curajoși ca el. Larghețea inimii sale și râvna aprinsă a minții sale își aveau izvorul în dragoste. Elocvența lui curgea din inima lui. Talentele lui nu au fost prea strălucite, dar cunoștințele câștigate în tinerețe, luminarea minții prin descoperire divină, experiențele lui au devenit sugestii mult roditoare pentru sine și a dat Bisericii o moștenire de gândire, care dezvoltată și pârguită la Alexandria, a format baza marii apologii a creștinismului.

„Ferice de morții care mor în Domnul. Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele îi urmează" (Apocalipsa 14:13). ).

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...USI DE INTERIOR IMPORT GERMANIA, PANOURI SANDWICH...Vezi aici!