Agenda | Impresii | Muzica | Carti | Bolnavi | Nasteri | Decese | Anunturi | Media | Rugaciune | Linkuri | Versuri | Donatii | Interviuri | Oferte | Contact

Apostoli și evangheliști martiri

Publicat la 2011-10-14 de Traian

Îndurerați și părăsiți trebuie să se fi simțit ucenicii după plecarea Domnului lor. Însă, deși nu-I mai puteau auzi vocea, ei știau că El îi privește din cer și că, în Duhul, va fi cu ei și cu întreagă Biserica Sa până la sfârșitul lumii. Astfel, apostolii aveau să fie ajutați și călăuziți zilnic în lucrarea ce El le-a spus că trebuie s-o facă, adică să meargă în toate părțile lumii și să spună poporului fiecărei țări că Mântuitorul omenirii a venit și că a murit pe cruce, ca ei să poată fi mântuiți.

Acum au mai rămas numai 11 apostoli, căci Iuda, care L-a trădat pe Isus nu mai era cu ei. De aceea l-au ales pe Matia spre a întregi numărul de 12 apostoli. Nu după mult timp, ei se împrăștiară în toate părțile purtând cu ei vestea bună.

Noul Testament nu ne spune cât au trăit apostolii și evangheliștii, nici cum au murit. În Faptele ne este relatată moartea lui Ștefan și a lui Iacov. Atâta tot. Dar vechii scriitori și istorici, care în primele veacuri după Cristos s-au apucat să adune și să aștearnă în scris ce au auzit ei despre acești sfinți, ne spun că aproape toți au murit moartea de martir.

Cele ce urmează sunt istorisiri ce au ajuns până la noi.

Martirul Ștefan

Diaconul Ștefan a fost primul martir. Istoria lui este relatată în Noul Testament (Faptele apostolilor 6 și 7).

Datorită creșterii numărului ucenicilor, mulți fiind săraci, s-au ivit nemulțumiri, căci unii au fost omiși la împărțirea ajutoarelor. Atunci apostolii au zis: „Nu este bine pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu, ca să slujim la mese”. Atunci, au ales șapte administratori ai bisericii, spre a distribui ajutoarele materiale. Ei au fost numiți diaconi. Unul dintre ei a fost Ștefan. El a ajutat la împărțirea hranei pentru cei săraci și de asemenea a predicat Evanghelia poporului. El era un bărbat plin de puterea Duhului. Sfântul Ștefan a făcut multe semne și minuni. El a devenit ținta atacurilor date de evreii mai de seamă. Dar el a predicat cu atâta putere încât nici evreii învățați din Alexandria nu au putut să-l contrazică.

Fiind biruiți prin puritatea doctrinei sale și forța argumentelor sale, evreii s-au înfuriat până acolo încât au plătit mărturii false, care l-au acuzat că ar fi blestemat pe Dumnezeu și pe Moise. Astfel, l-au dus la judecata Soborului. Acolo, el a rostit o apărare nobilă, apărare care i-a înfuriat și mai mult, încât au sfârșit condamnându-l la moarte. În acel moment, Ștefan a avut o vedenie din cer și extaziat de fericire, a strigat: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Atunci, evreii au început să răcnească împotriva lui, s-au năpustit asupra lui, l-au apucat și l-au târât afară din cetate, unde l-au omorât cu pietre. Pe când îl împroșcau, el a îngenuncheat și s-a rugat zicând: „Doamne Isuse, nu le ținea în seamă păcatul acesta!" De aici se vede că la primii creștini nu era dușmănie nici față de cei mai înverșunați vrăjmași, ci dorința ca și aceștia chiar să fie mântuiți.

După martirajul lui Ștefan, s-a început o mare persecuție împotriva creștinilor din Ierusalim și „toți, afară de apostoli, s-au împrăștiat prin părțile Iudeii și Samariei”.

Nicanor, altul din cei șapte diaconi, împreună cu alții vreo două mii de creștini se crede că au fost omorâți în această prigoană.

Iacov

Iacov a fost fiul lui Zebedei, un pescar din Galileea, și fratele mai mare al apostolului Ioan. Într-o zi, fiind cu tatăl său la pescuit, el și fratele său au fost chemați de Isus să devină ucenici ai Săi. Ei au ascultat bucuroși chemarea și părăsind pe tatăl lor, L-au urmat pe Domnul.

Isus i-a numit pe acești frați „Boanerghes", adică „Fiii tunetului”, din cauza minții lor agere și a temperamentului lor năvalnic.

Dintre apostoli, Iacov a fost primul care a înfruntat moartea de martir. Irod, după ce a fost făcut guvernator al Iudeii de către împăratul roman Caligula, prin anul 44 d.Cr. a pornit o persecuție împotriva creștinilor și a ales în special pe Iacov ca obiect al răzbunării sale.

Când apostolul a fost dus să moară, un om, care a depus mărturie mincinoasă împotriva lui, a mers alături de el până la locul execuției. El, fără îndoială, se aștepta să-l vadă pe Iacov palid și înspăimântat. Dar în loc de aceasta, el l-a văzut senin și vesel, ca un biruitor care a câștigat o mare bătălie. Martorul mincinos s-a uimit mult de aceasta. A privit și și-a dat seama că Mântuitorul în care crede prizonierul, trebuie să fie Dumnezeu adevărat, căci altfel nu ar putea dărui atâta bucurie și curaj unui om ce merge la execuție. De aceea, el însuși a devenit un convertit la creștinism și a fost condamnat să moară împreună cu Iacov, apostolul. Prin urmare, amândoi au fost decapitați în aceeași zi și de aceeași sabie.

Cam tot în aceeași perioadă, Timon și Parmena, alți doi din cei șapte diaconi, au suferit moartea de martir; primul la Corint, iar al doilea la Filipi în Macedonia.

Filip

Acest apostol s-a născut în Betsaida din Galileea. El a fost trimis ca misionar în țările păgâne din părțile Asiei. Acolo a lucrat cu multă sârguința în apostolia lui. Apoi a călătorit în Frigia și ajungând la Hierapolis, a găsit locuitorii atât de cufundați în idolatrie, încât se închinau unui șarpe mare. Filip a convertit pe mulți la creștinism și a ajuns până acolo că a omorât șarpele. Aceasta a înfuriat atât de mult pe conducători, mai ales pe preoți, care câștigau bani mulți din superstițiile poporului, încât au prins pe apostolul Filip și l-au aruncat în închisoare. El a fost bătut crunt, apoi l-au răstignit. Prietenul său, Bartolomeu i-a coborât trupul în groapă și l-a înmormântat. Pentru aceasta era cât pe aici să împărtășească și el aceeași soartă.

Apostolul Filip a fost martirizat în anul 52 d.Cr. deci la vreo opt ani după omorârea lui Iacov.

Matei

Acest apostol și martir a fost născut la Nazaret, dar a trăit mai mult la Capernaum. Aici făcea slujba de vameș, adică aduna birul pentru cotropitorii romani. Fiind chemat de Domnul Isus, a părăsit totul și L-a urmat. După înălțarea Învățătorului său, timp de nouă ani, el a căutat să predice Evanghelia în Iudeea. Înainte de a părăsi Iudeea spre a merge să predice la neamuri, el a scris pentru evrei evanghelia sa în ebraică. După aceea a fost tradusă în limba greacă de apostolul Iacov cel mic. Matei a plecat în Etiopia, unde a întemeiat biserici, a rânduit prezbiteri și a convertit multe suflete.

Apoi s-a dus în Partia. Prin anul 60 d.Cr., Matei a suferit moartea de martir, fiind ucis cu sabia.

Marcu

Acest evanghelist și martir a fost născut din părinți evrei, ce se trăgeau din neamul lui Levi. Se crede că Marcu ar fi fost convertit de apostolul Petru, pe care apoi l-a ajutat în călătoriile misionare și i-a servit ca scriitor.

Fiind rugat stăruitor de credincioșii din Roma să aștearnă în scris vorbirile apostolului Petru despre Cristos Domnul, Marcu a consimțit și a scris în greacă evanghelia a doua, evanghelie ce poartă numele său. În mod real însă, cuvintele acestei evanghelii sunt ale apostolului Petru.

Marcu a înființat o biserică în Alexandria. De aici, a trecut în Libia, unde a făcut mulți convertiți. La reîntoarcerea sa în Alexandria, unii egipteni geloși pe puterea sa, i-au hotărât moartea.

Evanghelistul Marcu a fost prins, picioarele i-au fost legate împreună și astfel a fost târât pe străzile cetății, apoi zdrobit și însângerat a fost aruncat într-o celulă. În ziua următoare i-au ars trupul. Oasele lui au fost adunate de creștini și înmormântate după cuviință. O tradiție spune că mai târziu oasele lui au fost mutate la Veneția, unde este considerat ca Sfântul protector și patron al cetății.

Iacov cel mic

Acest apostol și martir este supranumit „cel mic", spre a se deosebi de celalalt apostol Iacov, fratele lui Ioan, care era supranumit „cel mare". Iacov cel mic, fiul lui Alfeu a lucrat printre evreii din Ierusalim. Aceștia fiind împietriți și plini de furie împotriva creștinilor n-au vrut să primească Evanghelia. Atunci unele tradiții spun că s-a dus în Egipt să predice. Acolo însă a fost prins și osândit la moarte prin răstignire. După moarte, corpul său a fost tăiat bucăți cu ferăstrăul. De aceea, ferăstrăul a rămas simbolul lui Iacov cel mic.

Matia

Acest apostol și martir a fost chemat la apostolie după înălțarea Domnului Isus la cer. Alegerea lui s-a făcut imediat de către apostoli, spre a completa locul vacant al lui Iuda, trădătorul. Istoricul Eusebiu și Epifaniu ne spun despre Matia că a fost unul din cei șaptezeci de ucenici. Noul Testament nu-l mai pomenește deloc. O tradiție spune că a predicat Evanghelia în Iudeea și că a fost martirizat la Ierusalim prin împroșcarea cu pietre, apoi i-au tăiat capul.

Iuda

Apostolul Iuda, fiul lui Iacov, a avut trei nume. Luca îl numește Iuda, Matei îl numește Levi, iar Marcu îi spune Tadeu. El a fost un naționalist violent, cu visuri de putere și dominație. În Ioan 14:22, 23 ni se redă întrebarea pusă de el Domnului Isus: „Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă și nu lumii?" El voia un Cristos care să se facă de cunoscut lumii.

Iuda a mers să predice Evanghelia în cetatea Edesa, pe Eufrat. Acolo a săvârșit multe minuni și a vindecat pe unii bolnavi. Mulți au crezut propovăduirea lui și au părăsit idolii. Aceasta i-a înfuriat pe ceilalți. Atunci a mers în alte cetăți să predice. El a fost omorât cu săgeți la Ararat.

Simon

Apostolul Simon Canaanitul, înainte de a fi chemat la apostolic, a făcut parte din partida Zeloților. Aceștia erau naționaliști fanatici, neîmpăcați dușmani ai Romei și a străinilor, precum și chiar a fraților lor care consimțeau să colaboreze cu romanii, să fie în slujba lor.

După chemarea sa, el învață că trebuie să-i iubească, să fie bun cu toți. Astfel ajunge prieten și părtaș la apostolie cu Matei, vameșul.

Pentru mărturia purtată de el printre evrei, a avut de suferit multe, iar în cele din urmă a fost răstignit.

Andrei

Apostolul Andrei era din Betsaida Galileii. El a fost fratele lui Simon Petru.

Andrei a fost omul care s-a mulțumit cu locul al doilea. El nu a făcut paradă de vorbe, ci a fost foarte activ. Menirea lui a fost să conducă pe alții la Isus.

El a predicat Evanghelia la multe popoare asiatice. Acolo a făcut mulți convertiți. Apoi a trecut în Grecia. Aici a predicat și a săvârșit minuni. O tradiție spune că a vindecat chiar și pe soția guvernatorului Aepeas din orașul Patra, Ahaia. După ce a fost vindecată, ea a devenit creștină. N-a trecut mult și chiar fratele guvernatorului a fost convertit. Aceasta a stârnit furia guvernatorului și i-a interzis apostolului să mai predice, amenințându-l cu suferințe și cu moartea dacă mai vorbește împotriva idolilor la care se închina el și poporul lui. Fără frică, Andrei a continuat să predice și mulți au crezut în Cristos. Din această cauză, guvernatorul a rostit sentința de condamnare la moarte prin răstignire pe cruce. Andrei a cerut ca crucea lui să fie în formă de X, spre a fi diferită de crucea Domnului Isus. Cerința aceasta i-a fost acceptată. Ca moartea să-i fie mai înceată, nu l-au pironit pe cruce cu cuie, ci doar l-au legat de ea.

Un vechi scriitor ne povestește despre curajul sublim, precum și liniștea ce a dovedit-o apostolul în fața morții, în următoarele cuvinte: „Când Andrei a văzut crucea pregătită, nu și-a schimbat nici înfățișarea, nici culoarea, așa cum se petrece cu slăbiciunea omenească. Nici sângele nu i s-a retras, nici limba nu i s-a încurcat în vorbire, trupul lui nu a leșinat, mintea nu i s-a turburat, înțelegerea nu l-a părăsit, ci din belșugul inimii, gura sa a început să vorbească și căldura dragostei se arăta în cuvintele sale. El a zis: „O, cruce, cea mai binevenită și de atâtea ori căutată, de bună voie, cu bucurie și plin de dorință acum vin la tine, fiind ucenicul Celui ce a atârnat pe tine. Totdeauna te-am dorit și am vrut să te îmbrățișez”.

Andrei a rămas atârnat pe cruce trei zile, suferind dureri îngrozitoare, dar continua mereu să spună poporului adunat în jurul lui, despre dragostea lui Cristos. Cei ce îl ascultau au început să creadă cuvintele lui și i-au cerut guvernatorului voie să-l pogoare de pe cruce. Nedorind să-i refuze, în cele din urmă a poruncit să i se taie frânghiile. Dar când ultima funie a fost tăiată, trupul apostolului s-a prăbușit mort în țărână.

Despre Andrei, istoricul Eusebiu spune că a predicat Evanghelia în Sciția, iar Neceforus spune că a ajuns și în Asia Mică și în Tracia. Se susține că el ar fi înființat biserica creștină din Constantinopol, unde a ordinat ca păstor pe Stache, de care pomenește Pavel în Romani 16:9.

Petru


Marele apostol și martir Petru a fost născut în Betsaida din Galileea. El a fost fiul pescarului Iona, ce și-a învățat și copiii cu această îndeletnicire. De la mreje, Petru a fost chemat să-L urmeze pe Isus, împreună cu fratele său Andrei.

Petru era așa de ferm în credința lui, încât Isus îi dăduse numele de „Chifa", ceea ce în limba siriacă înseamnă pietros, stâncă. Deși a fost înfocat și zelos în slujba lui pentru Cristos, Petru a avut slăbiciunea să se lepede de Învățătorul său. Dar sinceritatea pocăinței sale, l-a ispășit de vina lepădării.

După înălțarea lui Cristos, evreii au continuat să persecute pe ucenici și au poruncit ca unii dintre apostoli să fie biciuiți. Printre aceștia a fost și Petru. Pedeapsa au suportat-o cu cea mai strașnică tărie de caracter, ba chiar s-au bucurat că au fost învredniciți să sufere pentru Mântuitorul lor.

Prin anul 44 d.Cr., când Irod a poruncit să i se taie capul lui Iacov și a văzut că lucrul acesta place evreilor, a arestat și pe Petru. Dar un înger al Domnului a venit noaptea, l-a atins, lanțurile au căzut, ușile temniței s-au deschis și el a ieșit liber. Irod s-a mâniat atât de tare, încât a poruncit ca soldații care păzeau temnița, să fie omorâți.

Cum la scurt timp după aceasta Irod a murit, se susține că Petru n-a mai părăsit Palestina. La primul congres creștin, descris în Faptele apostolilor 15, congres ce s-a ținut aproximativ în anul 51 d.Cr., îl găsim la Ierusalim, ca un membru de seamă al sfatului apostolic, prezidat de Iacov, fratele Domnului. La această consfătuire, care a fost la 14 ani după pocăința lui Saul (Pavel) (Galateni 2:1), frații stabilesc că Pavel și tovarășii acestuia să lucreze printre neamuri, iar Petru să se ocupe de evreii împrăștiați. De aci nu mai avem date biblice despre el.

Înainte de această dată știm că a făcut o vizită la Antiohia (Galateni 2:11), la fel se presupune că a fost la Corint, întrucât unii de acolo pretindeau că sunt ai lui Chifa. Apoi din întâia sa epistolă cap. 5 v. 13 se constată că a fost prin Babilon, deoarece acolo rămăseseră mulți evrei de pe vremea robiei. Nu este nici o dovadă că el ar fi lucrat în Roma. Poate doar ultimul an l-a petrecut acolo, căci e stabilit că acolo a fost martirizat. Clement de Roma scriind înainte de încheierea primului secol, pomenește de martirajul său, fără să menționeze locul, care probabil era bine cunoscut cititorilor săi. Dionisius din Corint în epistola sa către Soter, episcopul Romei, scrisă în veacul al doilea, stabilește ca un fapt bine cunoscut, că martirajul lui Petru a fost la Roma și că s-a petrecut cam în același timp cu martirajul lui Pavel.

Cava susține că a venit în anul 63, iar Lardner crede că în anul 63 sau 64 d.Cr. Cei mai mulți istorici susțin că apostolul Petru a vizitat Roma în timpul persecuției. Călătorul modern ce vizitează Roma, cetatea eternă, o găsește plină cu locuri memorabile legate de viața, suferințele și martirajul apostolului Petru. Se poate vedea unde a fost întemnițat, precum și creasta laniculum, unde se susține că ar fi fost martirizat. La 1 km. de la poarta Apia, se află o bisericuță, care este asociată cu mișcătoarea povestire a ultimelor clipe din viața de libertate a apostolului. Se spune că văzând groaznica prigoană dezlănțuită de Nero, într-o duminică dimineața, Petru înspăimântat ar fi căutat să fugă din Roma, ca să-și scape viața. În timp ce cobora pe via Apia, deodată i-a apărut în față Mântuitorul. Petru încremenit, a putut doar să strige: „Quo vadis, Domine?" (adică: „Unde mergi, Doamne?") Binecunoscuta voce a Celui înviat i-a răspuns: „Merg la Roma să fiu răstignit din nou". Îndată inima lui Petru a fost zdrobită și rușinat de slăbiciunea arătată, s-a întors la Roma hotărât să sufere moartea de martir.

Întors la Roma ar fi fost prins și aruncat în temniță, unde a stat vreo nouă luni. Dus la judecată în fața lui Nerone, a fost osândit la moarte. La locul de execuție, întâi a fost biciuit, apoi răstignit. Eusebiu, citându-l pe Origen, spune că a fost răstignit cu capul în jos, la cererea sa, căci nu se socotea vrednic să fie răstignit ca și Domnul său.

Toma

Apostolul Toma s-a mai numit și Didimus, adică Geamăn. Prin atitudinea sa față de învierea Domnului Isus, a fost poreclit de popor cu numele de Toma Necredinciosul. Se pare că era sceptic din fire. Deși luase parte ca martor ocular la atâtea minuni săvârșite de Isus, totuși el e greoi în a crede. Pentru convingere, lui nu-i ajunge văzul și auzul, ca oricărui martor. El vrea, ca savantul din laborator, pipăirea, cercetarea de aproape. Cristos Domnul îi acordă și harul acesta.

După înălțarea Domnului la cer, Toma așteaptă împreună cu ceilalți ucenici pogorârea Duhului Sfânt și apoi devine un martor al învierii lui Cristos.

Unele tradiții spun că apostolul Toma a mers să predice Evanghelia în Persia. Alții spun că a ajuns până în India în împărăția lui Gundoforus, că a predicat brahmanilor și că mulți s-au convertit.

În anul 190 d.Cr., când Pantaenus a fost trimis să predice Evanghelia printre brahmanii din India, el a găsit acolo o biserică formată.

Multă vreme s-a crezut că aceasta e doar o legendă. Dar descoperirile moderne au făcut lumină și au confirmat că a existat la Punjab, în primul secol, un așa împărat și că în anul 68 d.Cr. o colonie de vreo zece mii de evrei a imigrat pe coasta Malabar.

Faptul că apostolul Toma a botezat mulți convertiți, se spune că și împăratul Gundoforus a fost convertit, a stârnit furia preoților păgâni, care i-au hotărât moartea. Apostolul Toma a murit străpuns cu sulița.

Bartolomeu


Bartolomeu a fost unul din cei 12 apostoli. Numele lui se găsește menționat în primele trei evanghelii, dar nu este pomenit niciodată în evanghelia a patra. O mare parte din oamenii cu autoritate în cercetarea Scripturilor susțin că el e una și aceeași persoană cu Natanael, pomenit de Ioan și că acesta i-ar fi adevăratul nume, pe când celalalt ar fi slujit doar la identificarea lui ca fiul lui Tolomeu (Bar însemnează fiu). Aceștia spun că numai Ioan i-a înscris numele adevărat, iar ceilalți evangheliști au urmat obiceiul evreiesc de a-l numi fiul lui Tolomeu. El era din Cana Galileii (Ioan 21:2) Primul care i-a spus despre Isus a fost Filip.

După anumite tradiții, Natanael a devenit misionar zelos în părțile răsăritului. El a predicat Evanghelia în Persia, Mesopotamia, Egipt și Armenia.

Pentru credința sa și pentru mărturia depusă, se spune că a fost martirizat în Albanopolis, Armenia.

Felul morții e necunoscut, nu se știe precis. Unii susțin că a fost crucificat; alții spun că a fost decapitat sau jupuit de viu. Michael Angelo se pare că a înclinat spre cea din urmă, căci pictura sa celebră „Judecata cea din urmă" îl reprezintă pe Bartolomeu jupuit, ținându-și pielea în propriile sale mâini.

Luca

Luca, doctorul prea iubit, a fost un convertit dintre neamuri. Aceasta se înțelege din comparația textului din Coloseni 4:11 cu 4:14, el nu era dintre cei tăiați împrejur. El era medic. Nu știm când s-a convertit, căci deși avem scrierile sale: Evanghelia și Faptele apostolilor, din motive de modestie, niciodată nu se reliefează pe sine. Din stilul literar al scrierilor sale, precum și din caracterul conținutului se constată că a fost un grec bine educat. Cercetările moderne au pus în lumină faptul că Luca a fost un istoric de mâna întâi. Precizarea datelor, a împrejurărilor, a locurilor geografice, indicarea funcțiunilor în termenii oficiali ai vremii, terminologia specifică în descrierea bolilor, redarea sinceră a faptelor i-au făcut chiar pe critici să-i acorde o înaltă prețuire.

El s-a unit cu apostolul Pavel în lucrarea sa misionară la Troa. Amănuntul acesta se observă în Faptele apostolilor 16:10, 11 în expresia „am căutat îndată să ne ducem în Macedonia", deci și el era cu ei. El i-a însoțit până la Filipi, dar acolo nu a avut parte de prigoană, așa că el n-a părăsit cetatea; lucru ce se înțelege din folosirea verbelor la persoana treia plural. El se unește cu ei din nou în lucrarea misionară către sfârșitul celei de a treia călătorii a lui Pavel (Faptele apostolilor 20:6). De aici, în descriere, el folosește iarăși verbele la persoana întâia plural. Se pare că o perioadă de vreo 7-8 ani, el a lucrat prin împrejurimile cetății Filipi, în continuare, el a rămas mereu cu apostolul Pavel, chiar și în timpul întemnițării sale la Roma. Cu ceva înainte de martirajul său, Pavel scrie mișcătoarele cuvinte: „Numai Luca este cu mine" (2 Timotei 4:11). Aceasta arată adânca credincioșie și alipire a lui Luca de bătrânul Pavel. Se pare că l-a însoțit până la martiraj.

Ce s-a întâmplat cu medicul Luca după decapitarea marelui său prieten, nu știm precis. Faptul că a avut contact apropiat cu Pavel și cu unii din cei mai de seamă conducători creștini ca Barnaba, Filip, Iacov, fratele Domnului, Marcu, Sila, Timotei și alții, precum și faptul că a vizitat Palestina, a fost la Ierusalim (Faptele apostolilor 21:17), i-au dat cea mai bună oportunitate de a culege datele în legătură cu viața Domnului Isus și a compune evanghelia sa (Luca 1:1-4).

Se spune că a avut parte de o viață lungă, atingând 84 ani. Tradiția din vremea lui Grigore de Nazianz spune că Luca ar fi suferit moarte de martir.

Pavel

Pavel, apostolul neamurilor, a fost evreu din seminția lui Beniamin, născut în Tarsul Ciliciei. Jerome spune că strămoșii lui au fost galileeni. Nu se știe dacă au imigrat la Tars pentru scopuri comerciale sau au fost colonizați acolo de vreun conducător sirian. Faptul că Pavel avea cetățenia romană denotă că erau de mult timp acolo.

El a dobândit o bună pregătire în Ierusalim la școala lui Gămăliei. Curând și-a depășit toți colegii săi. Încă de tânăr ajunge în Sanhedrinul lui Israel cu drept de vot, iar datorită râvnei sale pentru religia strămoșească, i se acordă autoritatea de a conduce prigoana împotriva creștinilor. Această slujbă și-o îndeplinește cu multă ardoare. Deși avea mai multe ajutoare, ca șef își rezervase sieși funcția de bătăuș al creștinilor. El însuși mărturisește: „Îi băteam prin sinagogi... Îmi dădeam toată silința să-i fac să hulească”. După ce a făcut prăpăd între creștinii din Iudeea, a plecat la Damasc, în Siria, căci auzise că și acolo se află creștini. Pe drum, are vedenia cerească și se pocăiește. De acum înainte, prigonitorul devine prigonit. Cu el s-au împlinit cuvintele Domnului Isus, că a primit înapoi o măsură îndesată și bine clătinată.

Imediat după ce a fost botezat în Damasc, Saul, că așa se numea pe acea vreme, a început să predice pe Cristos. Aceasta a stârnit furia evreilor, iar împăratul Areta însărcinează pe un dregător să-l aresteze. El se ghemuiește într-o coșnița și este lăsat printr-o fereastră în afara zidului cetății.

Pe cât a fost de înflăcărat în lupta lui contra lui Cristos, pe atât a devenit acum zelos în lucrarea pentru Cristos. Aceasta a atras asupra lui un șirag întreg de persecuții și suferințe. În a doua epistolă către Corinteni, care este datată de cei mai mulți cercetători biblici cu anul 54, deci cu zece ani înainte de martiraj, apostolul face un scurt bilanț al suferințelor sale spunând: „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroșcat cu pietre..”. (11:24, 25). În 1 Corinteni 15:32 el spune că s-a luptat cu fiarele în Efes. Se știe că pe acea vreme, unii condamnați erau duși în amfiteatru la anumite spectacole și puși să se lupte cu fiarele. Pavel spune că și de aceasta a avut parte.

El a făcut trei călătorii misionare. Pe la finele lunii mai a anului 57 d.Cr., Pavel se reîntoarce la Ierusalim. Aici este arestat, dus la Cezareea, apoi la Roma să fie judecat de Cezar. Această primă întemnițare a durat până în anul 62, când se pare că a fost pus în libertate. Din scrierile sale constatăm că în această perioadă a făcut călătoria de care pomenește încă din închisoare în Filipeni 2:24 și Filimon 22, că s-a dus prin Asia Mică, la Efes l-a lăsat acolo pe Timotei (1 Timotei 1:3), a trecut în Creta, unde l-a lăsat pe Tit (Tit 1:5), trece apoi în Macedonia, Corint și iernează la Nicopoli (Tit 3:12). Unii presupun că a vizitat și Spania, apoi s-a reîntors la Efes, unde a fost arestat din nou. Trimis la Roma îndură a doua întemnițare, mult mai aspră ca prima. După prima înfățișare înaintea lui Nerone, el scrie ultima sa epistolă, și anume a doua către Timotei. La a doua înfățișare a fost condamnat la moarte prin decapitare. El era pregătit pentru aceasta, căci scrie: „Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură și clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea", Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit venirea Lui" (2 Timotei 4:6-8). Clement spune că a fost plâns de prieteni care în catacombele subterană i-au luat corpul pentru înmormântare. Aici de-a lungul multor ani de opresiune, Biserica persecutată și-a găsit refugiu pentru cei vii și morminte pentru cei morți (Clement, Romani 1:5).

Timotei

Timotei a fost fiul unei evreice pioase și a unui tată grec. Convertirea lui se crede că s-a produs cu ocazia primei vizite misionare a lui Pavel la Listra. Nu avem nici o mențiune cu privire la el până când apostolul ajunge a doua oară la Listra (Faptele apostolilor 16:1). El cunoștea bine Scripturile și era vorbit de bine de frați.

Acum Timotei se dedică lucrării sfinte de predicare a Evangheliei și îl însoțește pe apostolul Pavel și tovarășii săi în misiune. Deși tânăr, el devine unul din cele mai folositoare ajutoare ale apostolului în lucrarea misionară.

Timotei este lăsat la Filipi, apoi apare la Berea, unde rămâne cu Sila (Faptele apostolilor 17:14); se întâlnește cu Pavel în Atena, de unde este trimis înapoi la Tesalonic (1 Tesaloniceni 3:2). Din Tesalonic se întoarce nu la Atena, ci la Corint și numele-i apare în amândouă epistolele trimise de aici către frații din Tesalonic. Pentru o perioadă de vreo cinci ani nu avem nici un amănunt despre el, apoi îl găsim iarăși cu Pavel, pe care îl însoțește până la Roma. Când bătrânul apostol scrie epistolele către Filipeni, Coloseni și Filimon, Timotei era cu el la închisoare. Când apostolul scapă din prima întemnițare, merge cu el în misiune prin Asia proconsulară și cu lacrimi în ochi e lăsat la Efes (2 Timotei 1:4). În a doua epistolă, Pavel îl roagă să vină curând la el. Nu se știe dacă acesta a putut ajunge la Roma înainte de execuția vajnicului luptător.

După unele scrieri, Timotei a lucrat mai departe la Efes și a suferit martirajul sub Nerva sau Domițian.

Aristarh

Aristarh Macedoneanul a fost unul din tovarășii de lucru și de temniță a apostolului Pavel. El era din Tesalonic. El intră în lucrare la a treia călătorie misionară și îl însoțește la Efes. Aici cu ocazia răscoalei produsă de Dimitrie argintarul împotriva lui Pavel, Aristarh a fost prins și târât în amfiteatru. Era cât pe aici să fie omorât de mulțimea înfuriată, dar a intervenit logofătul și i-a liniștit. L-a însoțit pe Pavel în Grecia, prin Asia Mică și chiar la Roma, unde i-a devenit tovarăș de temniță (Coloseni 4:10).

Scrierile vechi spun că el a fost martirizat sub Nero.
 

sursa.theophilos

Adauga un comentariu

Nume
Comentariu
www.piataaradului.ro
  ...Vezi aici!

Alte articole

www.ofertearadene.ro
......Vezi aici!
www.bisericiarad.ro - Oferte locale
...PRODUCATOR CONFECTII BARBATI...Vezi aici!